Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

FAȚETELE CUVÂNTULUI

COŞERIANA

CUVINTE DEZVELITE

EX CIVITAS

POESIS

CUM SCRIA EMINESCU?

INEDIT

CRITICĂ. ESEU

IN MEMORIAM

REGISTRU ACTUAL

SUFLET DE VEGHE

LECŢIILE ISTORIEI

FĂURITORI AI UNIRII

RECURS LA PATRIMONIU

EVENIMENT

ANIVERSĂRI

DIALOGUL ARTELOR

DE LA GROTESC LA SUBLIM

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

VIAȚA FĂRĂ MACHIAJ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

FĂURITORI AI UNIRII

Gherman Pântea – primar al Odessei

Ion CONSTANTIN

Alte articole de
Ion CONSTANTIN
Revista Limba Română
Nr. 4, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

Există indicii că represiunea la Odessa a fost declanșată fără a se mai aștepta ordin special de la București, în pofida evidenței – cel puțin pentru ofițerii SSI atașați pe lângă Comandamentul Militar Român, dar în mod sigur și pentru generalii care au coordonat măsurile luate – că nu populația Odessei era vinovată de aruncarea în aer a Comandamentului. Documentele cercetate nu ne permit să stabilim când anume, exact, a fost informat mareșalul Ion Antonescu despre adevărul faptelor petrecute la Odessa. Și, oricum, chiar și după aceea, Ion Antonescu a continuat să considere prezența evreilor în oraș un potențial pericol pentru armata română, așa cum rezultă și din Memoriul depus de el Tribunalului poporului, la 16 mai 1946: „Nu-mi însușesc crimele. Nici aceea îngrozitoare de la Odessa. Am dat ordin de represalii. Eram în cadrul dreptului internațional, care autoriza represaliile când adversarul întrebuințează mijloace nepermise: înarmarea și lupta populației civile, partizanii, mașini infernale etc. Era cazul în plin. Am ordonat represalii și am indicat câți să fie omorâți. Nu știam câți căzuseră victimă mașinii infernale. Știam că comandamentul unei Divizii are 7-8 ofițeri și 15-20 secretari. Dar când operația s-a transformat în masacru, comandamentul armatei și șeful lui de Stat Major care erau prezenți trebuiau să intervină și să mă avertizeze. Nu au făcut nici una, nici alta. Ceva mai mult, nici n-au raportat ce s-a întâmplat. Totul mi s-a ținut ascuns... Eram și într-o stare sufletească grea. Dimineața văzusem la un spital un ofițer și patru soldați orbi și cu toate membrele amputate de la bază. Erau toți victima unei mașini infernale, atașată de clanța unei uși, care, când s-a apăsat pe ea de ofițer, a explodat”1.

Este evident că, în acele zile, nu au funcționat normal canalele militare de informare dintre ceea ce mai rămăsese din Comandamentul Militar din Odessa, respectiv Armata a 4-a, și conducerea de la București. Pe de altă parte, trebuie să înțelegem de ce represiunea s-a îndreptat atât de prompt contra evreilor. Se impune să se ia în considerare că tensionarea deosebită a relațiilor interetnice se produsese încă din 1940. În momentul retragerii autorităților române din Basarabia și Nordul Bucovinei, ca urmare a ultimatului sovietic, în iunie 1940, alături de români au fost abandonați și minoritari ruși, ucraineni, germani și evrei. Nu este mai puțin adevărat că, în aceste împrejurări, unii minoritari, mai ales evrei, s-au manifestat cu ostilitate față de trupele și de administrația română aflată în retragere. Actele comise de aceștia au fost considerabil exagerate din rațiuni propagandistice, și aceste exagerări au fost constatate de cercetarea istoriografică, chiar cu acribie științifică. Mulți dintre cei obligați să se retragă în 1940 au reținut comportamentul acestor grupuri și persoane de origine etnică evreiască, totul generând o stare de spirit vindicativă, ceea ce s-a văzut în vara anului 1941, când românii au revenit în Basarabia și Nordul Bucovinei. Este bine cunoscut din istorie că ura și spiritul vindicativ naște tot ură și dorință de răzbunare. Aceasta a dus la crearea unei adevărate psihoze, pe fondul propagandei antisemite care avea atâta trecere în epocă și se știe că nu în România, în primul rând. Psihoza a fost dusă la paroxism de scrisoarea pe care Ion Antonescu a adresat-o lui Wilhelm Filderman, președintele Federației Comunităților Evreiești din România, la 19 octombrie și care a fost publicată în ziare și a ajuns, la 21 octombrie, și la Odessa. Trebuie menționat că toate acestea se petreceau în condiții de război, când totul capătă alte dimensiuni și se supune altor legi decât în vreme de pace, iar când s-a produs atentatul, bănuielile nu se puteau îndrepta decât într-o singură direcție: evreii și comuniștii – două noțiuni care se cam contopeau în epocă. Este și motivul pentru care șefii militari, în frunte cu generalul/mareșalul Ion Antonescu apreciau prezența evreilor în Odessa (ca și în alte părți) ca un potențial pericol pentru armata română. În același timp, trebuie luat în considerare că, în epocă, rapiditatea cu care s-au derulat evenimentele, presiunea psihologică la care au fost supuși factorii de comandă deopotrivă cu cei din subordine, militari și civili, nu au permis momente de răgaz pentru măsuri preventive bine fundamentate și anticipate.

La 8 zile de la catastrofa de la Odessa, în data de 30 octombrie 1941, primarul municipiului, Gherman Pântea, a trimis prin intermediul prințesei Alexandrina Cantacuzino, „o femeie foarte cultă și extrem de deșteaptă”, care s-a aflat în localitate, un raport pentru mareșalul Ion Antonescu, în care i-a relatat despre cele întâmplate acolo. După ce raportează despre grozăvia catastrofei, Pântea descrie apoi scenele îngrozitoare pe care le-a văzut în dimineața zilei de 23 octombrie, la Odessa: „... pe străzile principale și pe la colțuri stăteau spânzurați câte 4-5 oameni, iar populația înspăimântată fugea din oraș în toate părțile. Revoltat, am întrebat cine a făcut această barbarie, această rușine, de care noi nu ne vom spăla niciodată în fața lumii civilizate. Cei în drept mi-au răspuns că ei nu știu nimic. Pe de altă parte, pe zidurile Odessei a apărut un comunicat ca toți evreii să părăsească orașul în cursul zilei de 23 octombrie și să plece în coloane spre Dalnic. Evreii, îngroziți de cele petrecute în oraș, au părăsit locuințele și avutul lor și s-au îndreptat cu miile spre Dalnic, iar populația rămasă în oraș a început o jefuire totală a locuințelor. Dându-mi seama, în calitate de primar al orașului, că am și eu o răspundere față de populația aceasta și, fiind informat că în localitate a sosit dl General Macici, comandantul Corpului II Armată, m-am prezentat d-sale. Dl general avea însărcinarea de a supraveghea și cerceta situația din Odessa. L-am găsit la locul catastrofei și, fiind îngrijorat de situația populației, l-am întrebat dacă din ordinul d-sale a apărut ordonanța pentru evacuarea totală a evreilor din oraș. Dl General mi-a spus categoric că el nu a dat niciun ordin de asemenea natură și nici nu știe nimic de acest ordin. I-am arătat dlui general pericolul ce va decurge din această evacuare neomenească și i-am cerut aprobarea d-sale ca, pe cale administrativă, să iau măsuri pentru întoarcerea evreilor în oraș. D-sa mi-a dat cuvenita aprobare. Am rugat, de asemenea, pe dl general Macici să-i dea delegație de prefect de poliție maiorului de rezervă Dimitrie Bogos, fost ministru, care, cunoscând limba rusă, va putea contribui la liniștirea spiritelor agitate. Dl general i-a dat în scris această delegație până la numirea titularului”2.

După instalarea noului prefect, Gherman Pântea a plecat spre Dalnic pentru a-i reîntoarce pe evreii plecați din oraș. Odessa avea în momentul respectiv circa 50.000 de evrei rămași în oraș. „Ajungând coloanele de mii de oameni – raporta Pântea conducătorului statului – le-am oprit și le-am vorbit în rusește, arătând că s-a produs o greșeală și că dl mareșal a dat ordin să vă înapoiați la casele voastre. S-au petrecut cu această ocazie scene sfâșietoare. Au năvălit asupra noastră, sărutându-ne mâinile, hainele, mașinile și strigând cu toții «Trăiască mareșalul Antonescu, salvatorul nostru!». Era un act drept, căci populația nu a avut niciun amestec în catastrofa de la 22 octombrie. Coloana înaintată însă de evacuați a fost reținută de organele militare. Mi s-a spus că aceștia vor fi executați ca represalii în urma ordinului Dvs., sunt convins”3. Subliniind că nu e apărătorul evreilor, Pântea îl avertiza pe mareșal că „măsurile acestea pripite și nedrepte” vor avea urmări nedorite mai târziu și arăta că „situația nu este mai bună nici acum. Dl general Ghineraru, noul comandant al Diviziei a X-a, retrăgându-se cu divizia la Tatarca, a dispus ca și primăria să se evacueze, d-sa fiind informat că toate clădirile mari din oraș sunt minate și orașul va produce o și mai mare panică și situațiunea se va agrava mai mult. Insistând că pe răspunderea mea să rămână cu primăria în oraș, în mijlocul populației, d-sa pe un ton supărător mi-a spus textual următoarele: «Nu am nevoie nici de oraș, nici de cetățenii d-tale. Dacă eu aș fi în locul mareșalului, aș da foc acestui infect oraș, cu toți cetățenii d-tale, în 24 de ore»”4. „Cu asemenea comandanți ai Odessei și cu asemenea mentalități – arăta Pântea în partea finală a raportului său către mareșalul Antonescu – nu vom putea aduce liniște în Odessa. Ca basarabean, cunosc bine rușii: cu binișorul, cu vorba bună, faci cu ei ce vrei, cu brutalitate și teroare nu faci decât să-i îndârjești și mai mult. Am dorit să conduc Odessa cu blândețe și omenie, după cum mi-ați dat această grea însărcinare, dar toate bunele mele intenții sunt nesocotite de organele militare. Față de această situație, vă rog respectuos, domnule mareșal, să binevoiți a numi o altă persoană în locul meu ca primar al Odessei, subsemnatul, cu toată bunăvoința, fiind pus în imposibilitatea de a-mi îndeplini misiunea încredințată în condițiile create. ss. Gherman Pântea”5.

Așa cum îi va povesti ulterior Alexandrina Cantacuzino lui Gherman Pântea, la primirea și citirea acestui raport, mareșalul Ion Antonescu a avut o reacție de furie, spundu-i chiar doamnei: „Dacă Pântea ar fi militar activ, l-aș împușca fără judecată imediat. Cum îndrăznește să-mi scrie mie un raport cu asemenea conținut?”6. Prințesa Cantacuzino, care se bucura de o oarecare influență asupra mareșalului, pe care îl ajutase în câteva ocazii în decursul vieții7, i-a explicat conducătorului statului că masacrele de la Odessa „le vom plăti foarte scump mai târziu și le va plăti nu numai el, ci și țara întreagă”8, ceea ce, trebuie să recunoaștem, arată că interlocutoarea dovedea un acut spirit de premoniție, iar faptele ce s-au produs ulterior au confirmat cu prisosință acest lucru. După aceste explicații, mareșalul s-a mai liniștit și a întrebat-o pe Alexandrina Cantacuzino ce dorește Pântea, în definitiv? „Pântea vrea o anchetă obiectivă, – a spus dna, – și dacă se va dovedi că raportul lui nu corespunde adevărului, mi-a declarat că primește să fie cât de aspru sancționat. Dar dacă se va dovedi contrariul, cere să fie sancționați exemplar cei ce te-au indus în eroare”9. Pentru lămurirea faptelor, mareșalul Antonescu i-a ordonat subsecretarului de stat și șef al Jandarmeriei, Constantin Pichi Vasiliu, să facă o anchetă discretă. Despre cel însărcinat cu ancheta, Pântea povestește că „două zile nu a luat contact cu mine. În schimb, a avut grijă ca, prin organele lui, să terorizeze femeia care anunțase pe generalul Glogojanu că clădirea a fost minată. Femeia, deși bătută și amenințată cu împușcarea, a rezistat și nu s-a pretat la ticăloșiile lui Pichi Vasiliu, care voia să-și acopere jandarmii lui de crimele pe care le săvârșise(ră) la Odessa”10. Într-o declarație dată ulterior Securității, Pântea arată că, după cele două zile în care Pichi Vasiliu n-a vrut să-l contacteze, făcând investigații „discrete”, a venit totuși la el și i-a spus că „cele scrise de mine mareșalului le-a verificat și sunt adevărate, dar evreii nu se mai pot aduce înapoi de la groapă; în schimb, mareșalul a înlocuit pe generalul împotriva căruia m-am plâns în scrisoare (generalul Nicolae Ghineraru, a cărui funcție de comandant al Diviziei 10 infanterie a încetat la data de 23 noiembrie 1942 – n.n.), trimițându-l pe front, iar mie mi-a respins demisia, ordonând să rămân pe loc, spunând că sunt mobilizat la lucru pe loc”11.

Ceva mai târziu, mareșalul Ion Antonescu a venit la Odessa și, aflând de la Pântea că femeia de naționalitate rusă care a anunțat minarea clădirii este în serviciul primăriei și știe limba franceză, și-a exprimat dorința să stea de vorbă cu ea. După conversație, Antonescu i-ar fi spus lui Pântea: „Militarii mei m-au mințit, am ordonat represalii nedrepte, așa este legea războiului”12. Imediat după acest dialog, Pântea a mers cu mareșalul în parcul Șevcenko, unde erau înmormântați cei omorâți în Comandamentul militar, în frunte cu generalul Glogojanu, iar Antonescu, dând onorul cuvenit în fața generalului Glogojanu, a spus cu voce tare: „Ai luptat pentru Odessa ca un erou și ai murit în Odessa ca un prost”. „De abia atunci – comentează Gherman Pântea – Antonescu și-a dat seama că toate nenorocirile de la Odessa se datoresc greșelii lui Glogojanu. Dar era târziu, căci pagina neagră pentru nația noastră era scrisă cu mult, mult sânge nevinovat”13.

Rămas, practic, fără voia sa, din ordin, în funcția de primar al Odessei, Gherman Pântea a întreprins o serie de măsuri adecvate pentru refacerea orașului și asigurarea existenței populației. Pentru a asigura hrana populației, a dat o ordonanță cu consimțământul guvernatorului, potrivit căreia populația se poate aproviziona cu tot felul de alimente în mod absolut liber în întreaga Transnistrie, iar guvernatorul, la rândul lui, a dat ordin prefecților să asigure concursul necondiționat populației din Odessa pentru a se putea aproviziona în județele respective cu cele necesare traiului. Pe de altă parte, s-a dat libertatea populației din Transnistria să-și aducă bunurile lor alimentare la Odessa, unde nu erau prețuri maxime, pe care primarul nu le-a admis niciodată în Odessa. „Grație acestor măsuri și a libertății de aprovizionare – arăta Pântea – populația Odessei la Crăciun, adică peste 2 luni și ceva de la ocupare, era aprovizionată ca în timp normal. Mai aveam însă două chestiuni mari și grave: apa și lumina. Deși uzina de la Belaevka era intactă, tuburile prin care venea apa de la Belaevka, erau, ca măsuri strategice, distruse. Am depus eforturi supraomenești prin inginerii și lucrătorii localnici, am refăcut tuburile și, într-o lună și jumătate, am adus apa în oraș, aceasta fiind o adevărată salvare a nenorocitei populații, care patru luni de zile a băut apă din puțuri și mare. Dar mai gravă ca toate era uzina electrică, care – cum am mai spus mai sus – a fost distrusă total la plecarea trupelor rusești din Odessa. Era gravă problema, pentru că, cu curent electric, funcționau morile, brutăriile, apa adusă de la Belaevka la centrala Ciumka se distribuia în oraș cu curent electric etc. Într-un cuvânt, fără curent electric, viața era moartă, orașul era mort. Comandamentul militar avea mobilizați câțiva ingineri de seamă din țară. Ei primesc ordin să facă un raport asupra situației uzinei electrice. Raportul lor constata că totul este distrus și, fără mașini din Germania, nu se poate face absolut nimic, nici vorbă nu poate fi de curent electric în Odessa înainte de șase luni. Aceasta însemna că populația Odessei trebuia să fie șase luni fără pâine și fără apă”14. Înspăimântat de această perspectivă sumbră, Pântea a luat hotărârea să convoace la o consfătuire la primărie pe inginerii ruși de la uzina electrică distrusă, în număr de circa 50-60, din rândul cărora, practic, era cel/cei care înfăptuise(ră), la ordinul comandanților din Armata Roșie aflată în retragere distrugerea efectivă a uzinei electrice. Fără îndoială, era o idee ingenioasă, practică și lipsită de prejudecăți, așa cum se va dovedi mai departe. El le-a spus acestora că „am grâu, dar nu pot face făină, că am apă, dar nu o pot aduce în oraș din cauza curentului electric care lipsea. I-am rugat să vorbească cu mine sincer și să-mi dea soluția cea mai practică și reală pentru a avea cât mai curând curent electric, pentru a putea face față situației grave și urgente. Am întrebat cine a distrus uzinele și, sculându-se în picioare un tânăr slăbănog, îmi răspunse cu voce tare: «Eu, inginerul Lisenko, fiind de serviciu în noaptea de 15/16 octombrie, am primit ordin de la Comandamentul militar rus și, în prezența unui ofițer de geniu, am distrus ambele uzine». M-am agățat de declarația inginerului care a distrus uzinele și i-am spus pe un ton părintesc: «Poate d-ta, dle inginer care ai distrus ambele uzine, vei putea aduna ceva din piesele aruncate și vei crea o cât de mică uzină ca să putem face față nevoilor urgente». El mi-a răspuns prompt și categoric: «Dacă ceilalți ingineri sunt de acord, eu vă promit că într-o lună de zile voi forma o uzină mică, de 10.000 kw, cu care veți face față tuturor nevoilor urgente ale orașului. Pentru aceasta – adaugă inginerul – am nevoie de hrana întărită a scafandrilor, căci piesele cu care doresc eu să construiesc mica uzină sunt aruncate în apă». I-am declarat că îi voi da necondiționat tot ce îmi cere. Am cerut și părerea celorlalți ingineri și ei s-au declarat solidari cu soluția lui Lisenko, pe care ei mi l-au recomandat ca pe un om de mare ispravă. Impresionat și emoționat de întorsătura lucrurilor, am sărutat pe inginerul Lisenko și am declarat, în aplauzele celor prezenți, că de astăzi înainte Lisenko este numit de mine directorul uzinei electrice, cu mâini libere din partea mea”15.

Hotărârea luată la ședința respectivă, Pântea nu a comunicat-o nici Comandamentului militar, generalului Ghineraru, nici guvernatorului Alexianu, de teama unor „intrigi sau a nereușitei operației, cu toată bunăvoința inginerilor ruși, căci eu îi priveam cu încredere, ca prieteni, nu ca dușmani, cum făcea Comandamentul militar. Le-am dat tot ce mi-au cerut, iar ei, ca să se țină de cuvânt, lucrau zi și noapte, evident schimbându-se echipele. Au pus atâta suflet, energie și devotament, că eu nu i-am uitat niciodată, cât am administrat Odessa și totdeauna i-am ajutat cu ce am putut. După trei săptămâni, Lisenko vine și îmi spune să facem proba. «Să facem probă, Lisenko, îi răspund eu bucuros, dar parcă a fost vorba de o lună». «Am luat o săptămână în plus, pentru a vă face această surpriză» – îmi răspunde inginerul bucuros. Am plecat la uzină, am făcut proba cuvenită, evident, reușită și am stabilit peste o săptămână inaugurarea uzinei electrice, a Universității, a Operei și a Catedralei, căci aveam curent electric. Uzina, de 10.000 kw, era destul de mare: în baza ei, cu economii, puteau funcționa morile, brutăriile, puteam aduce apa de la Ciumka, în oraș puteau funcționa 50-60 de tramvaie pe zi. De asemenea, am dat curent electric la toate autoritățile și instituțiile de stat, precum și la o mare parte din populație. Era cel mai mare succes al administrației românești într-un timp record”16.

În pofida atitudinii rezervate și chiar de neîncredere a Comandamen-tului militar (generalul Ghineraru se mai afla încă pe funcție) față de refacerea, de către inginerii ruși, într-un termen atât de scurt a uzinei electrice (în raportul inginerilor români prezentat Consiliului de Miniștri se spusese că Odessa nu poate avea curent electric într-o perioadă mai mică de 6 luni), în ziua de 23 noiembrie 1941 a avut loc solemnitatea de inaugurare a uzinei electrice într-un cadru „frumos și impunător”, în prezența guvernatorului Transnistriei, Gh. Alexianu. După cum povestește Gherman Pântea, „Corul muncitorilor a cântat superb slujba religioasă. Eu am mulțumit din inimă muncitorilor și inginerilor ruși. Apoi, am plecat la Catedrală, unde un sobor de preoți, în frunte cu un mitropolit, au făcut un serviciu religios înălțător, răspunsurile religioase fiind date de Corul Operei de la Odessa, într-o formă așa de frumoasă și înălțătoare, încât îți părea că plutești în ceruri. De la Catedrală ne-am dus la Universitate, unde erau adunați toți profesorii și studenții. Rugat de guvernator să le vorbesc în limba rusă, maternă, le-am spus că își vor face studiile în limba maternă și vor fi ajutați de către guvernământ, cât și de primărie, cu tot de ce vor avea nevoie. Au răspuns atât profesorii, cât și studenții, mulțumindu-ne pentru atitudinea noastră binevoitoare. După masă, la ora 5, s-a deschis cu mare festivitate Opera cu piesa «Boris Godunov», în roluri fiind artiștii Savcenko și Iugunova. Seara, la ora 9, primăria a oferit o masă în fostul restaurant Fanconi, lângă mare. La această masă au participat profesorii universității și studenții localnici, artiști și artiste de la Operă, muncitori și ingineri de la uzină, care ne-au ajutat efectiv într-un moment greu. Masa a fost așa de animată, încât se părea că ne cunoaștem de mult și ne stimăm reciproc. Am uitat să adaug că generalul Ghineraru și prefectul nu au intrat în niciun local care s-a inaugurat, dar la masa de seară ei au venit primii. Cu această ocazie, generalul german von Rotchih, în bătaie de joc, îi spunea comandantului militar al Odessei, generalul Ghineraru, «că lumea, nevăzându-l pe generalul român la Operă, era foarte îngrijorată de soarta lui». Comandantul Odessei, neînțelegând ironia neamțului, îi răspunde: «Sunt foarte ocupat, domnule general»”17. Nu știm cât de „ocupat” era generalul N. Ghineraru în acele zile, dar sigur era .... preocupat de iminenta lui înlocuire din funcție, ca urmare a raportului înaintat de primarul Gherman Pântea mareșalului Ion Antonescu și a verificărilor ulterioare făcute de șeful Jandarmeriei, generalul C. Pichi Vasiliu. De altfel, imediat după această festivitate, generalul Ghineraru și prefectul de poliție Dumitrescu au fost înlocuiți din funcții de către mareșalul Antonescu.

Odată cu inaugurarea, la 23 noiembrie 1941, a micii uzine electrice, orașul Odessa a început să ia o cu totul altă înfățișare. Cu concursul armatei și al populației s-a reușit curățirea orașului de baricade, care, „pe lângă faptul că încurcau circulația, făceau o impresie detestabilă. După 25 noiembrie, circulau pe toate liniile 50-60 de tramvaie, care, evident, dădeau orașului un aspect mai vioi, mai civilizat. Morile și brutăriile lucrau din plin, mai mult noaptea, căci ziua curentul electric era folosit de tramvaie și alte instituții și întreprinderi, care lucrau numai ziua. La Crăciun și Anul Nou 1942, adică după 2 ani și jumătate după ocuparea Odessei, viața era aproape normală. Piețele alimentare erau foarte bogate. Odessa începuse o viață nouă, plină de avânt în toate direcțiile. Se părea că am terminat cu zilele negre și vin zilele mai frumoase, mai senine. Dar amarnic ne-am înșelat. Comandamentul militar stătea de veghe ca o nouă tulburare să cuprindă nenorocita populație evreiască din Odessa”18.

Noul comandant militar al Odessei, generalul Tiberiu Petrescu, cere mareșalului Antonescu imediata și totala evacuare a populației evreiești din Odessa. Mareșalul solicită în scris opinia guvernatorului Transnistriei. La rândul lui, acesta trimite adresa primarului general al orașului, în care i se cereau explicații inclusiv în legătură cu faptul că a instalat în funcții „persoane dubioase din punct de vedere național”. Printr-un raport datat la 3 decembrie 1941, Gherman Pântea răspunde și arată următoarele: „1. Nu este adevărat că am adus funcționari din Basarabia, dubioși din punct de vedere național. Funcționarii din Basarabia nu au făcut nici un fel de politică, sunt persoane cunoscute de mine, au făcut serviciul sub trei primariate ale mele din Chișinău, sunt buni români și conștiincioși funcționari. Calitatea lor mare este că cunosc limba rusă și se pot înțelege perfect cu populația locală. 2. Este adevărat că marea majoritate a funcționarilor primăriei Odessa sunt localnici și au fost comuniști, dar cum putea să fie altfel, dacă Statul Sovietic în structura lui a fost timp de 25 ani comunist. Funcționarii localnici sunt de o disciplină și o moralitate excepțională și ar putea servi ca exemplu pentru mulți funcționari veniți din țară. 3. Este adevărat că corespondența între conducerea primăriei și populația locală se face în limba rusă: corespondența însă între primărie și autoritățile românești se face în limba română. Dacă am introduce limba română și la populația locală, ne-ar trebui mii de funcționari români, care ar fi plătiți cu trei salarii, iar rezultatul ar fi hotărât negativ, căci populația locală nu cunoaște limba română și nici nu o poate învăța peste noapte, cum preconizează unii românizatori grăbiți. 4. Nu este adevărat că populația locală se agită. Dimpotrivă, ea s-a pus pe lucru, pe muncă, în toate domeniile, participând efectiv la refacerea Odessei. Invenția cu agitația populației evreiești este pusă la cale de diferite organe secrete ale statului, care au tot interesul să tulbure apele pentru a-și justifica existența și fondurile cheltuite. De aceea, aceste organe vorbesc de pericolul comunist care amenință Odessa, de catacombe pline de comuniști, evrei etc. Toate aceste organe afirmă că și-au făcut datoria, prevenind pe dl Mareșal de pericolul din Odessa și sugerându-i în același timp ideea evacuării imediate a tuturor evreilor din oraș. Dacă acest lucru s-ar realiza acum, în toiul iernii, ar fi o adevărată nenorocire”19.

Raportul primarului general Gherman Pântea a fost transmis, pe cale ierarhică, mareșalului Ion Antonescu, de către generalul Tiberiu Petrescu. Într-un raport separat, acesta a menționat însă că el se așteaptă la o debarcare a sovieticilor dinspre Crimeea, iar în cazul acesta rolul evreilor va fi „dezastruos pentru armată”. În această situație, mareșalul Antonescu dispune ca guvernatorul să dea imediat o ordonanță pentru evacuarea totală a populației evreiești. Guvernatorul se conformează și dă ordonanța nr. 35, care se pune în aplicare la 10 ianuarie 1942. Gherman Pântea nu a făcut parte din Comisia de evacuare, în schimb a luat măsuri pentru apărarea populației evreiești nedreptățite, iar la 20 ianuarie 1942, a trimis guvernatorului un raport în care arăta următoarele: „La cererea Comandamentului militar al Odessei, dl Mareșal Antonescu prin Dvs. a ordonat totala evacuare a evreilor din Odessa, prin ordonanța nr. 35, care reglementează evacuarea și care are putere de Decret-Lege. V-am raportat atât verbal, cât și în scris, că această evacuare este nedreaptă și neumană, iar ea, făcută acum în toiul iernii, devine de-a dreptul barbară. Cu data de 3 decembrie 1941, v-am raportat în scris că populația evreiască a Odessei nu prezintă niciun fel de pericol pentru siguranța Odessei, ba din contra, că ea s-a pus pe lucru, pe muncă, pentru refacerea orașului și nimeni nu se gândește la comploturi și răzvrătiri. Știu că autorii acestei nenorocite evacuări sunt generalul Tiberiu Petrescu, comandantul Militar al Odessei, și cei doi conducătorii ai serviciilor secrete: cpt. Neștianu, de pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri, și cpt. Păunescu de pe lângă Marele Stat Major, căci ei au informat în mod tendențios pe dl. Mareșal Antonescu cu știri fanteziste, afirmând, printre altele, că Odessa este amenințată în fiecare zi cu o debarcare sovietică din Crimeea și că în cazul acesta rolul evreilor va fi dezastruos”20. Este sigur faptul că la Odessa și în împrejurimi exista o puternică mișcare de partizani. Dar deportarea unei întregi comunități etnice, în plină iarnă, nu era de natură să soluționeze o problemă de ordin militar, ca să nu mai vorbim de considerentele de ordin umanitar, etico-moral și juridic pe care le presupunea acest lucru.

Conștient pe deplin de aceste aspecte, Gherman Pântea făcea totuși „ultima încercare de a salva ceea ce se mai poate salva. De aceea, mă adresez Dvs. nu numai ca guvernator, ci și ca om și vă rog, cu toată căldura, ca pe răspunderea Dvs. personală să scutiți de evacuare cel puțin următoarele trei categorii de cetățeni evrei: 1. circa 1.000 de familii de evrei caraimi21; 2. meseriașii evrei de toate categoriile și 3. corpul didactic evreiesc de toate gradele”22. Pentru aceasta, Gherman Pântea dădea următoarea explicație: „I. Evreii caraimi au păstrat din obiceiurile și tradițiile evreiești numai sâmbăta. Atât populația creștină, cât și cea evreiască îi consideră creștini, de aceea scutirea lor apare ca o măsură dreaptă. II. Meseriașii evrei de toate categoriile sunt necesari pentru lucrările de refacere a orașului. Ei sunt buni și pricepuți meseriași și evacuarea lor ar lăsa un gol însemnat, căci numărul lor este destul de mare. III. Rămânerea în oraș a corpului didactic ar fi un gest de consacrare a elementului cultural local. Scutirea acestor trei categorii de cetățeni evrei va produce o mare satisfacție în opinia publică creștină a orașului, va liniști și calma spiritele, căci populația creștină a orașului, după 25 ani de regim comunist, în care răstimp concepțiile antisemite au dispărut, nu vede cu ochi buni această discriminare rasială. Dacă Dvs. veți fi de acord cu aceasta, vă rugăm să ordonați telegrafic organelor în drept să execute această hotărâre a Dvs.”23.

Pentru a înțelege atitudinea rațională a lui Gherman Pântea față de comunitatea evreiască, în general, în contrast cu a multora dintre diriguitorii de atunci ai țării, în special militari, trebuie menționat faptul că primarul general al Odessei era el însuși originar dintr-un sat din preajma Bălțiului, oraș cu o populație majoritară evreiască. Încă din copilărie, Gherman Pântea cunoscuse numeroși membri ai acestei etnii, dându-și seama că ei sunt o populație foarte unită și cu abilități deosebite, îndeosebi în domeniul comerțului. Această calitate a evreilor el a încurajat-o în timpul celor trei mandate de primar al Chișinăului, dar a încercat s-o folosească și în împrejurările, ce-i drept mult mai complicate, din perioada cât a funcționat ca primar general al Odessei. Era vorba, în fond, și de o abordare pragmatică, ținând cont de faptul că, în condițiile de război, la Odessa se instalase foametea și lipsurile de tot felul, iar el vedea posibilitatea ca, prin intermediul evreilor, să se poată organiza mai bine comerțul și să se salveze, astfel, populația orașului. O bună parte dintre evrei o formau meșteșugarii, categorie deosebit de importantă care are nevoie de servicii: croitor, frizer, cizmar, farmacist etc. Din această perspectivă, el a înțeles perfect că, mai ales în cazul special al Odessei, oraș portuar cu tradiții specifice și unde circa o treime din populație era de origine evreiască, nu va putea restabili viața normală fără păstrarea acestei clase de mijloc, care întreține viața localității. Din aceste considerente, atât raportul sus-menționat adresat guvernatorului Transnistriei, cât și altele similare, care pledau împotriva masacrării evreilor, erau argumentate tocmai prin utilitatea pe care o prezintă comunitatea evreilor din Odessa. Din păcate, el nu a reușit să convingă autoritățile militare că pedepsirea unor oameni nevinovați nu este o faptă demnă de niște militari.

Guvernatorul Transnistriei a cerut avizul comandantului militar, care a răspuns că admiterea raportului primarului general înseamnă că, de fapt, toată populația evreiască din Odessa va rămâne pe loc, ceea ce el nu poate admite sub nicio formă. Dar, ca excepție, este de acord ca evreii caraimi să rămână în Odessa. În felul acesta, au fost salvate de la moarte circa 5.000 de suflete. Desigur că nici o debarcare din Crimeea nu a avut loc, cum prevesteau „marii comandanți”, în schimb evacuarea a fost „o adevărată rușine, căci iarna anului 1942, fiind foarte grea, lumea murea de frig pe drum”24. În pofida unor încercări – ce-i drept timide – făcute și de guvernatorul Gh. Alexianu de a nu se aplica măsura preconizată, planul a fost până la urmă executat. Cazul Odessa a rămas, astfel, ca un exemplu în care lipsa de experiență militară, neprevăzutul și ura irațională conlucrau la scrierea unor pagini de tragedie umană. Mărturisirile lui Gherman Pântea conțin, de aceea, multe învățăminte valabile și pentru oamenii politici de azi.

Ca primar general al Odessei, Gherman Pântea și-a format o echipă constituită din primarii de sectoare Vladimir Chiorescu (sectorul economic), Elefterie Sinicliu (sectorul întreprinderilor orășenești) și Constantin Vidrașcu (sectorul cultural și al bunurilor orășenești) din țară, Mihail Zaevloșin (sectorul sanitar și al înregistrării actelor de stare civilă) și Vladimir Cundert (sectorul tehnic) din Odessa, iar ca secretar general a fost numit Alexandru Costinescu. Primarii de sectoare aveau competențe atribuite pe criteriul unor domenii ale vieții social-economice și culturale, iar nu pe cel teritorial, ținându-se seama de necesitatea coordonării unitare a întregii vieți a urbei în condiții speciale de război. Pe același criteriu au fost constituite 18 direcții împărțite între primarii de sectoare pe domenii de specialitate, iar nu din punct de vedere teritorial, tocmai pentru a asigura conducerea unitară de către primarul general a întregii activități a localități. Primarii de sectoare au fost aleși pe criteriul competenței, având un argument hotărâtor faptul că erau buni cunoscători ai limbii ruse și puteau avea o bună comunicare cu populația locală. „Lor le datorez în mare parte înflorirea și înălțarea Odessei – menționează Gherman Pântea în amintirile/declarațiile sale. Am avut, este drept, și ajutorul neprecupețit al 12.600 funcționari, din care 40 erau din țară și aceia din Basarabia, care cunoșteau la perfecție limba rusă. Funcționarii veniți din țară erau elemente bine pregătite, corecte și au făcut cinste țării la Odessa. Secretarul general Costinescu Alexandru, vechi secretar general la primăria Chișinău, un om cu multă experiență administrativă, coordona de minune toate direcțiile și mi-a fost de mare ajutor, în toate problemele, care, la o primărie cu un personal așa de mare, se iveau atât de des. Direcțiile industriei și aprovizionării au reparat și refăcut circa 200 de fabrici, unde, pe lângă hrana populației și a frontului, și-au găsit de lucru peste 150.000 de muncitori. Acest sector economic a ajuns la apogeul înfloririi lui în anul 1943 și era condus de omul cu multă putere de muncă și bogată experiență economică, Chiorescu Vladimir, extrem de sever, dar drept. Sinicliu Elefterie a condus direcțiile uzinei electrice, uzinei de apă, a tramvaielor și direcția viilor și a grădinilor exclusiv cu elemente locale, dovedind o putere de muncă și o pricepere excepțională, căci la direcțiile lui Sinicliu totul a fost distrus și totul a fost refăcut. Merită de subliniat în mod special de subliniat că Sinicliu la direcția viilor și a grădinilor a creat câteva parcuri noi, foarte frumoase, care erau o podoabă a Odessei, provocând admirația publicului local. În mod special, se releva parcul în stil «englezesc» de lângă port și scările care duceau la port. Pe acest loc, până atunci, se cărau gunoaiele din oraș. Direcțiile imobilelor, ale inventarierii, culturii și contenciosului au fost conduse de primarul de sector Vidrașcu Constantin, care a pus mult suflet, pricepere și energie pentru refacerea clădirilor distruse sau deteriorate. Toate au fost refăcute, reparate sau clădite din nou. Am cheltuit multe milioane de mărci pentru refacerea clădirilor. Toate chiriile încasate mergeau la reparația clădirilor. Peste 20.000 de oameni au lucrat zilnic aproape 2 ani pe diferite șantiere ale orașului Odessa. Un rol destul de însemnat a avut direcția ocrotirilor sociale, unde erau diferite orfelinate, cămine de bătrâni. Oficial, această direcție era sub conducerea mea, dar sufletul, motorul acestei direcții era soția mea, înconjurată de doamne venite din țară și localnice. Această direcție făcea impresia unui minister. Toată ziua forfotea lumea necăjită la această direcție, unde era primită cu drag și ajutată din inimă cu tot ce se putea. De altmintrelea, direcția dispunea de fonduri suficiente pentru ajutorarea necăjiților. Dar cea mai însemnată, cea mai importantă operă a direcției ocrotirilor sociale a fost înființarea a două cantine uriașe, unde se hrăneau zilnic gratuit circa 10.000 de bătrâni și copii. Era o priveliște foarte impresionantă, când copilașii luau masa, iar eu veneam câteodată să controlez meniul. Ei se sculau în picioare, îmi cântau «Mulți ani», apoi alergau ca furnicile să-mi sărute mâna, căci ei spuneau că eu sunt părintele lor. Direcția sanitară era condusă de primarul de sector Zaevloșin Mihail, decanul Facultății de medicină de la Odessa. Acest profesor universitar se bucura de simpatia generală a colegilor de la Universitate și a întregii Populații. El conducea direcția sanitară cu tot prestigiul și autoritatea de care se bucura. Primarul care avea sub supravegherea sa direcția tehnică era rectorul Institutului, Cundert Vladimir. El era un profesor vechi, cu excepțională experiență tehnică, bucurându-se de simpatia populației Odessei, care îl cunoștea de ani de zile și îi aprecia munca și priceperea lui pe terenul tehnic. Direcția finanțelor era la început sub conducerea lui Chiorescu Vladimir, dar extrem de ocupat, căci devenise și director general al direcției alimentare din Transnistria, am fost nevoit să iau sub conducerea mea această direcție. Mi-a fost foarte greu, dar am avut norocul de a avea ca director al finanțelor un funcționar din țară, cu excepționale însușiri și anume pe Leonid Bandac, care m-a ajutat din plin, căci își iubea meseria lui până la sacrificiu. Am avut un mare regret, că om tânăr, acest element de elită a murit de un cancer nemilos”25.

Veniturile primăriei Odessa erau asigurate din trei surse: 1. chiria pe clădiri; 2. venituri din întreprinderi și fabrici; 3. autoimpunerea, care era cel mai însemnat al bugetului primăriei Odessa. La început au fost date în mod gratuit celor ce voiau să facă comerț sau industrie localuri, resurse de apă, curent electric, cu obligația contractuală ca atunci când vor avea venituri să-și plătească chiria, apa lumina, dar să plătească în mod benevol și un impozit în măsura posibilității și dorinței lor. În aceste condiții, comerțul și industria au luat un avânt deosebit, astfel încât în anul 1943 existau la Odessa 10.000 de întreprinderi comerciale și industriale, care plăteau nu numai chiria, apa și lumina, dar se autoimpuneau singure la sume așa de însemnate, încât bugetul primăriei Odessa, din anul 1943/44, era de 170 milioane mărci, adică 10 miliarde și 200 milioane lei26. O grijă deosebită manifesta primarul general al Odessei față de populația săracă a orașului. „În condițiile de război, când au lupte hotărâte cu dușmanul omenirii-bolșevismul – arăta Gherman Pântea într-un apel adresat populației orașului, la 19 martie 1943 – când popoarele europene varsă sângele fiilor lor buni pe câmpurile largi de luptă, iar statele au mari cheltuieli pentru continuarea războiului până la victoria definitivă, cheltuieli în care populația Transnistriei participă în cea mai neînsemnată măsură – acordarea de ajutor populației sărace a orașului nostru este o datorie morală a fiecărui cetățean cinstit și conștient”27.

La 16 octombrie 1943 s-au sărbătorit cei doi ani de administrație românească la Odessa. „Cine a fost la această măreață sărbătoare – arată Gherman Pântea – a putut vedea recunoștința unei populații străine față de administrația românească. Pretutindeni, în piețe publice, în instituții, în cinematografe, la Operă, Universități, populația manifesta pentru administrația românească. Atunci am înțeles că munca, truda mea nu au fost în zadar și mi s-au umplut inima și sufletul de bucurie și mândrie. La această dată, adică după 2 ani de administrație românească, orașul era refăcut, fabricile funcționau ca în timp normal cu maximum de randament, piețele alimentare erau nemaipomenit de bogate, toată populația avea mijloace de existență suficiente, lucrând și alegându-și meseria pe care o dorea și îi plăcea. O mai mare parte din populație făcea negustorie, mai mare sau mai mică, căci, cum am mai spus, comerțul era liber. O parte din populație erau funcționari la diferite uzine, circa 13.000 erau funcționari la primăria orașului și marea, marea masă de muncitori și lucrători, circa 150.000, lucrau la cele 2000 fabrici refăcute. Dar pentru ca nimeni, absolut nimeni, să nu rămână fără lucru, aveam pe șantiere, precum am mai spus, la diferite lucrări edilitare, zilnic 20.000 de muncitori, care își câștigau pâinea în mod onorabil. Toți care lucrau și erau salariați, aveau mari înlesniri de tot felul. Am deschis magazine mari, unde se găseau de toate, și muncitorii și lucrătorii de la diferite instituții se aprovizionau cu prețuri mici. Bugetul primăriei crescuse așa de vertiginos, încât îmi puteam permite libertatea să dau o viață îndestulătoare, îmbelșugată celor ce muncesc, căci cu ei refăcusem Odessa și o făcusem și frumoasă, și bogată”28. Cu prilejul împlinirii a doi ani de ocupație românească a orașului Odessa, primarul general Gherman Pântea a adresat și un apel către populația orașului, care a fost publicat în ziarul „Molva” din 16 octombrie 1943 și s-a păstrat în arhiva regiunii Odessa. După ce expunea succint rezultatele obținute în cei doi ani de activitate ca edil al orașului, Gherman Pântea își exprima speranța că „Intrând în al 3-lea an de conducere a orașului Odessa, consider că e de datoria mea directă de a mulțumi întregii populații a orașului pentru loialitatea față de autoritățile române și pentru contribuția și sprijinul larg care a acordat-o acestor autorități. Eu din nou asigur populația orașului că atât d-l guvernator al Transnistriei, prof. Gheorghe Alexianu, cât și eu personal, suntem cuprinși de cele mai sincere dorințe de a ajuta populația pașnică în aceste vremuri grele”29.

La sfârșitul anului 1943, Odessa luase o dezvoltare considerabilă din punct de vedere economic, astfel încât nu mai ajungea mâna de lucru, ceea ce l-a determinat pe primarul general, Gherman Pântea, să apeleze la căpitanul Gheață, comandantul garnizoanei de la Varvarovka, localitate de la granița cu Ucraina, să permită ca noaptea muncitori ucraineni să vină la Odessa să lucreze, ținând cont și de faptul că acolo era o stare lucruri atât de precară, întrucât populația, pur și simplu murea de foame din cauza administrației hitleriste, care nu urmărea colaborarea cu populația locală, ci, din contra exterminarea ei. Ca urmare a acestei înțelegeri, timp de o lună de zile, circa 50.000 de muncitori de tot felul au mers la Odessa, unde au fost ajutați și angajați în diferite întreprinderi.

Nici problemele învățământului și educației nu au fost neglijate pe timpul mandatului de primar general al lui Gherman Pântea la Odessa. Pentru cei 7.000 de studenți ai Universității din localitate au fost create cămine spațioase, au fost înființate cantine și li s-a acordat sprijin bănesc pentru procurarea de cărți, haine, aspect deosebit de relevant din punct de vedere umanitar, ținând cont de faptul că părinții acestor tineri erau plecați cu armatele, iar ei rămăseseră pe cont propriu, adică fără niciun sprijin. Când vizita Universitatea, studenții îl înconjurau pe primarul general cu drag și îi spuneau „Naș papașa”, adică „părintele lor, căci ei, într-adevăr, îmi erau dragi și eu îi ajutam ca un adevărat părinte în toate împrejurările”30.

Cu ocazia aniversării celor doi ani de administrație românească la Odessa, a fost realizat și un mare album cu fotografii reprezentând evenimentele mai importante ale vieții orașului, vizitele unor înalți demnitari români și germani, edificiile refăcute în perioada respectivă ș.a.31.      

În condițiile schimbărilor intervenite în raportul de forțe din cursul războiului, între armatele celui de-al Treilea Reich și ale aliaților săi și cele ale U.R.S.S., din cauza apropierii frontului, la 24 ianuarie 1944, guvernământul Transnistriei a fost desființat și locul lui l-a luat „Comandamentul militar dintre Bug și Nistru”. La venirea la Odessa a noului guvernator militar, generalul Gheorghe Potopeanu, Gherman Pântea și-a prezentat imediat demisia din funcția de primar general, motivând, în mod justificat, prin faptul că dacă se apropie frontul, întreaga administrație trebuie să fie militară. Deși Potopeanu personal chiar dorea înlocuirea lui Pântea, aceasta nu s-a produs, deoarece a fost respinsă de mareșalul Antonescu pe motivul că „Odessa nu merge fără Gherman Pântea, mai cu seamă acum, când noi trebuie să plecăm de aici”32.

În tumultul evenimentelor produse atunci, Potopeanu a comis o „greșeală enormă de ordin administrativ și politic”, având grave consecințe asupra situației României în perioada imediat postbelică, mai ales în ceea ce privește discuțiile pentru armistițiu și negocierile de pace, precum și soarta persoanelor din conducerea statului, implicate în conducerea războiului, alături de cel de-al Treilea Reich, împotriva URSS. Deși, de acord cu fostul guvernator al Transnistriei, se hotărâse ca, la retragerea armatei și administrației românești din Odessa, toate bunurile și instituțiile rusești să fie predate cu procese-verbale în regulă unui comitet din localnici, compus din 5-10 persoane, care ar fi urmat să răspundă, astfel, în fața autorităților sovietice pentru bunurile primite, Potopeanu a modificat acest plan, ordonând ca toate bunurile rusești să se predea armatei germane. „Când eu i-am atras atenția la o ședință a consiliului de directori, în mod cu totul cuviincios – va declara Gherman Pântea – că armatele rusești se află la Nikolaev, distanță de 120 km de Odessa, și este mai bine să predăm bunurile sovietice rușilor, generalul Potopeanu mi-a răspuns pe un ton foarte arogant că el are capul lui, experiența lui și nu primește sfaturi de la subalterni, adăugând mândru că el vrea să aibă țidula de la nemți de predare și restul nu îl interesează. Potopeanu a rămas cu țidulele nemților, iar țara a plătit miliarde, căci nemții, punând mâna pe bunurile sovietice, o parte le-au trimis în Germania, iar la o parte, pur și simplu, le-a dat foc la Odessa”33.

„La 20 martie 1944, arată Pântea în continuare, am predat toate bunurile primăriei unui general german, care, nebucurându-se de simpatia și încrederea populației, la câteva zile după luarea în primire a primăriei, a fost omorât de populație, în dimineața zilei de 30 martie, pe strada Deribas, căci piețele alimentare deveniseră goale, iar populația murea de foame. Am dorit să părăsesc Odessa fără zgomot. Dar duminică, 19 martie, m-am trezit cu delegați de la diferite întreprinderi și instituții, care m-au rugat să merg la instituțiile lor și să-mi iau rămas- bun de la ei. Nu am putut și nu am avut dreptul să refuz delicatețea acestor oameni, care au fost colaboratorii mei doi ani și jumătate în cea mai perfectă armonie. Muncitorii s-au adunat cu miile în curțile respective ale instituțiilor lor și, luând cuvântul, mi-au mulțumit pentru modul cum m-am purtat și pentru ajutorul pe care l-am dat. În momentul când îmi luam rămas bun de la uzina electrică, a venit o delegație de studenți și profesori universitari și m-au rugat insistent să merg să-mi iau rămas-bun și de la ei, mai cu seamă, că Universitatea era în drumul meu de înapoiere. Am primit această invitație, sosind la Universitate, am găsit mii de studenți și profesori adunați în marea aulă a Universității. Au luat cuvântul profesorii și studenții și mi-au mulțumit călduros pentru că le-am înființat cămine, le-am creat cantine și i-am ajutat în toate momentele grele pentru ei, adăugând că orice se va întâmpla, ei niciodată nu vor uita grija părintească ce le-am purtat-o cât am condus Odessa. Emoționat profund de sentimentele arătate, am mulțumit acestei elite universitare, dar în acest moment am fost ridicat pe brațe de studenți, în uralele entuziaste ale mulțimii, am fost condus până în stradă la mașina mea, pe care studentele au acoperit-o cu flori. Așa s-a despărțit muncitorimea și intelectualitatea de la Odessa de acel care, în mod cinstit și loial, i-a administrat timp de doi ani și jumătate și pentru care a pus tot sufletul, toată dragostea sa, spre a-i face mulțumiți și fericiți. Așa am înțeles eu rolul meu de conducător al unui mare oraș și port străin, trimis acolo de împrejurări de război, lăsând urme de gospodar apreciat și amintiri frumoase populației Odessei, care nu le-a uitat nici mai târziu, căci în nenorocirea mea, care a urmat de la plecarea mea de la Odessa, marii demnitari ruși mi-au dat referințe excepțional de frumoase...”34.

La 20 martie 1944, Gherman Pântea a părăsit Odessa, venind la București. Împreună cu el au revenit în România și celelalte persoane care îndepliniseră funcții de primari de sectoare la Odessa: Vladimir Chiorescu, Elefterie Sinicliu, Constantin Vidrașcu, Vladimir Cundert și Mihail Zavoeșlin, acesta din urmă fiind de etnie rusă. După intrarea trupelor sovietice în România, în septembrie 1944, Zavoeșlin a fost capturat de organele NKVD, supus unei anchete atroce desfășurate la Odessa și condamnat de Tribunalul Militar la 15 ani detenție în colonie de muncă35. În cursul anchetei, Zavoeșlin va declara că, în perioada cât a funcționat ca primar general la Odessa, Gherman Pântea ar fi dat ordin să fie evacuate în România instalațiile uzinelor și a fabricilor, mijloacele de transport ale orașului (tramvaie, troleibuze), valori și alte bunuri care aparțineau instituțiilor de stat și a „stabilit angajarea limitată în serviciu a comuniștilor și populației evreiești”. „Despre crimele în masă din partea sa eu nu cunosc”36, a mărturisit Zavoeșlin.

Odată revenit în București, Gherman Pântea s-a stabilit cu domiciliul în strada Argentina nr. 9, unde locuia soacra sa. Din cauza bombardamentelor germane asupra capitalei, în urma evenimentelor de la 23 august 1944, a locuit, pentru două luni, împreună cu familia, la vila lui Petre Ghiață din cartierul Colentina. De la revenirea în țară și până la data arestării (12 decembrie 1949), Gherman Pântea și-a dus existența din banii pe care îi depusese la Banca Basarabiei, din salariul său de primar general la Odessa, în cuantum de 90.000 lei lunar și din care o anumită sumă a folosit-o în cumpărarea a circa 100 medalii de aur, precum și din banii pe care-i împrumutase și i-au fost restituiți de confratele basarabean Anton Crihan.

Prin lovitura de palat de la 23 august 1944, guvernul Antonescu a fost răsturnat, arestat și înlocuit cu un guvern condus de generalul Constantin Sănătescu. În compoziția acestui guvern se afla și generalul Gheorghe Potopeanu, titular la două ministere, economia națională și ministerul de finanțe. Deși fusese ultimul guvernator al Transnistriei, deci șeful ierarhic al lui Pântea, Potopeanu a fost destul de abil pentru a face acest salt rapid, când a văzut că „barca lui Antonescu s-a dus la fund”. „Cu generalul Potopeanu – povestește Pântea în amintirile sale – avusesem un conflict personal, foarte urât pentru el, la Odessa, înainte de venirea lui ca guvernator acolo. Și anume: la 20 iulie 1943, s-a sfințit o troiță la Vacarjani, 20 km la Odessa, în amintirea ostașilor căzuți acolo, și cum divizia de grăniceri comandată de generalul Potopeanu, aproape toată a fost decimată la Vacarjani, a fost invitat și el la festivitate. Cu acea ocazie, venind la Odessa, generalul Potopeanu mi-a făcut o ofertă să-i cumpăr o mașină personală pentru primăria Odessa, cu prețul de 2 milioane lei. Eu am numit o comisie de ingineri, care au stabilit că mașina este veche, uzată și nu costă decât maximum 500.000 lei. Potopeanu, aflând că mașina sa este prețuită la 500.000 lei, se înfurie și cere oferta înapoi; dar ea fiind înregistrată, nu i-a fost înapoiată. Din prudență, la plecarea mea de la Odessa, am luat originalul ofertei generalului Potopeanu, pe care l-am depus la dosarul procesului meu, pentru a arăta motivele pornirii lui Potopeanu împotriva mea. Sunt dator să dau în vileag acest incident penibil și regretabil, pentru a se vedea de ce Potopeanu, ajuns mai târziu guvernator sub Antonescu și ministru sub Sănătescu, a căutat să se răzbune așa de crud cu mine, dovedind că este și un om rău și un om de calibru mic, deși poza totdeauna în mare personalitate”37. Nu putem să nu remarcăm faptul că astfel de comportamente au fost destul de frecvente în situațiile de schimbare a unui regim politic, nu prea îndepărtate de noi fiind cele întâmplate în timpul și în urma evenimentelor ce au avut loc în România în decembrie 1989.  

În cadrul primei ședințe a Consiliului de Miniștri, din 24 august 1944, generalul Potopeanu a cerut arestarea lui Pântea, invocând faptul că din informațiile sale acesta vrea să părăsească în mod clandestin țara, pentru a „scăpa de răspunderea administrării Odessei”38. Întrucât prin funcțiile ce le deținea în guvern, Potopeanu era unul din oamenii de bază în Consiliul de Miniștri, propunerea de arestare a lui Gherman Pântea a fost aprobată fără nici un fel de probleme. Informat imediat după consiliu, de un „binevoitor” din guvern, Pântea a luat calea pribegiei, dispărând de acasă și intrând, astfel, în clandestinătate, „nedorind a cădea victimă unei răzbunări așa de josnice”39. Dar așa cum chiar Pântea explică, „fiecare pasăre pre limba ei piere”. La începutul lunii septembrie 1944, sovieticii intră cu armatele lor în București și, printre primele lucruri care le fac, prezintă guvernului român o listă cu persoanele care trebuie să fie trase la răspundere pentru administrarea Transnistriei. În capul listei se găsea tocmai generalul Gh. Potopeanu, care fusese ultimul guvernator al regiunii. Gherman Pântea nu figura pe acea listă, fiind de presupus că se avusese în vedere poziția lui moderată la Odessa, dar chiar și posibilele „intervenții” ale unor factori politico-militari sovietici, precum mareșalul Tolbuhin, din motive pe care le vom arăta mai jos. Deși Sănătescu a făcut totul pentru a-și salva prietenul și colaboratorul său, sovieticii nu au cedat și Potopeanu a fost arestat de pe banca ministerială. Așa cum va arăta Pântea, încă o dată s-a dovedit valabilitatea vechiului proverb popular: „Nu săpa groapa altuia, căci cazi singur în ea”40.

În zilele următoare s-a întocmit un decret pentru pedepsirea criminalilor de război, iar în luna ianuarie s-a publicat lista acestora, fiind aprobată de Consiliul de Miniștri. Deși Gherman Pântea nu figura pe lista sovieticilor, totuși Consiliul de Miniștri l-a trecut și pe el pe lista criminalilor de război, dat fiind că arestarea sa se ordonase încă de la 24 august 1944, la cererea generalului Potopeanu. Pe cât de paradoxală, pe atât de dramatică situație: sovieticii voiau să-l salveze pe Pântea, dar românii căutau cu orice preț să-l înfunde în pușcărie. Credem că o analiză serioasă a unor cazuri similare ar arăta că nu este singurul de acest gen.

Pe timpul prigoanei împotriva sa, Gherman Pântea s-a refugiat la Craiova, unde locuia fratele său, Constantin, dar, pentru a nu fi prins, a stat la alți basarabeni domiciliați în această localitate, precum Mișu Carp, fost inspector financiar la Chișinău41. Mai târziu, când a început procesul la Tribunalul Poporului, Pântea s-a aflat ascuns la mai multe adrese din Sibiu, fiind ajutat de un prieten al său, Anatolie Cernescu, folosind și un buletin de identitate fals, confecționat cu ajutorul acestuia, pe numele Lozont Cernescu, o rudă decedată a sus-numitului și a cărui fotografie a înlocuit-o cu a sa.

Pentru a desluși mai bine motivele atitudinii binevoitoare în cazul său a factorilor politico-militari sovietici, trebuie luată în calcul poziția moderată și plină de înțelegere pe care Gherman Pântea o dovedise, pe timpul exercitării funcției de primar general, față de populația Odessei, inclusiv într-o situație mai specială, precum cea a surorii mareșalului sovietic Tolbuhin, Elena Rudenco, funcționară la primăria din Odessa și soția profesorului Rudenco. În vara anului 1942, aceasta s-a îmbolnăvit grav, iar directorul direcției imobilelor Constantin Tudorovschi, avocat din Chișinău, a cărui soție fusese colegă de liceu cu sora mareșalului Tolbuhin, a intervenit pe lângă marele chirurg Pavel Ceasovnicov42, rectorul universității, și l-a rugat să o opereze pe sora mareșalului Tolbuhin. Dar Ceasovnikov a refuzat categoric, spunând că el nu vrea să opereze pe sora unui mare comunist și mareșal sovietic. Atunci Tudorovschi a venit la Pântea și l-a rugat să intervină la Ceasovnikov, pentru ca Elena Rudenco să fie operată de urgență. „Am intervenit imediat – arată Pântea –, rugându-l pe rectorul Universității să o opereze pe sora mareșalului Tolbuhin. Rectorul a înțeles, a operat-o și a salvat-o de la moarte, căci mai târziu mi-a spus mie, că operația ar fi fost grea și riscantă. După ce s-a vindecat, d-na Rudenco a venit să-mi mulțumească, dar eu, văzând-o slabă și obosită, i-am aprobat un concediu pe un de zile, cu plata salariului integral”43. Acest gest umanitar nu a rămas fără urmări. Mareșalul Tolbuhin devine președintele Comisiei Aliate de Control din România și, în vara anului 1945, vine la București pentru decorarea regelui Mihai cu ordinul „Pobeda” („Victoria”). „Folosind acest prilej – arată Pântea –, mareșalul Tolbuhin dă dispoziții prefectului de poliție român să mă invite pe mine și pe directorul Tudorovschi, la ora 5 după amiază, la Comisia Aliată de Control. Pe mine prefectul de poliție nu m-a găsit, căci eu în acest moment eram în ilegalitate, dar Tudorovschi s-a prezentat la ora 5 în audiență la mareșal. Mareșalul l-a primit foarte radios și binevoitor și i-a spus că regretă foarte mult că nu-l poate vedea și pe fostul primar general al Odessei, Gherman Pântea, căci el ne invitase pe amândoi să ne mulțumească pentru că i-am salvat sora de la moarte. Tudorovschi spunând că acest lucru l-a făcut numai primarul general, mareșalul i-a răspuns că știe totul, căci el acum vine de la Odessa, unde a vizitat pe sora lui, pe care nu o văzuse de 5 ani. Mareșalul l-a mai rugat pe Tudorovschi să-mi transmită mie mulțumirile lui călduroase pentru modul uman și civilizat, cum m-am purtat eu nu numai cu sora lui, dar și cu întreaga populație de la Odessa, care până în momentul de față îmi poartă deosebită recunoștință. Iar la urmă, adresându-se generalului Susaikov, locțiitor de președinte al Comisiei Aliate de Control, mareșalul Tolbuhin i-a cerut să intervină pe lângă guvernul român să înceteze imediat cercetările împotriva mea și să claseze dosarul meu”44.

În urma acestei intervenții, fiind considerat nevinovat, dosarul lui Gherman Pântea a fost clasat, la 21 iunie 1946, când el se mai afla în clandestinătate. Vestea referitoare la perspectiva clasării dosarului i-a fost transmisă încă de la începutul lunii iunie 1946, pe timpul cât se găsea la Sibiu, de către fostul său adjunct de primar de la Odessa, Elefterie Sinicliu, care la rândul lui aflase acest lucru de la Andrei Dumitrescu, fost director al Direcției Contencios și șef al avocaților din Primăria Odessa.

Imediat după clasare, soția lui Pântea a fost chemată de acuzatorul public-șef Stoican, care i-a comunicat că „dosarul soțului d-tale a fost clasat în urma intervenției Comisiunii Aliate de Control”45. Având aceste informații și ordonanța de clasare, Pântea a ieșit din ilegalitate și și-a reluat viața normală. A revenit în București, locuind din nou în strada Argentina, nr. 9. S-a prezentat în audiență la ministrul de Justiție din acea vreme, Lucrețiu Pătrășcanu, împreună cu avocatul Istrate Micescu, spre a-i mulțumi pentru clasarea dosarului său. Pătrășcanu însă i-a răspuns sec: „Nu am nici un merit în clasarea dosarului d-tale, el s-a clasat în urma intervenției Comisiei Aliate de Control.”46

În aprilie 1947, ziarul „Cotidianul” a declanșat o virulentă campanie împotriva lui Gherman Pântea, folosindu-se de declarațiile făcute de mai vechiul său „prieten” Ilie Cătărău (Catidi), și care au fost publicate sub forma unor interviuri referitoare la evenimentele din Basarabia, din anii 1917-1918. Cătărău găsise acum momentul potrivit pentru a se răzbuna pe Pântea care, la 1 ianuarie 1918, îl arestase și expulzase din Chișinău, întrucât prin demersurile sale nesăbuite, amenința să compromită mișcarea de resurecție națională a românilor basarabeni și unirea cu patria-mamă. Între acuzațiile aduse de Cătărău era și aceea că, din cauza lui Pântea, germanii i-au omorât lui două surori la Odessa, lucru ce nu era adevărat, deoarece cele două femei locuiau la Craiova, unde erau căsătorite47.

În condițiile acestei campanii de presă împotriva sa, la 1 august 1947, Pântea s-a refugiat din nou la Sibiu, utilizând acte false și având domiciliul clandestin la mai multe adrese, cel mai mult locuind în strada Octavian Goga, nr. 42. Teama sa de a fi arestat nu era lipsită de temei. Organele de Siguranță se aflau deja pe urmele sale, fiind vizați, pe lângă Pântea, și alți colaboratori pe care acesta i-a avut pe timpul cât a funcționat ca primar general al orașului Odessa.

În perioada stalinistă a regimului comunist, Gherman Pântea a fost arestat în mai multe rânduri, fiind achitat de instanțele de judecată tot de atâtea ori. Nimeni nu a putut demonstra că el a fost un criminal de război. Este un caz aproape unic, când un fost conducător administrativ în timp de război nu a fost condamnat la ani grei de închisoare, sau împușcat, așa cum s-a întâmplat cu mareșalul Ion Antonescu, profesorii universitari Mihai Antonescu și Gheorghe Alexianu, generalul Constantin Pichi Vasiliu. O astfel de șansă cu totul singulară poate fi explicată nu doar prin abilitatea de excepție a lui Gherman Pântea, dar și prin faptul că, întotdeauna, în rezolvarea problemelor complicate, el a ales poziția omului de jos. În toate situațiile, el s-a orientat după principiul potrivit căruia, dacă într-o situație oarecare omul de jos avusese încredere în el ca într-un conducător, dacă îi reușește să facă ceea ce aștepta lumea de la el, aceasta înseamnă că și-a atins obiectivul propus.

Deși, ca urmare a intervenției Comisiei Aliate de Control, dosarul lui Pântea, întocmit de Tribunalul Poporului a fost clasat, acest lucru nu înseamnă că fostul primar general al Odessei a avut în perioada următoare o viață liniștită. În primul rând au avut grijă să nu se întâmple așa mai vechii săi „prieteni” basarabeni. Unul dintre aceștia era Ilie Cătărău, care nu a scăpat prilejul de a se răzbuna pe Pântea, printr-o serie de declarații, în cea mai mare parte inventate, apărute în presa de la București, în aprilie 1947. Ca urmare, Pântea este dat în urmărire generală pe țară de către organele polițienești, fiind nevoit să se refugieze la Sibiu, unde a locuit clandestin, sub un nume fals, până în toamna anului 1949, când a revenit la București. A fost arestat la 12 decembrie 1949, de către o echipă a organelor de represiune ale regimului comunist, condusă de fostul comisar de poliție Eugen Alimănescu, îmbrăcat în uniformă de maior al noii „miliții populare”. A fost dus apoi în fața generalului Alexandru Nicolschi, la acea vreme subdirector general al Direcției generale a securității poporului, și a unui colonel din cadrul acestei instituții. Din întrebările puse de reprezentanții Securității, coroborate cu datele pe care Pântea le avea anterior, rezulta fără tăgadă că alți doi basarabeni îi purtau lui „sâmbetele”. Este vorba de Gheorghe Stere, cel de-al doilea fiu al lui Constantin Stere și Alexandru Mâță, pe care, culmea, Pântea îi salvase de la executarea la moarte prin împușcare, în timpul regimului Antonescu, dar acum uitaseră cu totul de această binefacere și căutau, din motive meschine, vindicative, să-l înfunde în pușcărie pe fostul primar general al Odessei, ceea ce se va și întâmpla, dat fiind că cei doi dețineau funcții importante în noul regim de „democrație populară”. În așteptarea procesului, el a stat închis mai întâi, timp de trei ani, la penitenciarul din Jilava, unde a îndurat un regim deosebit de sever. Procesul a avut loc în toamna anului 1952, iar după condamnare Pântea a ajuns la Aiud, unde a avut cea mai grea detenție timp de un an de zile. A urmat apoi calvarul de la închisorile din Ocnele Mari și Gherla (câteva luni). Din noiembrie 1954 și până în februarie 1955, Pântea s-a aflat la penitenciarul din Craiova, apoi la Poarta Albă. După moartea lui Stalin (martie 1953), pe fondul relativului „dezgheț”, care s-a resimțit într-o măsură destul de mică în România, la 7 octombrie 1955, Gherman Pântea a fost eliberat din închisoare pe baza decretului de grațiere. Ceea ce, evident, nu l-a scutit de urmărirea cvasi-permanentă a organelor de Securitate.

În ianuarie 1956, Tribunalul Suprem declară că sentința de condamnare a lui Gherman Pântea drept „criminal de război” a fost „ilegală”, căci acesta nu a săvârșit crimă de război, ci „crimă contra clasei muncitoare”, motiv pentru care cel în cauză a fost trimis în fața Tribunalului Militar. I se imputa, în principal, faptul că ar fi făcut parte dintr-o comisie de triere și evacuare a evreilor din Odessa, ceea ce nu era adevărat. Pentru pregătirea procesului, Pântea și-a strâns o serie de dovezi, prin care proba că, în perioada cât a fost primar general al Odessei, nu numai că nu a avut o activitate „criminală”, dar a și căutat și reușit de multe ori să scape de la moarte sute și mii de persoane ce mergeau spre locul de execuție. Dosarul cuprindea inclusiv declarații ale unor cetățeni sovietici care l-au cunoscut în perioada 1941-1944 și care de curând vizitaseră țara noastră în cadrul diferitelor delegații venite din URSS. La ședința de judecată din 6 august 1956, în favoarea lui Gherman Pântea au fost depuse declarații autentice din partea martorilor Iuliu Brodețchi, Ioan Bădașcu, Taisia Arnăutu (cetățeană sovietică, artistă la Opera din Odessa), o copie legalizată după decizia din 3 ianuarie, dată de Guvernatorul Gheorghe Alexianu și un extras din „Buletinul Transnistriei”, de asemenea legalizat. Ca urmare a probelor concludente prezentate la proces, Tribunalul l-a achitat pe Pântea, concluzionând că „nu a reținut în sarcina inculpatului nici o infracțiune”.

Atât înainte de proces, cât și după, Gherman Pântea s-a aflat permanent în atenția organelor de Securitate, fiind monitorizat pentru stabilirea relațiilor sale și a intențiilor de viitor, privind în principal atitudinea sa în problema Basarabiei. Așa cum arată documentele existente în arhivele CNSAS, în această perioadă a fost întreprinsă și o acțiune de recrutare a lui Pântea de către organele de Securitate, dar propunerea de colaborare a fost respinsă categoric de către cel în cauză.

În aprilie 1960, Gherman Pântea și soția sa Lucia au fost reținuți de către organele de Miliție, cei doi fiind învinuiți de deținere ilegală a unor monede de aur. Ancheta a fost dură, iar soția s-a ales cu mâna fracturată, în urma „discuțiilor” cu reprezentanții Miliției. Așa cum arată documentele cercetate, în ancheta Miliției își „băgase coada” și Securitatea.

În ziua de 20 aprilie 1961, Gherman Pântea a fost arestat și închis la penitenciarul din Craiova, unde fusese adus întregul lot de șase „elemente reacționare”, sub acuzația de „uneltire contra ordinei sociale”. Între persoanele arestate se afla și fratele său Constantin, care domicilia la Craiova. Alături de el se mai găseau Vasile Pelivan, Gheorghe Ureche, Ioachim Seabro, Teodor Rudeanu, Nicolae Bolboceanu și Elinor Usatiuc. Toți aceștia au fost condamnați de Tribunalul Militar Craiova prin sentința 97/1962 la 1 an închisoare. Pentru „documentarea” activității desfășurate de Gherman Pântea în perioada cât a fost ofițer în armata țaristă, dar mai ales a celei „represive”, cât timp a funcționat ca primar general al Odessei, Securitatea a cerut sprijinul organelor de specialitate sovietice. În cadrul acestei „cooperări” a fost folosită în cazul Pântea și o agentă sovietică, „Valeria”, „marșrutizată” pentru astfel de sarcini în țara noastră. De menționat că abia în anul 1964, ultimii consilieri sovietici vor părăsi România, iar procesul de relativă independență a Securității față de KGB va cunoaște pași importanți câțiva ani mai târziu.  

După eliberarea din închisori și, odată cu faimoasa Declarație din aprilie 1964, fruntașii basarabeni din România și-au pus mari speranțe într-o politică de independență reală a regimului de la București față de Moscova și o liberalizare a regimului intern din țară. În acest context, Gherman Pântea a început o colaborare cu Institutul de Istorie al Academiei, condus de acad. Andrei Oțetea, furnizând și o serie de materiale cu caracter memorialistic și documentar. Ca urmare, printr-un decret al Consiliului de Stat i s-a acordat lui Pântea o „pensie de merit”, personală de 1.500 lei lunar, începând cu data de 1 mai 1965, pentru „merite deosebite față de clasa muncitoare în anii 1919-1926”.

În ultimii ani de viață, Gherman Pântea nu a ezitat să folosească diverse ocazii pentru a-și afirma crezul privind Basarabia. Un astfel de prilej a fost pe 29 ianuarie 1967, la înmormântarea lui Ion Buzdugan, scriitor, fost secretar în Sfatul Țării, cel care a redactat actul Unirii Basarabiei cu România. Semnificativ este că, în momentul în care Pântea a început să vorbească despre activitatea politică a lui Buzdugan, mai multe persoane au plecat imediat din capela cimitirului Bellu, unde avea loc ceremonia funerară în memoria acestuia. Pentru mulți dintre foștii deținuți politici, frica era încă prea mare, iar amintirile calvarului închisorilor comuniste destul de proaspete. Într-o manieră asemănătoare a vorbit Pântea la parastasul din 26 martie 1967, pentru fostul mitropolit al Basarabiei, Gurie Grosu, și la pomenirea a 50 de ani de la moartea poetului român basarabean Alexe Mateevici, din ziua de 13 august 1967, ambele ceremonii având loc la biserica Sf. Spiridon din capitală.

Gherman Pântea s-a stins din viață în ziua de 1 februarie 1968, la vârsta de 78 de ani. Ceremonia de înmormântare a avut loc în ziua de 4 februarie, la cimitirul Bellu din capitală, fiind o impunătoare manifestare a spiritului de recunoștință vie a celor prezenți față de cel dispărut la ceruri, de cinstire a faptelor sale mărețe consacrate luptei neabătute pentru a viață mai bună a românilor de pretutindeni. La eveniment au participat circa 400 de persoane, în majoritate basarabeni, care au „înțeles să cinstească memoria decedatului cu flori, cu lacrimi și cu cuvinte duioase rostite de prieteni, în ultimele clipe ale aflării corpului lui neînsuflețit, printre cei vii”48. Discursurile rostite în cadrul ceremoniei de înmormânare au fost adunate ulterior de Elefterie Sinicliu într-o broșură intitulată La catafalcul lui Gherman Pântea, 4 februarie 1968.

 

Note:

1 Viaţa şi moartea lui Antonescu, în „Almanah istoric – 50 de ani de la moartea Mareşalului“, Editura Tess-Expos, 1996, p. 159-160; Cristian Troncotă, Glorie şi tragedii..., p. 74-75.

2 A.N.I.C., Fond Gherman Pântea (1646), dosar 5, f. 35; Cristian Troncotă, Primarul Odessei povesteşte..., p. 49; Iurie Colesnic, op. cit., p. 79-80.

3 Ibidem, f. 36; Cristian Troncotă, loc. cit., p. 49; Iurie Colesnic, op. cit., p. 80.

4 Ibidem.

5 Ibidem.

6 Gherman Pântea, Triumful Dreptăţii. Procesul meu, f.a., p. 19; Iurie Colesnic, op. cit., p. 80.

7 După război, prinţesa Alexandrina Cantacuzino s-a sinucis, pentru a evita calvarul închisorilor regimului comunist din România.

8 Gherman Pântea, op. cit., p. 19; Iurie Colesnic, op. cit., p. 80.

9 Ibidem.

10 Ibidem.

11 Apud Cristian Troncotă, loc. cit., p. 48.

12 Gherman Pântea, op. cit., p. 19; Iurie Colesnic, op. cit., p. 81.

13 Ibidem, p. 20; Iurie Colesnic, op. cit., p. 81.

14 Ibidem, p. 21; Iurie Colesnic, op. cit., p. 81.

15 Ibidem; Iurie Colesnic, op. cit., p. 81-82.

16 Ibidem, p. 21-22; Iurie Colesnic, op. cit., p. 82-83.

17 Ibidem, p. 23-24; Iurie Colesnic, op. cit., p. 83-84.

18 Ibidem, p. 24; Iurie Colesnic, op. cit., p. 84.

19 A.N.I.C., Fond Gherman Pântea (1646), dosar 5, f. 37; Iurie Colesnic, op. cit., p. 84.

20 Ibidem, f. 38; Iurie Colesnic, op. cit., p. 85.

21 Caraimii sunt evreii de rit iudaic, care nu acceptă Talmudul, ci numai Tora (Vezi pe larg Boris Marian, După 4000 de Ani, Editura Ideea Europeană, noiembrie 2008, în www.survivors-romania.org/.../dupa_4000_de_ani.htm, p. 1).

22 A.N.I.C., Fond Gherman Pântea (1646), dosar 5, f. 38; Iurie Colesnic, op. cit., p. 85.

23 Ibidem; Iurie Colesnic, op. cit., p. 85.

24 Ibidem; Iurie Colesnic, op. cit., p. 85-86.

25 Gherman Pântea, op. cit., p. 31-32; Iurie Colesnic, op. cit., p. 87-88.

26 Ibidem, p. 32; Iurie Colesnic, op. cit., p. 88.

27 Arh. C.N.S.A.S., dosar I 210700, vol. 1, p. 190. Extras din apelul lui Gherman Pântea către populaţia oraşului Odessa, publicat în ziarul „Molva“ din 19 martie 1943 şi păstrat în arhiva Regiunii Odessa. Traducere din limba rusă: Cpt. Visner Jura.

28 Ibidem, p. 33; Iurie Colesnic, op. cit., p. 89.

29 Arh. C.N.S.A.S., dosar I 210700, vol. 1, p. 186-187. Extras din Apelul d-lui primar general Gherman Pântea către populaţia oraşului Odessa. Semnat pt. conformitate: Anchetator prim al Comitetul Securităţii Statului din Ucraina: Lt. Major Sevciuc. Traducere din limba rusă: Cpt. Vişner Jura.

30 Gherman Pântea, op. cit., p. 34; Iurie Colesnic, op. cit., p. 89.

31 Din cele relatate autorului volumului de faţă de către Doamna Mioara Pântea, nora lui Gherman Pântea, rezultă că albumul respectiv a fost editat doar în trei exemplare: unul pentru Adolf Hitler, altul pentru Mareşalul Ion Antonescu, iar cel de-al treilea pentru primarul general al Odessei, Gherman Pântea. Acesta a fost donat de către Doamna Mioara Pântea Bibliotecii Academiei Române.

32 Gherman Pântea, op. cit., p. 34; Iurie Colesnic, op. cit., p. 90.

33 Ibidem, p. 34-35; Iurie Colesnic, op. cit., p. 90.

34 Ibidem, p. 34-35; Iurie Colesnic, op. cit., p. 90-91.

35 Vezi Arh. C.N.S.A.S., dosar I 210700, vol. 1, f. 178-179. Nota extras din dosarul de anchetă nr. 05861 privind pe Zaevloşin, care se păstra în arhiva Comitetului Securităţii Statului din Ucraina, regiunea Odessa.

36 Ibidem, f. 182. Extras din procesul verbal de interogatoriu a învinuitului Zavoeşlin M.N., din 10 ianuarie 1945.

37 A.N.I.C., Fond Gherman Pântea (1646), dosar 6, f. 68; Iurie Colesnic, op. cit., p. 91-92.

38 Ibidem; Iurie Colesnic, op. cit., p. 92.

39 Ibidem.

40 Ibidem.

41 Arh. C.N.S.A.S., dosar I 210700, vol. 1, f. 260. Nota agentului „Stănescu Gh.“, din 1 septembrie 1958.

42 Ca urmare a intervenţiilor lui Nichita Smochină, care la acea dată îndeplinea funcţia de consilier al mareşalului Ion Antonescu pentru problemele transnistrene, cât şi a celor făcute de prinţesa Alexandrina Cantacuzino, prof. P. Ceasovnicov a primit cetăţenia română, în anul 1942, pentru atitudinea sa românofilă şi antibolşevică. După 23 August 1944, sovietele l-au ridicat şi l-au deportat în Siberia, unde a murit (Nichita Smochină, op. cit., p. 507).

43 Gherman Pântea, Triumful Dreptăţii. Procesul meu, f.a., p. 38; Iurie Colesnic, op. cit., p. 92.

44 Ibidem, p. 38-39; Iurie Colesnic, op. cit., p. 92-93.

45 Ibidem, p. 39; Iurie Colesnic, op. cit., p. 93.

46 Ibidem.

47 Vezi Procesul-verbal de interogatoriu luat lui Gherman Pântea, la închisoarea din Ocnele Mari, în data de 15 octombrie 1954, în Arh. C.N.S.A.S., dosar I 210700, vol. 1, f. 371.

48 Elefterie Sinicliu, Cuvânt Înainte, în broşura La catafalcul lui Gherman Pântea, 4 februarie 1968, p. 2.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog