Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

FĂURITORI AI UNIRII

LECŢIILE ISTORIEI

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

STAREA DE VEGHE

DEZINFORMAREA, ARMĂ A MANIPULĂRII

EX CIVITAS

CUVINTE DEZVELITE

ITINERAR LEXICAL

RĂDĂCINI ÎN TIMP

CRITICĂ. ESEU

SINTEZE

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

LITERATURĂ ŞI DESTIN

PRO DIDACTICA

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

REGISTRU ACTUAL

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SINTEZE

Regăsirea de sine în literatura basarabeană: flux și reflux (I)

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXX, 2020

Pentru tipar

O viziune panoramică asupra literaturii române contemporane din spațiul dintre Prut și Nistru ne permite să identificăm două momente mai importante din punct de vedere al istoriei literare și al vieții literare: perioada interbelică și perioada postbelică. În perioada interbelică, literatura română din Basarabia evoluează sub semnul necesității sincronizării cu procesele literare din întreg spațiul literar românesc, însă nu va fi scutită de fenomene locale. Efervescența creatoare este susținută de multiple publicații periodice cu caracter literar, între care: „Viața Basarabiei” (1932-1944), „Pagini basarabene” (mai-iunie 1931), „Itinerar” (1938-1940), „Cuvânt moldovenesc” (1926-1940; 1941-1944), „Bugeacul” (1935-1940). Implicat în schimbările de ordin cultural care se produceau în Basarabia, Alexei Mateevici scrie într-un articol publicistic următoarele: „Deci, cea dintâi datorie și țintă a moldovenilor luminați este cea mai largă cultură națională. Și cel dintâi mijloc pentru îndeplinirea acestei datorii, pentru atingerea acestei ținte, este unirea culturală”. Drepturi naționale și drepturi cetățenești, pentru aceasta opta autorul articolului. Dreptul de a vorbi, a scrie, a citi, a învăța, a judeca și a se ruga în limba sa, pentru a-și putea desfășura „în pace și liniște toate puterile minței și ale inimei” (Mateevici 1993: 447). Constituit în jurul mai multor publicații, între care revista „Viața Basarabiei” era cea mai importantă, procesul literar va fi marcat de oscilația între tradiție și modernitate, între regionalism și deschiderea spre alte orizonturi literare. Creația de început a unui scriitor precum, bunăoară, Nicolai Costenco (1913-1993), redactorul publicației citate, reflectă anume această situație. De precizat că marea majoritate a scriitorilor afirmați în interbelic vor avea parte de un destin ingrat după cel de al Doilea Război Mondial, fiind persecutați de către regimul, care, în fosta RSS Moldovenească, a trecut la index toată literatura din perioada anterioară. Abia după 1989 va începe punerea în valoare a acestui segment de literatură basarabeană, din care fac parte scriitorii Alexei Mateevici (care este și autorul poemului Limba noastră, actualul imn de stat al Republicii Moldova), Constantin Stere, Pan Halippa, Gheorghe Madan, Ion Buzdugan, Vladimir Cavarnali, Teodor Nencev, Vasile Luțcan, Magda Isanos, Al. Robot, Sergiu Matei Nica, Andrei Ciurunga, Eugeniu Coșeriu ș.a.

În mod evident, anii imediat următori celui de al Doilea Război Mondial sunt marcați, pe plan literar și cultural, de proletcultism, literatura, din punctul de vedere al criticii marxiste, fiind concepută ca una dintre formele ideologice ale suprastructurii societății și având un rol foarte activ în viața societății și în așa-numita luptă de clasă.

Vestigiile acestor concepții au mai durat un timp și după ce au apărut primele semne ale eliberării treptate de concepțiile superficiale despre artă axate pe absolutizarea rolului fondului în opera literară, fiind admise doar valorile ideologice, aspectele legate de forma literară, de structura și estetica operelor literare fiind neglijate. Eliberarea de ideologizarea excesivă începe să apară în perioada scurtă a dezghețului hrușciovist de după moartea lui Stalin (1953). Unii scriitori, care au debutat în perioada interbelică, printre ei fiind Andrei Lupan (1912-1992), Emilian Bucov (1909-1984), Bogdan Istru (1914-1993), Liviu Deleanu (1911-1967) se vor conforma, mai mult sau mai puțin, ideologiei comuniste, alții, precum George Meniuc (1918-1987), criticii și istoricii literari Vasile Coroban (1910-1984), Ion Vasilenco (1926-1977) vor face eforturi pentru a nu se lăsa influențați de regim, dar fără a scăpa de persecuții.

La sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60 are loc trecerea treptată de la literatura lozincardă la cea reflectând viața reală a satului moldovenesc. Procesul acesta începe odată cu apariția unor scrieri gen La noi în sat (1953) și Frunze de dor (1957), de Ion Druță (n.1928). Publicând proză (dilogia Povara bunătății noastre, 1963, 1968; Clopotnița, 1972; Întoarcerea țărânii în pământ, 1969; Ultima lună de toamnă, 1975; Biserica albă, 1975) și piese de teatru (Casa mare, 1959; Păsările tinereții noastre, 1971; Sfânta sfintelor, 1977; Doina, 1979, Cervus divinus), Ion Druță a atras atenția cititorului asupra unui alt sistem de valori, pe care l-a evidențiat din interiorul unui univers rustic încărcat de semnificații mitice. De menționat faptul că cele mai multe din scrierile sale se axează pe problema demnității umane, de neconceput separată de conștiința de neam. Pierderea Hronicului „ce cuprindea câteva sute de ani grămadă” despre unul din satele noastre (a satului Căpriana, în romanul Clopotnița, spre exemplu) echivalează cu pierderea memoriei în general sau cu ceea ce scriitorul Cinghiz Aitmatov a definit drept fenomenul „mancurtizării”. „Omul, în schimb, are darul memoriei, darul conștiinței, și prin urmare, cum credeți voi? E dator el oare să cunoască istoria sa, istoria neamului său?”, în felul acesta li se adresează profesorul de istorie Horia Holban elevilor săi. Anume datorită acestui fapt cititorii acelor timpuri l-au îndrăgit pe Ion Druță, care, după cum a observat și istoricul american Keith Hitkins în studiul său Istorie și identitate în romanele lui Ion Druță, „este un fel de Horia Holban, învățătorul de școală de la țară din romanul Clopotnița, care venerează istoria ca păstrătoare a memoriei și ca pe un ghid moral” (Hitchins 2008: 103). Firea complexă și complicată a omului este urmărită de către Ion Druță atât în proză, cât și în dramaturgie, prin intermediul unor personaje precum Onache Cărăbuș, Vasiluța, Ruța, Horia Holban, exponenți ai unei lumi în care omul își pierde tot mai mult capacitatea de orientare. Prezentă în peisajul literar interriveran, „starea fracturată a comunității mitice” ne trimite, în cazul lui Druță, la căutarea rostului pierdut al omului aflat într-un proces de distanțare față de valorile umane, personajele sale confruntându-se cu teama de adevăr, sentiment ce se consumă sub diverse forme la limita dintre umilință și smerenie, gradul de libertate al personajelor druțiene developându-se în funcție de raportarea la capitalul de libertate acumulat pe parcursul istoriei. Acest fapt va determina un fenomen ciudat în creația sa: la un moment dat, autorul va fi devansat în concepțiile sale despre viață de către eroii săi.

În anii ’60, în proză vor excela Vasile Vasilache (1926-2008) cu Povestea cu cocoșul roșu, Aureliu Busuioc (1928-2012) cu Singur în fața dragostei, Vladimir Beșleagă (n. 1931) cu Zbor frânt, Serafim Saka (1935-2011) cu Vămile, Vlad Ioviță (1935-1983) cu Râsul și plânsul vinului, Spiridon Vangheli (n. 1932) cu Băiețelul din coliba albastră ș.a.

Alianța cu spiritele literare moderne într-un regim opresiv este evidentă la Vasile Vasilache, care, în romanul Povestea cu cocoșul roșu (1966), pune accent pe imaginația ludică, făcând trimitere la un fond folcloric al mentalității țăranului, reliefează setea de poveste a omului din zilele noastre. Setea lui Vasile Vasilache de poveste are o explicație dureroasă, din perspectiva scriitorului ademenit de orizonturi literare înalte: „Scriitorul basarabean, îl am în vedere pe prozator, s-a tot ofilit și pipernicit în folclor precum porumbul în horșița înflorită. Lipsiți, dezmoșteniți de matcă, de marii noștri înaintași (…), așa că unica sursă, mai bine zis, unicul adăpost, ne-a fost folclorul. De aceea l-am cultivat în straturi și în răzoare prin cărțile și prin nuvelele anilor cincizeci-șaizeci. Aidoma gospodinelor care-și cultivă pătrunjel în ghivece….” (Vasilache 2016: 15). Pentru Vasile Vasilache (a mai publicat: Elegie pentru Ana Maria, 1983; Navetista în pădure, 1989; Surâsul lui Vișnu, 1993 ș.a.) literatura sau romanul este o poveste deschisă, o formă căreia e necesar să-i insufli viață, adică un conținut profund umanizat. Argumentul pe care îl aduce scriitorul este că avem un epos și ne rămâne pentru încă alte mii de ani, un epos „care să ne stimuleze spiritul și să ne stâlpuiască sinele... Nu-i nevoie decât să ne păstrăm sinea moștenită”.

Modernizarea speciei romanului este indubitabilă și în romanul Zbor frânt, în care Vladimir Beșleagă recurge la psihologizarea unui univers mai complex legat de evenimentele ce s-au produs în timpul celui de al Doilea Război Mondial, evenimente în care este prins Isai, protagonistul romanului, un copil fiind nevoit să treacă de pe un mal al râului Nistru pe altul. Tot din perspectiva modernizării discursului narativ, a evidențierii valorii estetice a acestui gen de artă, se vor impune Aureliu Busuioc, odată cu publicarea romanului Singur în fața dragostei, la fel ca și Serafim Saka, prin volumul Era târziu și romanul Vămile (1972). Astfel perioada anilor șaizeci se distinge prin mutațiile care se produc atât la nivelul formei romanești, cât și al expresiei estetizate.

În anii șaizeci și în poezia basarabeană lucrurile se schimbă de așa o manieră încât a devenit oportună fixarea unor repere nu doar de ordin estetic, ci și moral, care nu puteau fi cucerite pe calea speculației, ci a perspicacității și a devotamentului capabile să apropie Adevărul de cei care îl căutau. Dar adevărul istoric fiind trunchiat sau, mai exact, accesul la el fiind total interzis, scriitorilor le rămânea doar șansa de a conta pe capacitatea intuitivă, profund vizionară. pe această linie au evoluat poeții, care au schimbat peisajul liricii datorită cărților publicate în anii respectivi: Grigore Vieru (1935-2009), Numele tău; Liviu Damian (1935-1986), Sunt verb; Dumitru Matcovschi (1939-2013), Casă părintească; Victor Teleucă (1932-2002), Îmblânzirea focului; Pavel Boțu (1933-1987), Ion Vatamanu (1937-1993), Monologuri; Anatol Codru (1936-2010), Îndărătnicia pietrei; Gheorghe Vodă (1934-2007); Petru Cărare (1935-2019); Anatol Ciocanu (1940-2012), Cântece
de-acasă
. Afirmându-se în paralel cu generația lui Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, acești scriitori promovează reflexivitatea ca stare de veghe, virtutea smereniei și necesitatea recuperării memoriei; a tentației creării unui univers primar, a cunoașterii intelectualizate vs cunoașterea dionisiacă; a ludiculului, a dualității genuine a naturii umane etc.

De menționat că peisajul literar pruto-nistrean ni se relevă din perspectiva a două planuri: cel al închiderii, al orientării etnocentrice, și cel al deschiderii spre dialogul cu alte culturi și alte literaturi; al formelor de manifestare, pe de o parte, a etnocentrismului și, pe de altă parte, a modalităților de ieșire din cerc, de depășire a orizontului închis.

Cunoașterea vieții în creația lui Grigore Vieru (a publicat: Versuri, 1965; Numele tău, 1968; Un verde ne vede, 1976; Taina care mă apără, 1983; Cel care sunt, 1987; Fiindcă iubesc, 1980; Steaua de vineri, 1978; Rădăcina de foc, 1988; Hristos nu are nicio vină, 1991; Rugăciune pentru mama, 1994; Strigat-am către Tine, 1999) se petrece din interiorul unei înțelegeri ce aparține poporului, imaginea mamei contribuind la simplificarea, în sensul bun al cuvântului, a descifrării problemelor complexe ale vieții. De altfel, poetul exprimă acest crez în felul următor: „Eu nu a fi simplu râvnesc, ci a fi înțeles”. Orientată astfel către subiect, poezia sa se constituie în lungi căutări de repere sacre, personajul liric vierean regăsindu-se într-un eu colectiv. „Mama”, „copilul”, „casa părintească”, „satul” sunt unite între ele într-un timp sacru, de început, totul aici fiind circumscris, apropiat, interiorizat, întors către sine, introvertit, refractar departelui raportat la unitatea originară. Din sfera aprofundată a trăirii simple, aproape arhaice, din sfera unui exil interior, poetul, aflat în căutarea rădăcinilor strămoșești, optează în favoarea marginalizării limbajului de lemn. În locul acestuia el propune limbajul simțurilor. În tema sacrificiului matern, evidențiind o cunoaștere interiorizată a lui Dumnezeu, în tăcuta suferință maternă în care se răsfrânge tragedia seculară a poporului, în toate acestea ni se dezvăluie unitatea interioară a poeziei lui Grigore Vieru, care se menține datorită substratului religios relevat prin omniprezența forței maternității, adunând în ea, ca într-un centru al sacralității, satul, copilăria, casa părintească, iubita, izvorul, lacrima, ploaia. Odată câștigată, bătălia pentru libertatea interioară și împotriva înstrăinării stimulează puterea de a cânta dragostea de viață. În același timp, raportul între memoria individuală și memoria colectivă la Grigore Vieru ca, de altfel, și la Alexei Mateevici, se realizează prin conștiința imensă a limbii.

Un moment distinct în lupta cu orizontul închis ni se dezvăluie în creația lui Liviu Damian, ale cărui repere principale sunt religia Tatălui și tendința personajului liric de a-și depăși limitele, anti-Odiseea regăsirii identității și a spațiului originar, sentimentul necesității unei „construcții culturale” într-un spațiu al vidului memoriei, corelația dintre logos și istorie. Dacă universul poeziei lui Vieru este organizat în conformitate cu religia Mamei, care este o religie a replierii în sine, a concentrării interioare, a căutării unui centru (M. Eliade), mentalitatea fundamental maternă constituind baza impulsului retragerii din istorie, atunci creația lui Liviu Damian are drept axă religia Tatălui, aceasta mergând în sens contrar, având mereu tendința de a-și depăși limitele. Descinzând dintr-un
timp când în Occident se punea problema limbajului, a cuvântului, Damian a reconstituit un model cosmogonic pornind de la mitul verbului. Vom mai spune că în timp ce personajul liric din creația viereană este protejat de coroana împărătească a mâinilor materne, celui din poezia lui Liviu Damian, pe frunte „îi luminează-mpărătește o coroniță de pelin”, aluzie la destinul tragic al lui Lear. Este un univers prea ros de maladiile secolului și ale nedreptăților pentru a putea fi refăcut sub acțiunea sacralizatoare a sufletului matern. Deși regăsește spațiul mitic al sărbătorii în trecut, în anotimpul copilăriei, situat în centrul ciclului de poeme De-a baba iarba (1972), Liviu Damian e preocupat nu atât de starea de libertate, cât de chinuitorul proces al eliberării, îndreptându-se spre omul marcat de capacitatea competitivă, spre tipul uman capabil de eroism, spre marea ca ritm primordial, din ale cărei valuri viața renaște mereu. Prozaicul și poeticul, cotidianul și insolitul, realul și fantasticul sunt polii între care se coagulează substanța dramatică specifică poetului nostru, în ale cărui versuri miraculosul și comunul se separă în mod distinct. Verbul său este pus în acord cu necesitatea unei „construcții culturale” într-un spațiu al vidului, al inexistentului, cultura constituindu-se ca memorie a unui popor. Așa se explică interesul manifestat în ultima perioadă a vieții sale față de tematica istorică, greu, dacă nu imposibil de abordat la acea vreme. Plasând în centrul poemului Cavaleria de Lăpușna (1985) figura lui Ștefan cel Mare, autorul tinde să acopere deficitul de cunoaștere a istoriei.

Accesul literaturii la zona autenticului, de care sunt preocupați scriitorii Anatol Codru, Vlad Ioviță, Gheorghe Vodă, a fost înlesnit de arta cinematografică, în care aceștia au fost antrenați. La Anatol Codru, excelent „constructor de metafore”, poezia căruia nu poate fi înțeleasă cu adevărat fără „raportarea la gradul zero al crizei spiritului european” (Theodor Codreanu), viziunea halucinantă a surpării veșniciei se asociază cu uitarea de sine. Schematismului impus în literatura anilor cincizeci prin intermediul metodei realismului socialist poeții din deceniile următoare îi opun un univers alternativ în care personajul liric e preocupat de restabilirea coordonatelor fundamentale ale unei existențe nedenaturate, firești. Gheorghe Vodă, în volumele de poezie Ploaie fierbinte (1967) și Aripi pentru Manole (1969), procedează aidoma fraților săi din dreapta Prutului, spre exemplu cei din Școala de la Târgoviște, Grupul de Acțiune Banat, Grupul Arhipelag sau mai târziu optzeciștii, care în scrisul lor recurgeau la stilul narativ direct, consemnând cotidianul, diurnul, viața de zi cu zi, fără farduri. „Mersul desculț” al personajului liric prin peisajul arid al sudului basarabean, care e și baștina poetului, avea menirea dacă nu să răscolească, să trezească la viață o conștiință critică, cel puțin să atragă atenția cititorului asupra unor date ale realului, în acest context contând prezența caracterului.

Recuperarea autenticului, în poezia lui Anatol Codru este axată pe dragostea de viață ce topește gheața incomunicabilității veacului asprit. Ea exprimă un sentiment al solidarității constructive, întemeietoare, ce se naște din voința de a izbândi. Există în poezia lui Anatol Codru un soare de acasă, pasărea, floarea de tei, „grâul ce mi-i de eroi”, pâinea, fântâna, moartea, aripa, laptele, mielul, roata. În poezia sa piatra și muntele respiră. Analiza lucidă, învăluită în horbota iluzorie a metaforei, stă la baza unei „filozofii” a existenței în care se traduce condiția umană modernă și, în particular, condiția supraviețuirii cu demnitate în această parte a Europei: „Pe mine, domnule, nu mă poți scoate cu una, cu două din Durere...”. Așteptările se aștern, ca o mătase putredă a lumii, peste dezastrul „clocind și piaza rea a surpării în neant, la cutremurul casei; peste veșnicia ce se micșorează treptat”. Viziunea halucinantă a surpării veșniciei este asociată uitării de sine. Se pare că anume în acest fel reabilitează autenticul împătimitul poet transnistrean Anatol Codru.

Lupta cu orizontul închis, care e o trăsătură caracteristică a poeziei lui Victor Teleucă se manifestă în năzuința de accedere la dialogul neîntrerupt cu valorile literare ale lumii, astfel încât intertextul schimbă statutul ontologic al poeziei sale. Pe de o parte, autorul își concepe creația la interferența dintre genuri, epicul, liricul, picturalul fiind deopotrivă prezente. Pe de altă parte, se face vădită o tendință amintind de concepția scriitorului englez T. S. Eliot despre depersonalizarea poeziei, conform căruia poetul scrie nu pentru a-și elibera emoția, ci pentru a se elibera de emoție, nu pentru a-și elibera personalitatea, ci pentru a se elibera de aceasta. „Expresia în expresie”, „forma în formă”, „metafora în metaforă” conturează spațiul acesta de aventură-odisee, rod al unei imaginații care s-a format prin reflectarea unei vaste culturi universale, creația lui Victor Teleucă justificându-se în următoarea afirmație care îi aparține: „Mă duc spre tine ca să mă înțeleg pe mine. Singur nu mă pot înțelege. Problema angajării în universal”. Este și calea care va fi tot mai bătătorită în postmodernitate.

Creația sa, la fel ca și a majorității scriitorilor șaizeciști, iar ulterior și a promoțiilor de scriitori care au urmat, au amplificat spațiul acordat dialogului cultural. Disputa între subiectivitatea afectului și subiectivitatea intelectului ia proporții în anii ’70, când se afirmă compact o pleiadă de scriitori, care-și publică primele cărți în colecția „Debut”. Poezie: Leonida Lari (1949-2011), Piața Diolei; Nicolae Dabija (n. 1948), Ochiul al treilea; Vasile Romanciuc (n. 1947), Genealogie; Marcela Benea (n. 1948), Zestre; Efim Tarlapan (1944-2015), Scuzați pentru deranj; Leo Butnaru (n. 1949), Aripă de lumină; Iulian Filip (n. 1948), Neîmpăcatul meșter; Ion Hadârcă (n. 1949), Zilele; Serafim Belicov (1947-2016), Veghe. Proză: Nicolae Vieru (1947-1995), Vânt și lumină; Victor Dumbrăveanu (1946-2011), Insula de coral; Nicolae Rusu (n. 1948), Pânzele babei; Vlad Zbârciog (n. 1943), Flăcări albastre, portocalii. Această promoție, care ulterior se va contopi, din punct de vedere al căutărilor de ordin estetic și socio-cultural, cu generația șaizecistă, s-a remarcat prin suflul nou adus în lirică, prin temperarea exaltării în fața realităților socialiste, precum și prin căutările inovatoare în proză, prin dorința manifestă de a se detașa de imperativele ideologice. Iar la 1989 ei se vor ralia la lupta de emancipare națională și vor schimba registrul liric, căutând să fie cât mai aproape de năzuințele poporului. De menționat că un simbol al acelor ani, potrivit afirmației juste a eminescologului George Munteanu, este Eminescu.

Peisajul literar al anilor ’70 se remarcă prin anumite semne distinctive ale normalizării situației literare. Este perioada când în Occident, după cum vor observa ulterior sociologii, are loc fenomenul ambiguizării memoriei, datorită uzanțelor multiple, iar în spațiul est-european memoria va fi manipulată din punct de vedere politic. Un caz aparte în contextul trecerii de la o promoție literară la alta îl constituie Arcadie Suceveanu (n. 1952), care a debutat în anii ’70, înscriindu-se apoi în rândul optzeciștilor. Căutând râul miraculos, în apele albastre ale căruia intra în fiecare dimineață „invulnerabil și fericit”, poetul avansează într-o lume a visului, conștient de faptul că în acest vis nu-l așteaptă nimeni. Este o lume marcată de dramatism. Exuberanța senzorială, adolescentină din primele cărți ale lui Arcadie Suceveanu [amintim că autorul a publicat: Mă cheamă cuvintele (1979), Țărmul de echilibru (1982), Mesaje la sfârșit de mileniu (1987), Arhivele Golgotei (1990), Eterna Danemarcă (1995), Înfruntarea lui Heraclit (1998), Mărul îndrăgostit de vierme (1999), Cavalerul Înzadar (2001), Corabia de la mansardă (2004), Arca dies (2008), 101 poeme (2009), Cafeneaua Nevermore (2011), Ființe, umbre, epifanii (2011), Profesionist al himerei (2012)], acum e transformată în una dramatică, a senzațiilor percepute dureros din cauza pierderii legăturii cu paradisul de acasă, cel al copilăriei de altădată. Călătoria în lumea interioară este dificilă: ...brusc, vulturul tânăr/ cade ca piatra/ și-apucă în gheare șoarecele/ care nu mai are scăpare/ în iarbă// Realitatea se umple de sânge/ țipătul fisurează în mii de bucăți/ aerul dimineții// Unitatea ființei e compromisă/ Mai trist decât realitatea/ spiritul atârnă ca o ultimă pradă/ în clanțul de vultur ce urcă în ceruri. Se produce o schimbare curioasă, senzualismul de altădată fiind dirijat spre un „ludic” menit să atingă un nivel al valorilor ideale, de la care protagonistul învață un alt fel de libertate, cea a unei lumi în care se reflectă spiritul poetului. Este clar că această căutare a absolutului se traduce într-un narcisism cu care se confundă însăși poezia. Două perspective: cea a expansiunii și cea a intimității se induc reciproc, datorită sincerității imaginilor verbului, exuberanța de care dă dovadă poetul Arcadie Suceveanu dezvăluind profunzimile unei poezii care se alimentează dintr-o istorie mai îndepărtată, marcată de tragedii seculare și de una recentă purtând însemnele unor repere valorice, pe care riscăm să le pierdem. În aceste condiții, mărturisitorul imaginilor îl pune în valoare pe omul literar Arcadie Suceveanu, care este de neconceput fără profunzimea meditațiilor, fără gândire și vis.

Un real eliberat de festivismul cu mare trecere în anii precedenți, afluxul de proză în poezie se va produce în anii ’80, care se remarcă prin deschiderea spre o lume eterogenă.

 

Referințe bibliografice:

Mateevici 1993 = Alexei Mateevici, Opere, Scrieri în limba română. Ediție îngrijită de Ion Nuță, Efim Levit, Sava Pânzaru, Editura Știința, Chișinău, 1993.

Hitchins 2008 = Keith Hitchins, Istorie și identitate în romanele lui Ion Druță, în vol. Fenomenul artistic Ion Druță, CEP USM, Chișinău, 2008.

Vasilache 2016 = … scriitorul este primul avocet în fața lui Dumnezeu, Vasile Vasilache în dialog cu Ion Ciocanu, Chișinău, Editura Atelier, 2016.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog