Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

FĂURITORI AI UNIRII

LECŢIILE ISTORIEI

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

STAREA DE VEGHE

DEZINFORMAREA, ARMĂ A MANIPULĂRII

EX CIVITAS

CUVINTE DEZVELITE

ITINERAR LEXICAL

RĂDĂCINI ÎN TIMP

CRITICĂ. ESEU

SINTEZE

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

LITERATURĂ ŞI DESTIN

PRO DIDACTICA

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

REGISTRU ACTUAL

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

Cât va mai dura postcomunismul?

Ana BLANDIANA

Alte articole de
Ana BLANDIANA
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Motto: „Nu te grăbi să răspunzi. 
Rămâi un timp cu întrebarea

Constantin Brâncuși

 

Ca să răspund la această întrebare ar trebui să lămuresc mai întâi răspunsurile la alte două întrebări: 1. În ce măsură comunismul mai există în postcomunism (etapa istorică pe care o trăim de 30 de ani încoace, prea contradictorie și prea lipsită de personalitate pentru a avea un nume de sine stătător) și 2. În ce măsură în postcomunism comunismul mai este o amenințare și un risc.

Deci:

1. Din punct de vedere politic (adică declarativ, ideologic) economic, financiar, al drepturilor omului, răspunsul este: într-o neglijabilă, aproape inexistentă măsură. Din punct de vedere al mentalităților, al politicilor de selecție a oamenilor, al dorinței, nevoii și capacității de manipulare, răspunsul este: într-o măsură foarte mare, atât de mare încât suficientă să gripeze mecanismele statului de drept, a căror funcționare este condiția sine qua non a dispariției comunismului.

2. Am scris de foarte multe ori în acești 30 de ani, încurajându-mă singură că istoria nu face marche-arriere. Nu mai sunt chiar atât de sigură, pentru că, la urma urmei, ea poate da înapoi fără să meargă pe cărările pe care le parcursese și fără să reajungă exact în același loc. Amestecul indigest dar funcțional de comunism și capitalism din China îl pune pe Marx într-o paranteză. Capitalismul a învins în China și s-a globalizat, cucerind piețele planetei, în timp ce represiunea de tip comunist se adaptează luptei cu internetul și cu rețelele de socializare.

În pofida apartenenței la UE, a controlului mecanismelor financiare internaționale, a prezenței multinaționalelor și a apariției miliardarilor, ceea ce se întâmplă de trei ani în România ia din când în când forme atât de cunoscute de dinainte de ’89, încât un elementar spirit analitic ne obligă să devenim suspicioși.

Așa cum pentru Ceaușescu ispita cultului personalității reprezentat de Mao și Kim Ir Sen a fost de neînvins, pentru practicienii iliberalismului nu numai Putin, ci și Erdogan funcționează ca modele de neocolit. În felul acesta, cel puțin în fostele țări comuniste comunismul ar putea supraviețui prin cea mai rea dintre componentele sale: lipsa de libertate, dictatura. Și totuși tema persistenței comunismului și argumentele anticomuniste nu cred că vor avea o pondere în următoarele alegeri. Ceea ce nu va însemna că aceste alegeri nu vor fi dominate de forme de manipulare și dezinformare specifice comunismului. Explicația pe de o parte este inexistența unui sistem de învățământ care să ajute tinerii să înțeleagă pe ce lume sunt (nu merg cu bănuiala până la a presupune că este făcut astfel pentru a-i împiedica să înțeleagă), iar pe de altă parte faptul că șocul transformării bruște a regulilor mizeriei în regulile consumului, dificultățile adaptării la capitalism, ca și diversele forme de dezamăgire a iluziilor din ’89, a dat naștere unei oboseli care nu mai reușește să treacă dincolo de problemele supraviețuirii. Rezultatul viitoarelor alegeri nu va depinde de amintiri, concluzii logice și idei de necombătut, ci de imensa capacitate de manipulare care reprezintă cea mai prețioasă moștenire a PSD și – în sens contrar – de creșterea prețurilor.

În mod evident, în toate țările ex-comuniste cea mai gravă problema este corupția ajunsă la dimensiuni și forme nu numai endemice, ci de-a dreptul istorice, în sensul că nu doar împiedică funcționarea mecanismelor statului, ci are puterea să le dizolve. Asta nu înseamnă, desigur, că nu e vorba de o noțiune universală care a existat și există pretutindeni de la curtea faraonilor la cea a Regelui Soare și din Extremul Orient până în cele două Americi. Dar ceea ce este specific țărilor ieșite din comunism este transformarea corupției într-o armă politică împotriva consolidării statului de drept. De exemplu, în ultimii trei ani de viață politică românească, riscul de țară n-a constat pentru România în sumele astronomice deturnate de la stat în buzunarele proprii de niște delincvenți votați majoritar, ci în perseverența cu care aceștia au acționat în vederea demantelării justiției pentru a scăpa de amenințările Codului penal. Așa cum, în timpul lui Ceaușescu, băieții de pe Calea Victoriei erau scoși din orfelinate pentru a se putea utiliza în mașina represiunii politice nenorocul lor existențial și invidia lor împotriva celorlalți oameni cu mai mult noroc, în postcomunism corupția, rezultantă a unui păcat general uman, a unei carențe aproape universale a sufletului omenesc, a fost resetată și transformată dintr-un defect individual într-o trăsătură colectivă necesară supraviețuirii în societatea pervertită astfel și împiedicată să evolueze. Corupția nu este în postcomunism doar furt de la stat, ci și legătura între cei ce fură de la stat. Menținerea în stare de funcționare a rețelelor de represiune politică, care acopereau țara în vechiul regim, rețele recondiționate și adaptate schimburilor între generații, a făcut posibilă transformarea lor prin mijloace politice, în rețele apolitice de tip mafiot. Rețelele cu rădăcini istorice reprezintă mecanismul și forța corupției în postcomunism. Trag această concluzie logică gândindu-mă la situația din România, dar ea este valabilă în egală măsură pentru Cehia, Bulgaria, Rusia, Ucraina, Serbia.

Cea mai simplă dintre axiomele vieții noastre politice este: Postcomunismul va dura în România cel puțin atâta timp cât nu vor fi elucidate și condamnate din punct de vedere juridic păcatele fondatoare ale noii societăți. Ele sunt: inventarea teroriștilor și inventarea mineriadelor. Petrecute în același an inaugural 1990, cele două sulfuroase contribuții la istoria noastră recentă reprezintă borna începutului de la care pornind suntem obligați să ne măsurăm vinovățiile nu numai pentru că în ambele cazuri este vorba de pierderi de vieți omenești, deci de crime, ci și pentru că și unul și altul reprezintă dovada că primii 30 de ani ai noii orânduiri au fost clădiți pe minciună, mai mult că primele acte istorice petrecute în condițiile libertății dobândite recent au fost cele două diabolice butaforii, menite să deturneze evoluția societății și să salveze vechile ei structuri. Astfel manipularea populației de către politicienii ajunși la putere prin minciună a devenit unul dintre mecanismele esențiale ale funcționării societății în ultimii 30 de ani.

De la întreținerea unei întregi armate de postaci pentru manipularea blogosferei până la cumpărarea presei en gros (întregi publicații) și en detail (ziariști la bucată), până la furtul voturilor sau împiedicarea votării, până la mințirea nerușinată frizând paranoia din declarațiile de presă ale liderilor și până la promisiunile electorale sfidând nu numai logica, ci și bunul simț, cei ce au deținut în ultimii trei ani puterea în România au ridicat minciuna la rang de politică de stat și au folosit manipularea ca metodă curentă de guvernare. Postcomunismul este prin excelență sistemul politic care, folosind toate tehnicile de manipulare prin care a excelat comunismul (care a fost întotdeauna mai performant în acest domeniu decât regimurile liberale) reușește să împiedice consolidarea statului de drept care ar fi în măsură să contracareze numeroasele forme de perpetuare a moștenirii comuniste din societate.

„Libertatea este dreptul de a nu minți”, spunea Camus. În acest sens societatea postcomunistă este o societate neliberă.

Ca și în comunism, în postcomunism lipsa de transparență a funcționării puterii este una dintre condițiile necesare funcționării ei. Totul se petrece în secret pentru că totul trebuie ascuns de privirile celor mulți. Rețeaua de interese trebuie să rămână ocultă pentru a fi eficientă, arhivele trebuie să rămână secretizate pentru a nu se afla adevărurile despre revoluție, mineriade, privatizări, retrocedări, dispariția flotei, uzinelor, combinatelor, conturilor lui Ceaușescu, dosarelor de securitate, listelor de colaboratori. Pentru că secretul secretelor este însăși relația dintre comunism și postcomunism, liniile de continuitate.

În acest sens, ideea lustrației, lansată pentru prima oară în fostele țări comuniste de „Proclamația de la Timișoara (11 martie 1990)”, a fost cea mai serioasă amenințare la adresa postcomunismului, amenințare care a fost în cele din urmă nu numai înfrântă, ci și ridiculizată, pentru a i se șterge astfel adevărata anvergură din memorie, o dată cu realitățile din care s-au născut dinastiile, moștenitorii, interesele neîntrerupte și mai ales metodele.

Una dintre caracteristicile specifice ale postcomunismului este relația sa tensionată cu memoria.

În mod normal, ca să înaintezi trebuie să vezi trecutul ca într-o oglindă retrovizoare care îți arată ce te poate ajunge din urmă. Mai mult, trebuie să descoperi și să analizezi trecutul pentru a-i descoperi reziduurile din prezent. Iar în ultimii trei ani ai vieții publice de la noi aceste reziduuri, aceste reluări, aceste refolosiri ale unor trucuri, slogane, mijloace de manipulare știute demult a fost atât de evidentă, încât ne-a dat fiori și ne-a obligat să punem cu seriozitate întrebarea dacă comunismul poate fi reversibil. Și abia în aceste condiții a apărut evident că boicotarea, contracararea, șicanarea, împiedicarea încercărilor de resuscitare a memoriei colective se înscriu în eventualitatea acestei reversibilități.

În mod logic, integrarea europeană a fostelor țări comuniste a pus Uniunea Europeană și, în general Europa Occidentală, într-o relație strânsă și complicată cu postcomunismul. O relație ambiguă și tulbure, așa cum a fost și relația lumii libere de după război cu comunismul și cu partea de lume pe care acesta o stăpânea.

Privită dinspre Est această relație a fost marcată de un contratimp păgubos: După ce decenii întregi din țările numite „democrații populare” popoarele au privit fascinate de admirație și de speranță spre adevăratele democrații ale Europei de Vest ca spre niște modele reale și de neatins, momentul istoric în care acest lucru a devenit posibil a prins Occidentul pe picior greșit, nesigur și îndoindu-se de propria sa identitate. Am ajuns în Europa când Europa începuse să-și regândească definiția, dezicându-se de ea însăși și lăsându-se diluată, din rațiuni economice (nevoia de forțe de muncă) și moral-politice (drepturile omului), de valuri tulburi de emigranți compuse din refugiați de război, oameni alungați de sărăcie, căutători de libertate sau pur și simplu persoane dornice să profite de sistemele de asigurări sociale bazate pe respectarea drepturilor omului pe care în țările lor nu le respectau. Categorii extrem de diferite de oameni nefericiți aparținând unor mentalități, educații, religii și culturi profund diferite și greu compatibile lunecă spre Europa ca spre un El Dorado pe direcția pe care s-au produs toate migrațiile din istoria lumii și amenință să îi schimbe definiția. O definiție de care, în mod ciudat, pare că începe să se îndoiască ea însăși. O definiție în care intră pe lângă o bună parte din cultura lumii, formularea drepturilor omului, dar și inventarea a două sisteme totalitare și declanșarea a două războaie mondiale.

În felul acesta – după momentul luminat de emoție al căderii zidului, când cele două Germanii au făcut în mod solemn și simbolic joncțiunea și fostele țări comuniste au pășit spre lumea liberă occidentală ducându-și ca pe o zestre suferința ultimei jumătăți de secol pentru a o adăuga patrimoniului european – în scurt timp descoperirea reciprocă a celor două părți ale continentului nostru s-a dovedit – în pofida tuturor câștigurilor evidente și de o parte și de alta – o dezamăgire reciprocă.

Ultimii noștri trei ani de istorie au călcat în picioare nu numai toate contractele sociale și toate tratatele integrării, ci și toate regulile evoluției istorice printre care nu intră de obicei prostia, șmecheria și lipsa de logică. Faptul că ni-e rușine de ceea ce ni se întâmplă nu trebuie să ne împiedice, însă, să vedem ceea ce este în alte țări din jurul nostru. Iar ceea ce vedem este cel puțin la fel de deprimant.

Și nu numai corupția generalizată și direct proporțională cu înălțimea treptei pe care se află cei ce o practică, ci și inovațiile ideologice menite să o protejeze sunt mai mult sau mai puțin aceleași în toate țările postcomuniste. Uniunea Europeană a integrat țările din Est – multe dintre ele și în primul rând România – fără să îndeplinească criteriile și standardele pe care ea însăși le fixase și le respecta, pentru că în felul acesta nu numai că se făceau, chiar și numai formal aritmetic, pași înspre unificarea continentului în întregimea sa, dar exista și perspectiva unei infuzii de sânge proaspăt, chiar dacă infectat ideologic.

(În ceea ce mă privește, am fost convinsă că primirea României cu temele nefăcute în UE e un mare câștig nu numai pentru că în felul acesta am forțat intrarea în rândul lumii, ci și pentru că eram convinsă că integrarea ne va obliga să ne facem temele. Am fost întotdeauna convinsă, spre deosebire de Titu Maiorescu, că formele fără fond ale sfârșitului de secol 19 nu sunt pentru români o nenorocire, ci un câștig, dovadă că au fost încet-încet umplute de conținutul și substanța domniei lui Carol I și a administrației Brătienilor din interbelic, încât, în ultima instanță, extrapolând, putem considera că formele fără fond și efortul umplerii lor au fost chiar formele noastre de evoluție, de dezvoltare și de progres.)

De fapt care este legătura dintre postcomunism și iliberalism, acest val politic care dă semne de transformare într-o rețea mai mult decât europeană și amenință să pună sub semnul întrebării însuși mecanismul democrației? Cel mai ușor este să te miri de sfruntata lipsă de logică prin care s-a ajuns la situația în care un lider al Ungariei în care au intrat tancurile sovietice prin sânge în 1956 să fie apropiat și solidar cu Putin al cărui ministru de externe a spus, de exemplu, că „Pactul Ribbentrop Molotov a fost un imens succes al diplomației sovietice”; sau un lider polonez provenit din Solidarnosc să decreteze măsuri împotriva libertății de conștiință. Dar nu cumva marca postcomunistă a acestui curent este capacitatea de manipulare a electoratului moștenită de comunism, ca și priceperea orchestrării urii și eludării libertății de expresie?

Dacă am adopta formula lui Huntington referitoare la religiozitatea americană („o religie civilă”) la comunism, și am numi (mergând pe o sugestie a H. Arent) comunismul din occident – acea mică parte a lui care nu a fost înregimentată și manipulată de Uniunea Sovietică – „un comunism civil”, adică autentic, necontrafăcut, atunci am putea spune că în România comunismul nu a fost niciodată „un comunism civil”, a fost întotdeauna o formă construită solid sub forma unui aparat de stat, o formă care nu a fost niciodată în stare – sau poate nici n-a simțit nevoia – să-și atribuie un conținut. În mod paradoxal, această lipsă de autenticitate politică și această lipsă de implicare intelectuală și sufletească a făcut comunismul românesc, clădit pe frică, interese și oportunism, să fie mai puțin sau de loc vulnerabil la disidențe și procese de conștiință (faptul că nu au existat practic dizidenți ai partidului spune totul în această privință), dar și să se dea de trei ori peste cap după 1989 și ,schimbându-și de mai multe ori numele, să se reseteze într-o puternică organizație mafiotă. Forța postcomunismului românesc își trage sevele din această putere de adaptare exclusiv în funcție de interese materiale care încet-încet s-a decolorat ideologic în cei 25 de ani de ceaușism și – ghidată de nevoia de a supraviețui dintr-o istorie în alta fără să renunțe la câștigurile personale – a trecut fără probleme de la construirea socialismului la demantelarea lui pentru a face rost de material de construire a capitalismului. Adevărul este că după 1989 – care a fost pentru tot Estul un an programat – est-europenii rămași în viață după aproape jumătate de secol de comunism au descoperit cu spaimă și uimire că a fi liber este mult mai dificil decât a nu fi liber. Îmi amintesc că scriam în 1990: „Am fost închiși aproape 50 de ani în subteranele unei închisori ale cărei porți, într-un mod destul de ciudat, s-au deschis. E poate fatal să mai rătăcim o vreme pe culoarele ei murdare și întortocheate, isterizați de emoție și grabă, în căutarea ieșirii. Nu e însă normal să renunțăm s-o găsim și, obosiți și apatici, să începem să ne folosim de bunăvoie celulele”. Mă gândeam, evident, la situația din România dar ceea ce spuneam era valabil pentru toate celelalte țări, poate cu excepția Republicii Cehe unde, pentru primii ani, prestigiul lui Havel a făcut să se estompeze fundalul. Tot la România mă gândesc și acum când, de-a lungul anilor, situațiile fostelor democrații populare s-au diversificat, fără să scape vreuna dintre ele de bolile copilăriei libertății care le fixează în postcomunism.

De treizeci de ani România rătăcește în derivă, după ce în 1989 revoluția – un spectacol politic în care majoritatea actorilor nu știau că sunt doar actori – le-a dat românilor rația de libertate. O rație pe care fiecare a folosit-o cum a știut și care, în absența rigorilor statului de drept, riscă să se transforme într-o overdoză. Cei mai bine plasați și-au luat libertatea de a-și împărți țara – economia, finanțele, posturile de control, serviciile de informații. Cei mai mărunți au câștigat libertatea săptămânii de 5 zile, libertatea grevelor, a nesupunerii, a muncii prost plătite, care până la urmă a degenerat în șomaj, inflație, sărăcie, dezorientare, incultură, haos, furt generalizat. Libertatea cea mai frumoasă și mai înșelătoare și-au luat-o cei care și-au asumat ideile, principiile: dreptatea, consecvența, tăria de caracter. Evident că într-o lume în care se vorbește enorm, în care dificultatea nu mai este de a spune, ci de a fi ascultat, în care informația este filtrată sau înăbușită în funcție de interesele politice de moment, vocile și faptele lor apar estompate. Asta nu înseamnă că modelele morale rămân inutile, dimpotrivă, sunt inevitabile pentru reintrarea noastră în lumea civilizată europeană, iar reforma morală, pe care atâția îmbogățiți, oportuniști și gangsteri ajunși pe creasta valurilor își permit să o batjocorească, rămâne singurul mijloc de a evita catastrofa. Într-o țară în care scara de valori este răsturnată și totul este contrafăcut – de la diploma universitară până la discursul public, de la apa de băut la caracterul oamenilor – recursul la morală, văzut nu ca o utopie, ci ca un proiect pragmatic este singura soluție, și fără el nu se poate face nici reforma economică, nici dreptatea socială. Marasmul de azi, în care se încearcă ascunderea trecutului vinovat sub pecetea secretelor de stat, prevestește o dictatură a mizeriei materiale, în care omul simplu să nu se mai gândească decât la ce va pune pe masă mâine și în care cultura (inclusiv cultura adevărului și a muncii cinstite) să i se pară o utopie de lux. Oricum, absenteismul școlar tinde să ne transforme într-o țară de analfabeți, în măsura în care continua părăsire a țării de către generațiile tinere ne va mai permite să ne numim o țară.

Întoarcerea din infern – un anabasis numit postcomunism – se dovedește mult mai complicată decât se prevedea și de o durată greu de precizat.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog