Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRO DIDACTICA

Eminescu în dezbatere cu caracter… sumativ

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

0. Printre modalităţile didactice de studiere a textelor selectate, programa de limba şi literatura română pentru clasa a XII-a recomandă şi dezbaterea, ce cunoaşte mai multe variante, dar care, în esenţă, propune abordarea unei moţiuni (o propoziţie care reprezintă tema dezbaterii) din două perspective opuse. Autorii manualului publicat de Editura Humanitas se opresc şi asupra „referatului / proiectului finalizat prin dezbatere”1.
Pe scurt, această modalitate didactică presupune o etapă de pregătire, de documentare în care elevii, împărţiţi pe echipe, fişează materialul bibliografic, după care redactează referatul / proiectul, pentru ca, într-o oră ulterioară, acestea să fie prezentate şi apoi evaluate de către profesor. O a doua oră va fi alocată dezbaterii, care va avea ca punct de plecare referatele / proiectele elevilor şi va consta în discuţii pro şi contra opiniilor susţinute în lucrări. Evident că şi această variantă de dezbatere va fi încheiată cu evaluarea şi autoevaluarea activităţilor, având totuşi o formă mai flexibilă decât cea de tipul Karl Popper.
De regulă, tema sau moţiunea unei dezbateri are un caracter general şi vizează un text de mai mare întindere (de pildă, un roman) sau o problematică mai cuprinzătoare. Totuşi, deşi nu se obişnuieşte, credem că se poate porni şi de la un text extrem de redus: o poezie de câteva strofe, bunăoară, cu condiţia ca respectiva poezie să nu fie judecată numai prin ea însăşi, ci raportând-o la întreaga creaţie a poetului (sau la părţi însemnate ale acesteia) şi să fie suficient de ambiguă sau paradoxală pentru a stârni controverse.
1. Un astfel de exemplu îl poate reprezenta postuma eminesciană Eu nu cred nici în Iehova, care poate fi abordată la clasă după ce elevii îşi vor fi însuşit temeinic informaţiile privind sursele gândirii poetice, coordonatele esenţiale ale operei marelui poet, apartenenţa acestuia la un curent literar sau altul, datele biografice etc.
 
***
Dar să reamintim, înainte de toate, textul integral al marelui poet: „Eu nu cred nici în Iehova, / Nici în Buddha-Sakya-Muni, / Nici în viaţă, nici în moarte, / Nici în stingere ca unii. // Visuri sunt şi unul ş-altul, / Şi totuna mi-este mie / De-oi trăi în veci pe lume, / De-oi muri în veşnicie. // Toate-aceste taine sfinte / – Pentru om frânturi de limbă – / În zadar gândeşti, căci gândul, / Zău, nimic în lume schimbă. // Şi fiindcă în nimica / Eu nu cred – o, daţi-mi pace! / Fac astfel cum mie-mi pare / Şi faceţi precum vă place. // Nu mă-ncântaţi nici cu clasici, / Nici cu stil curat şi antic – / Toate-mi sunt de o potrivă, / Eu rămân ce-am fost: romantic”.
 
***
2. În contextul în care se vorbeşte tot mai mult despre religiozitatea lui Eminescu (este sau nu este poet creştin?), se poate atinge şi această problemă, mai ales că profesorul se va îngriji să ofere elevilor din ambele tabere bibliografia necesară fiecărui aspect. Tot profesorul va lansa, din vreme, şi moţiunea: Poezia exprimă o serie de convingeri eminesciene care trebuie creditate, ce va fi susţinută de afirmatori şi combătută de negatori, care vor considera că cele exprimate în poezie nu trebuie „crezute”. Altfel spus, în acest caz, afirmatorii vor confirma negaţiile, iar negatorii le vor infirma.
În cele ce urmează ne vom referi doar la etapa elaborării referatelor. Dovezile adunate de elevi vor proveni din cele învăţate la clasă, din bibliografia eminesciană (lucrări de critică şi istorie literară, ediţii critice etc.) şi din textul analizat, corelat cu opera eminesciană în ansamblul ei, referatul probând astfel şi nivelul de lectură şi de înţelegere a creaţiei poetului naţional. Rămâne de văzut în ce măsură se regăseşte în această poezie („ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă” – vorba poetului), în funcţie de cele două puncte de vedere, literatura eminesciană în general.
Un referat care să susţină opinia negatorilor ar putea arăta ca cel de mai jos (am ales, pentru ilustrare, un punct de vedere „contra”, întrucât argumentările de tipul acesta sunt mai greu de construit).
 
***
3. Poezie postumă scrisă, potrivit aprecierilor critice2, în anul 1876, pe fundalul unor atacuri ce îl vizau pe poet. Din acest motiv, Eu nu cred nici în Iehova are un pronunţat caracter polemic, afirmaţiile din text (mai degrabă negaţii, deziceri) necuvenindu-se a fi „crezute” integral. Lucrul acesta e cu atât mai evident dacă vom da o interpretare poeziei pornind de la sfârşit către început. Se va observa că rezultatul conduce spre un elogiu prin negaţie, la contrariul celor declarate de Eminescu iniţial.
3.1. Pentru început, trebuie spus că Eminescu, ca poet, s-a situat singur în categoria romanticilor. Dovadă şi versurile ultimei strofe: „Nu mă-ncântaţi nici cu clasici3, / Nici cu stil curat şi antic – / Toate-mi sunt de o potrivă, / Eu rămân ce-am fost: romantic”. În ciuda acestei afirmaţii4, exegeţii au relevat că în creaţia lui Eminescu există şi o componentă clasică, reliefată printr-o cunoaştere şi preţuire a artei antice, prin promovarea idealurilor de bine, frumos şi adevăr, prin aspiraţia spre perfecţiune şi echilibru, prin stilul limpede, clar, armonios, reflexiv, prin ironia detaşată (vezi Glossă). Deşi aspectele clasice evidenţiate sunt valabile în general ultimei faze de creaţie a poetului, se poate susţine că ele existau şi înainte. Nu lipsit de interes este şi faptul că Eminescu scrie poezii cu formă fixă, cum ar fi sonetul (multe sonete scrise chiar în 1876) sau glosa, cultivând şi specii de poezii aşa-zise clasice: epigramă, satiră, poezie gnomică etc. D. Murăraşu5, apreciind că la Junimea, sub influenţa lui Maiorescu, se preţuia îndeosebi arta clasică, senină, adaugă că Eminescu însuşi aduce acesteia elogiu în Odin şi poetul (v. 133-143 şi 147-148), în epoca în care prindea în ciorne variate ceea ce, peste câţiva ani, avea să fie grupul de Scrisori. Aşadar, nu putem credita afirmaţia că arta clasică i-ar fi lui Eminescu indiferentă.
Ne exprimăm rezerve şi faţă de adevărul versurilor din antepenultima strofă: „Şi fiindcă în nimica / Eu nu cred – o, daţi-mi pace!”. Implorarea „o, daţi-mi pace!” relevă faptul că Eminescu se dezice de orice formă de credinţă (asemeni lui Petru?) doar din disperare de cauză. Probabil că sensul cuvântului credinţă este şi acela de ‘ideal’. În cazul acesta, Eminescu avea destule idealuri în care să creadă şi nu a fost nicicând nepăsător la ceea ce se petrecea în jurul său. Activitatea ruinătoare de la „Timpul” o dovedeşte cu prisosinţă.
Suspiciuni suscită şi remarca: „În zădar gândeşti, căci gândul, / Zău, nimic în lume schimbă”. Cum rămâne cu concepţia lui Dionis, potrivit căruia „lumea-i visul sufletului nostru”, altfel spus, lumea este produsul conştiinţei noastre şi, prin urmare, poate fi schimbată prin gând? Cum explicăm interesul lui Eminescu pentru lucrarea lui Schopenhauer Lumea ca voinţă şi reprezentare?
După ce observă că poetul, în prima strofă, „refuză dogmatismul oricărei religii”6, însuşi Călinescu face următoarea notă de subsol: „Totuşi, în ms. 2275 bis, f. 80: «Eu sunt budist. Nefiind creştin simplu, ci creştin ridicat la puterea a 10»”. Strofa aceasta: „Eu nu cred nici în Iehova, / Nici în Buddha – Sakya – Muni, / Nici în viaţă, nici în moarte, / Nici în stingere ca unii” conţine în sine un paradox. Cercetătorii religiilor admit că „luat în înţeles strict, budismul este un gen de ateism”7. Creştinismul, din contră, afirmă existenţa lui Dumnezeu. Am putea spune, aşadar, că Eminescu încalcă aici principiul logic al terţului exclus. Suntem conştienţi, însă, că poezia, in genere, nu se supune legilor logicii. Totuşi, dat fiind faptul că Eminescu, în creaţia sa, a topit într-o remarcabilă sinteză personală elemente făcând parte din diverse filosofii şi religii, mai apropiat de spiritul său ar fi fost să construiască strofa I astfel: *„Eu cred şi în Iehova / şi în Buddha-Sakya-Muni / etc.”.
3.2. Referindu-ne tot la negaţii, dar judecându-le din punct de vedere strict lingvistic, facem următoarele observaţii: În secolul XVI negaţia simplă şi negaţia dublă erau în limba română în variaţie liberă, negaţia dublă impunându-se treptat în secolele XVII-XVIII. În secolul XVI era frecvent folosită nici (< lat. nec / neque) în locul lui nu. Eminescu, bun cunoscător al limbii române literare vechi, ştia acest lucru şi uneori foloseşte negaţia în spiritul acelor vremuri („Nici încline a ei limbă / Recea cumpăn-a gândirii” [Glossă]). Acest fapt este prezent şi în această poezie: „căci gândul, / Zău, nimic[s.n.] în lume schimbă”. După acest vers, replica imediat următoare este: „Şi fiindcă în nimic / Eu nu cred [s.n.]”. Cel puţin pentru această poezie, avem impresia că dubla negaţie conduce, ca şi în logică, la afirmaţie. De asemenea, latina clasică nu avea dublă negaţie. Dubla negaţie se utiliza doar emfatic şi atunci echivala cu o afirmaţie puternică: „Non possum non dicere” (Pot spune), „Nemo non miser” (Fiecare este nenorocit). Eminescu ştia cu siguranţă că o structură precum nihil non în latină semnifică ‘totul’ (non nihil înseamnă ‘ceva’), regulă ce se aplică şi în cazul numquam non = ‘totdeauna’ (non numquam = ‘uneori’). „Şi fiindcă în nimic / eunucred” (nimic = nihil urmat de nu = non) respectă structura latină, un argument în plus pentru punctul de vedere enunţat mai sus. În consecinţă, probabil, poezia e o capcană, o punere pe o pistă falsă, un joc al negaţiilor.
4. Asemenea referate, deşi uneori argumentează idei greu de acceptat, dezvoltă capacitatea elevilor de a stabili relaţii şi de a analiza din diverse perspective probleme controversate, amintindu-ne de exerciţiile de declamaţie din şcolile de retorică ale antichităţii greco-latine. Evident însă că aceste activităţi reclamă elevi cu spirit ascuţit şi înzestraţi cu dorinţa de a citi în mod consecvent, adică iubitori de literatură.
 
Note
1 Vezi Alexandru Crişan, Liviu Papadima, Ioana Pârvulescu, Florentina Sâmihăian, Rodica Zafiu, Repere didactice pentru folosirea manualului de limba şi literatura română. Clasa a XII-a, Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2002, p. 25-30; cf. şi unitatea 1 (Cum pregătim o dezbatere?) a manualului redactat de autorii respectivi, la editura amintită.
2 Vezi Mihai Eminescu, Poezii, vol. II (ediţie critică de D. Murăraşu), Editura Minerva, 1982, de unde aflăm că poezia se găseşte în ms. 2260, f. 160. Apare în ediţia Chendi, 1905; în ediţia Perpessicius, vol. IV, p. 296 etc.
3 D. Murăraşu propune o altă lecţiune pentru acest vers: „Nu mă-ntoarceţi nici cu clasici”, care nu schimbă cu nimic datele problemei.
4 De necontestat, deoarece Eminescu reprezintă culmea romantismului românesc şi ultimul (cronologic vorbind) mare romantic european.
5 Murăraşu, op. cit.
6 G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, Editura Hyperion, Chişinău, 1993, p. 10.
7 V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1995, p. 96.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog