Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

FĂURITORI AI UNIRII

LECŢIILE ISTORIEI

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

STAREA DE VEGHE

DEZINFORMAREA, ARMĂ A MANIPULĂRII

EX CIVITAS

CUVINTE DEZVELITE

ITINERAR LEXICAL

RĂDĂCINI ÎN TIMP

CRITICĂ. ESEU

SINTEZE

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

LITERATURĂ ŞI DESTIN

PRO DIDACTICA

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

REGISTRU ACTUAL

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DEZINFORMAREA, ARMĂ A MANIPULĂRII

Formele războiului hibrid împotriva Moldovei

Ruslan ȘEVCENCO

Alte articole de
Ruslan ȘEVCENCO
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Războiul hibrid contra Moldovei, declanșat de către regimul sovietic încă la sfârșitul anilor ’80 și continuat de autoritățile ruse după 1991, nu a încetat în aceste trei decenii nici pentru o clipă, luând diferite forme. Fiecare din aceste forme urmărea anumite scopuri, pe care le vom specifica în continuare.

Prima dintre aceste forme ale războiului hibrid merită să fie nominalizată forma clasică a acestuia – războiul „fierbinte”. Ea a fost aplicată de către Rusia împotriva Moldovei o singură dată, în timpul războiului transnistrean. Scopul acestei forme de război a fost crearea imaginii „criminale” a Moldovei în ochii locuitorilor de pe malul stâng al Nistrului. Țara noastră permanent era prezentată în serviciile mass-media drept dușman și „ocupant”, împotriva căruia populația regiunii trebuie să lupte, pentru a obține „independența” de „naționaliști” și a exclude reîntregirea Moldovei o dată și pentru totdeauna. Pregătirile către acest război s-au început încă în anii 1989-1990. Atunci separatiștii organizau „referendumuri” ilegale cu privire la „intrarea în componența RMN” a anumitor localități, în cazul creării acesteia. Când cei de la Tiraspol s-au convins că autoritățile Moldovei și-au ales calea strict formală, anulând deciziile criminale ale separatiștilor, ei au făcut încă un pas înainte, creând în septembrie-noiembrie 1990 structurile puterii locale, paralele cu cele constituționale ale Moldovei. Cu ajutorul trupelor armatei a 14-a, la sfârșitul anului 1990 - începutul lui 1992, separatiștii acaparau depozitele cu armament și muniții, pe care le aplicau în confruntările cu poliția, iar din mai-iunie 1992 – și cu armata Moldovei, în special la 13 noiembrie și 13 decembrie 1991, și în procesul lichidării organelor de forță ale Moldovei pe malul stâng al Nistrului (MAI și MSN) (septembrie 1991 - martie 1992).

În martie-iulie 1992 ei au declanșat, cu susținerea directă a Rusiei, război contra autorităților constituționale ale Moldovei, lichidând, cu excepția câtorva sate, prezența puterii centrale a Moldovei peste Nistru. Dar, totodată, ei au reușit preluarea sub control și a unui sector al malului drept al Nistrului (cu satele Merenești, Gâsca, Chițcani ș.a.). Dar Rusia a recunoscut că a condus acțiunile separatiștilor, semnând la 21 iulie 1992 tratatul moldo-rus, care a oprit războiul transnistrean. Peste 1500 de morți și răniți, circa 108 000 de refugiați, inclusiv peste 50 de mii – pe malul drept al Nistrului, distrugerea a 28 de instituții preșcolare, 41 de instituții de studii medii speciale, 12 miliarde de ruble au costat pierderile în urma războiului și 15 miliarde de ruble s-au cheltuit la restabilirea localităților care au suferit (întreg venitul național al Moldovei în 1991 a constituit 15,4 miliarde de ruble) – acestea sunt rezultatele dramatice ale războiului moldo-rus, care a permis propagandei ruse crearea mai multor mituri despre „crimele” armatei și poliției Moldovei în lupta cu separatiștii. Dar și după 1991 Rusia nu a lăsat Moldova în pace și continuă procesul formării pe teritoriul nostru a mai multor grupări de extremiști și teroriști potențiali, înrolează cetățenii noștri în războiul contra Ucrainei în Donbas și pentru apărarea lui B. Asad în Siria. Din păcate, nu vedem o ripostă adecvată la aceste acțiuni criminale ale Rusiei din partea autorităților Moldovei.

Forma economică a războiului hibrid se efectua în aceste 3 decenii prin metode diferite. Începând cu 1 aprilie 1991 separatiștii au interzis tuturor întreprinderilor și organizațiilor regiunii transnistrene se efectueze alocări în bugetul de stat al Moldovei (în acea perioada Transnistria dădea 24% din venitul național al țării). Între 20 iunie și 10 august 1992 separatiștii, ca răspuns la ofensiva Armatei Naționale și a poliției la Tighina, au deconectat partea centrală a Moldovei, inclusiv Chișinăul, de la alimentarea cu gaze naturale, iar la 3-10 iulie 1992 Hidrocentrala de la Dubăsari a încetat să ofere electricitate pe malul drept al Nistrului. Cu ajutorul Rusiei, în martie-aprilie 1991 a fost organizată separarea structurilor financiare ale regiunii, inclusiv a secțiilor bancare. Autoritățile ruse au blocat atât conturile cetățenilor Moldovei, cât și ale întreprinderilor ei în „Vneșekonombank” al URSS.

După încheierea războiului, separatiștii din Tiraspol, pe parcursul anilor ’90, de mai multe ori au încercat să șantajeze autoritățile Moldovei cu deconectarea repetată de la gazoduct, în cazul în care puterile centrale nu vor face cedări. Sub presiunea Moscovei, aceste cedări se efectuau. Spre exemplu, la începutul anului 1996, Tiraspolul a obținut exemplarele ștampilelor vamale ale Moldovei, valabile atunci, pe care le-a folosit pentru lărgirea comerțului său extern ilegal.

Următoarea etapa a războiului economic contra Moldovei poate fi considerată etapa martie 2006-noiembrie 2007. După introducerea de către autoritățile Moldovei a noilor ștampile vamale, ceea ce a limitat considerabil „comerțul extern” al separatiștilor, Rusia a încercat să impună conducerea țării noastre să ofere ștampilele vamale și Tiraspolului, și a introdus, la 27 martie 2006, embargoul la producția vinicolă a Moldovei. Dar, în pofida pierderilor esențiale economice, conducerea Moldovei de atunci, în frunte cu V. Voronin, nu a cedat, și Tiraspolul nu a obținut noile ștampile vamale. Acest lucru a impus structurile economice ale Transnistriei să se înregistreze la Camera de Înregistrare a Moldovei, iar Moscova, în noiembrie 2007, a fost nevoită să continue importarea vinurilor moldovenești. Astfel, Rusia putinistă a recunoscut înfrângerea sa rușinoasă în fața Moldovei.

În anii 2010, 2013, 2014 Rusia a introdus embargoul la importarea producției agricole din Moldova, încercând să impună noua conducere a țării să facă noi cedări Tiraspolului și să accepte „suveranitatea” și „independența” acestuia, dar nici de data aceasta nu a obținut succes.

Forma politico-diplomatică a războiului contra Moldovei a fost declanșată de către Rusia practic imediat după recunoașterea independenței Moldovei și stabilirea relațiilor diplomatice cu țara noastră. Scopul principal al acesteia, la etapa inițială, a fost impunerea conducerii Moldovei să accepte existența „independentă” a regiunii transnistrene și să legifereze această situație prin acordarea unui „statut special”. Pentru prima dată această părere a fost exprimată de separatiști încă în anul 1992 și până în prezent este apărată și promovată de Kremlin. Însă, în pofida încercărilor de a soluționa conflictul printr-un compromis (spre exemplu, Acordul de la Moscova (8 mai 1997), care a legiferat activitatea separatiștilor în domeniul comerțului extern), această încercare a eșuat, pentru că Moscova insista asupra „egalării în drepturi” a autorităților legale și a separatiștilor transnistreni. Însă în acest document se afla o constatare importantă a Kremlinului – Rusia a confirmat integritatea statului nostru în frontierele existente la 1 ianuarie 1990, adică până la începerea războiului, recunoscând prin aceasta ilegalitatea „drepturilor” regiunii la oarecare „independență”.

Sub presiunea organizațiilor internaționale, Rusia a fost nevoită să semneze documentele de la Istanbul, care prevedeau retragerea armatelor ruse din Transnistria (noiembrie 1999), dar a sabotat realizarea în practică a acestui act și nu l-a executat nici până în prezent. În 2002-2003 Moscova din nou a încercat să „egaleze” Transnistria cu autoritățile centrale ale Moldovei prin paragrafele Planului Kozak, care acorda Tiraspolului dreptul de veto la toate deciziile principale ale autorităților centrale și permitea ieșirea lui din componența Moldovei într-un mod „legal”. Acest plan nu a fost realizat numai datorită presiunii din partea ambasadorilor străini. Dar presiunea Moscovei asupra Moldovei a continuat. La 18 martie 2009, V. Voronin, la insistența Kremlinului, a semnat cu liderul separatist I. Smirnov și Președintele Rusiei D. Medvedev o declarație în care a susținut prezența armatelor ruse pe teritoriul Transnistriei „până la reglementarea politică definitivă a conflictului”. Dar, după plecarea de la putere a PCRM, noile autorități ale Moldovei au continuat încercările de a obține integritatea țării și au început să apeleze intens la organizațiile internaționale. Rezultatul eforturilor lor au fost două rezoluții: ale APCE (9 iulie și 2 octombrie 2012), prin care au fost condamnate „alegerile” ilegale în organele puterii locale din regiune și din nou se exprima solicitarea de retragere a armatei ruse din Moldova, și rezoluția Asambleii Generale a ONU din 22 iunie 2018, care, la fel, a cerut retragerea necondiționată a trupelor ruse. În pofida ignorării prevederilor acestor documente de către Rusia, este evident că presiunea internațională asupra regimului lui Putin în problema transnistreană nu va înceta.

Forma cultural-lingvistică a războiului hibrid pe parcursul a câtorva decenii a suportat și ea modificări esențiale. Dacă la etapa inițială forțele proruse în Moldova cereau în mod necondiționat asigurarea „bilingvismului moldo-rus”, după adoptarea legislației lingvistice, care a acordat limbii ruse „doar” statutul de limbă de comunicare interetnică, ei și-au schimbat tactica. Acum ei promovau ideea precum că în Moldova s-a instaurat regim de „segregare lingvistică” și eliminare a vorbitorilor de limbă rusă din viața social-politică și culturală a Moldovei. După 1990 aceste forțe au declanșat procesul de eliminare completă a limbii române din circulație pe teritoriul regiunii transnistrene. În locul ei a fost declarat formal „trilingvismul” (limbile rusă, ucraineană, română) cu dominația totală a limbii ruse, în realitate. Această politică este promovată de către pseudoautoritățile regiunii și în prezent. Dar în privința autorităților legale ale Moldovei separatiștii permanent atrag atenția Moscovei la „slăbirea pozițiilor limbii ruse”. Deși acest proces este evident, pentru că URSS, în care cunoașterea limbii ruse era obligatorie, a dispărut de pe scenă, iar în Moldova au rămas circa 18% de alolingvi (din care doar 4% sunt ruși).

În afara acestuia, războiul hibrid se desfășoară și în sfera culturii și a istoriei. Propaganda rusă în Moldova permanent afirmă că în țara noastră, chipurile, are loc „lichidarea relațiilor multiseculare istorice cu Rusia”, westernizarea culturii naționale, ruperea de trecutul său. Deoarece autoritățile Moldovei practic nu întreprind eforturi pentru a contesta aceste afirmații false, noi suntem martori cum rezultatele propagandei ruse își pune rădăcinile în creierii concetățenilor noștri, transformându-i în servitori ordinari ai intereselor Rusiei. Eforturi similare Rusia întreprinde și în sfera istoriei, încercând să dezrădăcineze din istoria noastră faptele, care confirmă legăturile strânse ale Moldovei medievale cu Europa și să redirecționeze atenția locuitorilor țării, în special a tineretului, la „legăturile prietenești cu Rusia”.

Pentru obținerea acestui scop, Ștefan cel Mare și D. Cantemir sunt declarați de către propagandiștii ruși drept „prieteni” ai Rusiei, deși anume Ștefan cel Mare, în 1502, a rupt toate legăturile cu Rusia, iar D. Cantemir scria în Descrierea Moldovei că în timpul lui, rușii în Moldova, împreună cu ungurii, erau doar sclavi. Se impune teza falsă despre „eliberarea” Moldovei de Turcia, în 1812, de către Rusia și, respectiv, în 1940 și 1944 – de către România și Germania. Prin aceste afirmații se ignoră total dispozițiile și dorințele populației și chiar faptul plebiscitului, propus României de către URSS în 1924, pentru a afla dispozițiile reale ale populației între Prut și Nistru. Sunt falsificate zeci și sute de fapte și evenimente istorice și politice, legate în trecutul nostru cu Rusia și URSS în favoarea acestora. Trebuie de constatat că, în ultimii ani, această formă a propagandei devine tot mai dură și mai agresivă. În acest context, istoricii Moldovei nu trebuie să se limiteze în cercetările sale doar la studierea aspectelor, cu privire la foamete și deportări, pentru că ele, în prezent, nu trezesc reacția așteptată din partea populației, ci să găsească noi mărturii, care contestă argumentat falsurile propagandei ruse despre Moldova.

Altă formă a războiului hibrid contra Moldovei este cea informațională. Acesta este un element al războiului hibrid care poate duce la anumite schimbări de ordin politic și juridic. Și acest mecanism a fost declanșat de regimul sovietic, iar după 1991 – promovat și de autoritățile ruse. Propaganda rusă permanent încearcă să dovedească „legalitatea” separării Transnistriei, să infiltreze în creierii moldovenilor ideea că orice rezistență opusă separatiștilor, nemaivorbind de război, este o „crimă”. Propaganda rusă necontenit promovează ideea slăbiciunii Moldovei, care „este o țară mică și nu are niciun viitor”, și argumentează, totodată, teza, că influența Occidentului este doar negativă, care nu aduce nimic bun Moldovei și locuitorilor ei. În urma acesteia, propagandiștii ruși creează artificial situația, în care moldovenii, chipurile, au doar două căi de dezvoltare – ori cu „Occidentul degradat”, sau cu Rusia, care este legată cu Moldova „prin legăturile de prietenie multiseculară”. Sunt complet ignorate orice neajunsuri ale Rusiei, eșecurile ei politice și economice, este tabuizată critica la adresa dictatorului rus V. Putin. Cu toate acestea însă este permisă orice critică, orice insultări la adresa Occidentului, ponegrirea Ucrainei, unde „guvernează banderoviștii”, iar în ultimul timp și a Belarusului, pentru că aceste țări au respins ideea „frăției popoarelor slave” sub conducerea „marelui popor rus”, urmărită de V. Putin.

În urma acestei propagande, o bună parte a cetățenilor noștri, orientați spre Rusia, au devenit practic coloana a 5-a în Moldova, „omuleții verzi” în haine civile, care sunt gata și fără transformarea Moldovei în cel de-al doilea Donbas, în mod benevol să cedeze Rusiei și agenturii ei locale toate pârghiile puterii în Moldova. Acești „omuleți” se află nu doar printre vorbitorii de limbă rusă, dar și printre unii moldoveni, care s-au rusificat atât de tare, că interesele Rusiei pentru ei sunt mai importante decât interesele Patriei noastre – Moldova. Anume acest fapt, în opinia noastră, este una din principalele cauze ale continuării războiului hibrid contra Moldovei. Și doar conștientizarea pericolului care vine din partea acestei categorii de cetățeni, luarea măsurilor hotărâte și eficiente pentru contracararea influenței propagandei ruse asupra cetățenilor Moldovei poate, într-adevăr, să îmbunătățească situația internă în țara noastră.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog