Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EMINESCIANA

„Ideea Eminescu”

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Moto: Marele noroc al României e că are un reacţionar de geniu.
Theodor Codreanu
 
Ca „specialist al obsesiilor”, cum se autodefinea (1, p. 13), Cioran, mânat de febrele tinereţii şi în numele unei „uri iubitoare” pentru o ţară fără destin, cerea, pe vremea când era „tânăr, orgolios şi nebun”, chiar lichidarea trecutului ei. Dar războiul cu strămoşii, profanând „liniştea morţilor” (1, p. 23), exprima nu doar furia unei negaţii, blamând – printr-un exces generalizat – un „infern inepuizabil” (1, p. 15) şi retezând, astfel, se iluziona, izvorul suferinţei. A face istorie era cuvântul de ordine, învinovăţind trecutul şi născocind un viitor în care nu credea. Oripilat de acel trecut obscur, „îmbătat de furie”, el visa la o Românie regândită, convertită, replămădită, devenind „alt neam”. Şi din care, ţâşnind nesperat, doar Eminescu era cel care răzbuna „mediocritatea istoriei noastre”.
E o întrebare (aproape de nedezlegat) dacă obsesiva idee a „schimbării la faţă”, de circulaţie în epocă, ar fi cu putinţă prin „febra salturilor” (2, p. 388) ori urmând ritmul organic, aşa cum voia marele poet. De altfel, parantetic, precizăm că, iubind trecutul, Eminescu preconiza o reîntoarcere ontologică, nu factologică (2, p. 455), în sensul unei „recuperări arheice” (2, p. 453), ne asigură şi Theodor Codreanu. Interogaţia stă însă în picioare. Oare, schimbarea (ca mutaţie etnică şi „cuvânt magic”) ar fi posibilă? Sau, dimpotrivă, spiritul unui neam se vădeşte imuabil, conservându-şi, în pofida infiltraţiilor, a metisajului din vremurile noastre, plasma etnică?
Să mai adăugăm că însuşi Cioran, contemplând delirul eului de odinioară se dezicea de acele afirmaţii „incredibile”. Ele îi păreau „obsesiile unui străin”, venind din preistorie, va recunoaşte în Mon pays (1, p. 29). Totuşi, în pofida declaraţiilor, se putea rupe Cioran de acel „trecut deocheat” uitându-şi iubirea „răsturnată”? Evident, naufragiul politic a sugrumat slăbiciunea pentru acei „visători sanghinari” de care s-a simţit, pasager, legat şi de care, firesc, s-a dezis după ce dezastrul a fost pecetluit. Dar Cioran, reamintim, este suspectat cu tenacitate că practică un „naţionalism disimulat”. Opera lui, afirmă Pierre-Yves Boisseau, este „o enormă disimulare”, creşte din solul trecutului, se rescrie şi se desfiinţează necurmat, fiind o operă-palimpsest (1, p. 48). Cioran devine chiar centrul urii după ce a blamat un popor neînsemnat, incapabil să-şi afle „rostul pe lume” şi a urât umanitatea. El practică, s-a spus, ura de sine pe „calea ocolită a disperării”, conştientizând că nimicnicia nu are leac.
Dacă Emil Cioran, biciuind, în anii tineri, orgoliul naţional (mereu în suferinţă) şi denunţând slăbiciunile naţionalismului românesc explica „amânarea” României prin răul interior (anemica forţă lăuntrică, neconvergenţa acţională a Provinciilor), nicidecum prin „piedicile din afară”, Theodor Codreanu, şi el îngrijorat pentru soarta neamului (confruntat acum cu deromânizarea), vorbeşte despre o „mutilare” a destinului prin bolşevizare (2, p. 435). O altă schimbare la faţă, aşadar, visatul „salt” cioranian în plămădirea României (în sensul progresului organicist, pe filon eminescian) fiind înlocuit cu o brutală sovietizare, impusă din exterior. Evident, cartea lui Theodor Codreanu poate fi citită şi ca o replică la volumul din 1936, dar „criticul total” (cf. M. Cimpoi) împinge analiza până în zilele noastre, dincolo de „faţa comunistă”, cu ştiuta exacerbare naţionalistă, cercetând transdisciplinar destinul culturii şi civilizaţiei româneşti în „post-naţionalism”. Criticând vehement – pe suport eminescian – invazia „prădătorilor”, regimul cleptocratic, fără a se iluziona că „botezul magic” (prin aderarea la U.E.) schimbă radical, peste noapte, datele problemei. În fond, ca ţară a formelor fără fond (cum sună un vechi diagnostic), România probează, paradoxal, că sarabanda formelor (preluate mimetic) se însoţeşte cu rezistenţa fondului. „Schimbările la faţă”, câte au fost, dovedesc, de fapt , neschimbarea noastră.
Cum Eminescu ar fi tocmai „un obstacol” în calea integrării europene (deci în calea schimbării), „partea cea mai bună” (sic) a intelighenţiei române cere să ne lepădăm grabnic de el. Anexat judicios tradiţionalismului, el devine purtătorul de stindard al reacţionarismului, în prelungirea unui război cultural care macină de atâtea decenii energiile, contrapus fiind – după logica maniheistă – europeismului, ţinând în viaţă o „antiteză monstruoasă”, conform sintagmei lui Theodor Codreanu.
Adevărat, Eminescu glorifica acel trecut dar nu uita să precizeze că viitorul nu e doar o lineară continuare a trecutului. Pe bună dreptate, în recenta sa Istorie critică (aşteptată cu înfrigurare, elogiată inflaţionar, dar hulită pe la colţuri), N. Manolescu scrie: „Nu există un singur Eminescu” (3, p. 382). „Marele canonizator” se luptă cu imaginea unui Eminescu anistoric, intangibil, „pururi exemplar” (3, p. 377), rezervându-i-se doar un rol simbolic şi sufocat de o „slavă stătătoare” (3, p. 378), deşi epoca noastră cere, inevitabil, alte standarde de lectură.
Observând că febrila sa publicistică politică a fost interpretată „în fel şi chip”, confiscată şi utilizată propagandistic, beneficiind de actualizări „stupide” (3, p. 400), Nicolae Manolescu cere acum onestitate intelectuală şi raportarea ei la ideile epocii (3, p. 407) prin lectură contextuală, apreciind-o îndeosebi literar. Înfeudată şi exploatată ideologic, gazetăria eminesciană probează că avem de-a face cu un independent, făcând figură de „disident” (3, p. 402) în tabăra junimistă. Fidel viziunii organiciste, semnând texte doctrinare, Eminescu poate fi „recuperat” – în această ipostază – prin discutarea probă a ideilor puse în pagină, chestionate în rama epocii şi prin retorica sa gazetărească, cum demonstra convingător Monica Spiridon (citată respectuos de N. Manolescu). A-i lipi expeditiv eticheta de reacţionar, considerând că, astfel, am curmat orice controversă, înseamnă a falsifica datele problemei. „Reacţionarismul” eminescian înseamnă, simplu spus, opunere la progres? Apărând statul natural, cu nostalgia purităţii etnice, Eminescu denunţa alogenia păturii superpuse parazitând procesul organic. El dorea nu un stat cosmopolit, nu „meri pădureţi” ci conservarea românităţii, făcând din aceasta chiar norma ei de dezvoltare. Şi, trezind astfel, prin „disoluţiunea” la care asista, cauzată de acea „mână de greci” înfiptă la „tocmeala ţării” mânia pamfletarului. De aici şi vehemenţa tonului şi, mai ales, forţa de reacţiune pe care o cerea imperativ, văzând în ţărănime („hamalii omenirei”) singura clasă pozitivă. Am putea spune, precum amicul Morţun, că Eminescu „a scris fără convingere spre a putea trăi”? Dimpotrivă, aparţinând unui spirit netranzacţional, articolele sale dovedesc consecvenţă doctrinară şi dezvoltă un liberalism reacţionar „în toată întinderea cuvântului”, cum ne asigura poetul însuşi (vezi Opere, vol X, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1989, p. 162). Cercetând cauzele, gazetarul de la „Timpul” trece în revistă degradarea Bizanţului, consecinţele fanariotismului (distrugând instituţia boieriei prin dezrădăcinare şi „corumpere”, anihilându-i capacitatea de reacţie), concurenţa dintre comercianţii greci şi evrei, antisemitismul având strict cauze economice, prea evidente în epocă. Şi, desigur, ceea ce urmează de aici, iscând o firească îngrijorare: ferocele relaţii concurenţiale (cămătari, arendaşi, cârciumari), „loialitate precară” şi „acţiuni vătămătoare” la adresa instituţiilor şi intereselor statului, fără ca doctrinarul să devină un inamic al „cauzei izraelite” (2, p. 86). Mai mult, mărturisind că nu e încercat de ură împotriva rasei izraelite, gazetarul va pleda pentru „interese reciproc armonizabile” (vezi Opere, vol. X, Editura Academiei RSR, 1989, p. 286). Acuza de reacţionarism primeşte o primă replică / explicaţie chiar din partea celui vizat. Eminescu scria în „Timpul” (17 august 1879): „De aceea, dacă tendenţele şi ideile noastre se pot numi reacţionare (subl. – A.D.R.), epitet cu care ne gratifică adversarii noştri, această reacţiune noi n-o admitem decât în înţelesul pe care i-l dă fiziologia, reacţiunea unui corp capabil de a redeveni sănătos contra influenţelor stricăcioase a elementelor străine introduse înlăuntrul său”. „Reacţionarul” Eminescu se luptă, aşadar, cu „influenţele stricăcioase” anunţând că „de câte ori se vor face încercări de a păşi peste limitele libertăţilor şi aşezămintelor noastre constituţionale, noi ne vom face reacţionari, în adevăratul şi binefăcătorul înţeles al cuvântului”.
Să nu uităm apoi morbul discordiei, fricţiunile intraetnice care au stăpânit şi stăpânesc neamul, acel „neamic puternic” întreţinând „spiritul de divizie”, făcând din naţia română, cum scria cu amărăciune D. Bolintineanu, o naţie „neîncetat învinsă”. Eminescu, la rându-i, constata că poporul nostru a fost „totdeauna dezbinat înăuntru”. Astfel de inconfortabile observaţiuni, pornind de la realitatea tristă, descurajantă a „dezghinului naţional” (după vorba lui Eudoxiu Hurmuzachi) au alimentat o gazetărie pasională, încercând a îndrepta lucrurile.
Deloc întâmplător, Camil Petrescu, analizând – în treacăt – varietatea motivică a admiraţiei pentru scrisul eminescian, remarcându-i vraja şi „puterea demiurgică” va nota că „îndrăgostitul de veacul o mie patru sute” a suportat, în timp, prin „atitudini succesive”, o deplasare a unghiului de contemplaţie, geniul politic fiind (acum) „la zenit” (4, p. 283). Acum-ul camilpetrescian viza segmentul interbelic, articolul respectiv (Eminescu şi esenţele) fiind publicat, se ştie, în 1939. Azi însă, dincolo de „rudimentele de gândire politică” pe care le denunţa flegmatic Cristian Preda – o lectură nouă (critică) a jurnalismului eminescian, deloc politically correct, notează şi N. Manolescu (3, p. 378) – ne obligă să avem în vedere standardele epocii (sale). Or, Eminescu ilustra un anume curent ideologic, aşezat fiind în vecinătatea lui Edmund Burke, sub flamura conservatorismului radical (3, p. 406), confiscat la noi de extrema dreaptă după Primul Război Mondial. Reamintindu-ne că Doina are un „mesaj xenofob clar” (3, p. 386), concluzia manolesciană recuză, totuşi, excesele interpretative de ultimă oră: „Problema care se pune astăzi nu e de a-l absolvi pe gazetarul politic de erorile sale de gândire, nici, cu atât mai puţin, de a le privi prin prisma înţelegerii actuale a lucrurilor. Un Eminescu examinat politically correct ar fi ultima măciucă la carul cu oale” (3, p. 407).
Adevărat, poetul-gazetar se inflamează când e vorba de uzurparea „numelui etnic al rasei” şi îşi construieşte viziunea pe o „temelie rasială” (3, p. 406), voind ca civilizaţia adevărată să răsară „din rădăcini proprii”, ştiind apoi că progresul reprezintă legătura (subl. – A.D.R.) „între prezent şi viitor”. Iar naţionalismul, ambalat de pulsiuni xenofobe, potrivit unor voci agresive ar purta toată vinovăţia. Curios, naţional-comunismul, ca „invenţie post-festum”, observa cu temei Theodor Codreanu (2, p. 196), conduce tocmai la descalificarea naţionalismului, implicit la prigonirea românismului. Iar demonizarea prin etichetologie, practicată cu osârdie, funcţionează impecabil ca mecanism totalitar, demonstra Jean Sévillia (5), instaurând terorismul intelectual (ipocrit şi insidios). Adevărat, în cazul lui Eminescu, din fericire, „logica de excludere” (5, p. 277) nu poate fi aplicată, dar culpabilizarea sa recurge, deseori, la transferuri ilicite, fiindcă, după cum ne reamintea J. Sévillia, „orice opozant poate fi atacat nu pentru ce gândeşte, ci pentru gândurile care îi sunt atribuite”. Cercetată în context, şi gândirea eminesciană e îndatorată unor circumstanţe; ele, firesc, trebuie cunoscute înainte de a arunca anatema. Centralitatea eminesciană deranjează însă, ideea Eminescu – într-o vreme a fragmentarismului – având rol coagulant. Iar cultul său, departe de a fi doar livresc, devenit „un soi de realitate” printr-o „absorbţie” naţională, scria Camil Petrescu, se reazemă pe „vederea limpede a esenţelor” (4, p. 284). Prin Eminescu „poporul român devine poet realizat în carte” (4, p. 287).
 
*
În felurite împrejurări, creaţia marelui poet a fost transformată – prin ajustări ideologice – într-o anexă propagandistică. Să ne amintim că la aniversarea centenarului, hotărâtă prin HCM / septembrie 1949 şi desfăşurată cu zarvă demagogică, „sub oblăduirea Partidului” (M. Beniuc), reconsiderarea lui Eminescu ţintea recuperarea optimismului social, înfierând „nefericita influenţă” junimistă. J. Popper acuza „corsetul de fier al «Convorbirilor literare»” iar E. Jebeleanu îl scotea pe „siluitul” poet de sub „lumina mincinoasă” a unor interpretări, redându-l poporului. Astăzi „poporul l-a câştigat pe Eminescu”, clama «Scânteia» în 1950. Acel nou Eminescu era un Eminescu „eliberat” de lunga-i rătăcire, de fuga de luptă şi pledoaria pentru nefiinţă (Ovid S. Crohmălniceanu). Şi tot criticul mai sus citat, ulterior reciclat, scria apăsat într-o anchetă a revistei «Flacăra» (16 ianuarie 1949), aşezată sub îmbietorul titlu Perspective pentru reconsiderarea lui Eminescu: „avem nenorocul ca figura majoră a poeziei noastre să fie prizonieră, cu tot geniul ei, unei concepţii de viaţă reacţionare”.
Implicat în problemele şi întrebările care frisonau epoca, Eminescu propune, dinspre versantul conservator, recursul la „simţul istoric” şi cuminţenia locului. Acel „rău modern”, amplificat de presiunea economică conducea la declinul organicităţii, şubrezită de alogenii „diabolizaţi”. Venerând ordinea medievală, gânditorul Eminescu purcede la o relectură mitică, animat de utopica pulsiune regresivă, invitându-ne într-un „univers similificţional” (6, p. 346). Revizitându-i opera politică, Ioan Stanomir dorea să identifice un nucleu al „vocilor eminesciene”, pe filon conservator, aclimatizând un curent european (6, p. 347) şi, în egală măsură, să cerceteze posteritatea unei gândiri politice „reacţionare” (prin urmaşii săi ideologici, Iorga şi Aurel C. Popovici, ilustrând linia neoconservatoare). Extrem de importantă, cartea lui Ioan Stanomir discută, prin recontextualizare (locală şi europeană), despre autorul politic Eminescu, de mare energie critică, aşezându-l judicios în „tabloul de familie al unei epoci şi al unei sensibilităţi”, sperând a elimina paleo-clişeele de receptare, dar şi derapajele hagiografice. E vorba despre o probă, acribioasă „arheologie intelectuală” (6, p. 13), explorând patrimoniul intelectual conservator, recuperându-l pe scepticul Eminescu ca „profet conservator al tradiţiei naţionale” (6, p. 347). Şi dacă excelenţa poetică, validată canonic, suscită rareori controverse (mărunte), opera politică (un corpus de texte rău citit şi, deseori, necitit) se dovedeşte o moştenire ideologică „cu bucluc”, stârnind dispute interminabile. Să fie vorba doar despre un transfer de prestigiu? Încât, în cazul lui Eminescu (devenit „un caz”, apelat în toate împrejurările şi servind tuturor cauzelor), disocierea dintre text şi posteritatea ideologică, cum îndeamnă, cu temei, Ioan Stanomir (6, p. 269), devine o delicată obligaţie metodologică, inventariind „avatarurile postumităţii” şi „tribulaţiile ideologice”. Fiindcă, să nu uităm, Eminescu nu poate fi anexat conservatorismului oficial, în zona partinică, aşa cum încercase Grigore Păucescu, în acel prim volum de articole eminesciene, şi care, apărând legatul eminescian, rostea o frază memorabilă, adeverită în timp cu asupra de măsură: „Omul acesta blajin, care fugea de lume, a devenit un tiran căruia i se supun toţi românii”. Din fericire, „tirania” eminesciană continuă...
 
*
O ciudată pendulare, cu accente exclusiviste, între autarhia naţionalistă şi retorica internaţionalistă frământă România posttotalitară. Între inhibarea sau exacerbarea şovin-isterică a sentimentului naţional (văzut, de unii, ca expresie a ceauşismului remanent), ideea naţională, îmbrăţişată timid, pare contrapusă europeismului fluturat dezinvolt; dar în noul desen al Europei de est, cunoscând – prin decomunizare – tensiuni etnice şi religioase împinse în radicalitate şi agresivitate intolerantă, deosebim lângă un naţionalism xenofob, isteric şi un naţionalism nonculpabil (cum zicea un eseist). Asupra acestui naţionalism dorim a stărui.
Există, nu încape îndoială, şi un patriotism zgomotos şi rentabil. După cum nici internaţionalismul de ultimă oră, semănând izbitor cu tezele cominterniste de altădată (fireşte cu alte centre „de omologare” acum) nu este păgubos pentru ofensivii săi suporteri. Este simptomatic că „trezirea Estului”, smuls din hipnoza comunistă, înseamnă şi renaşterea mişcărilor naţionaliste, pulverizând la această oră istorică ideea stabilizării naţionale. Mai mult, discreditând – îndreptăţit – ideologia naţionalistă, noul context culpabilizează operetistic, într-un spaţiu politic pluralist, animat de hărţuiala politică (însemnând, de regulă, risipa energiilor naţionale), chiar ideea naţională. Ce i se opune? Vectorul „europeist”, gălăgioasa dezbatere deshumând polemici care au brăzdat şi cugetarea românească, pusă mereu în faţa alternativelor şi sigilată de tensiunea dubletelor. Între naţionalismul romantic din faza juvenilă a culturii noastre exaltând etnicul ori „ţărmuirea autarhică” şi criticismul nedomolit (hrănit de comparaţiile strivitoare, folosind etaloane vestice), atingând acum teza „permeabilizării graniţelor”, demagogia naţionalistă şi-a tăiat partea leului, cultivând iluzionismul în numele sforţărilor viitoare. Dar, cum spuneam, o permanentă dedublare defineşte spiritualitatea românească, ispitită fie de rezistenţa autohtonismului, fie de impuslul europenizării. Să fie acest joc al dubletelor un „fenomen de cultură mică”, cum sugera cineva?
Culmea e că, obligată la această perpetuă defensivă localistă (fără a contracara costisitoarea propagandă maghiară, cu insolenţele şi dramatizările ei, desfăşurate la un înalt nivel), tot România e suspectată de apetit imperialist! Timorarea diplomaţiei noastre în faţa puternicului lobby maghiar, teama de „internaţionalizarea” conflictelor ne păstrează în rezervă. Românofobia se întinde, până şi chestiunea Basarabiei a fost temporizată, iar ivirea enclavei nistrene este – ne explică voci moscovite – „o barieră în calea românimii agresive”. Pretinsa „anexiune” (teză vehiculată de imperialismul pan-slavist) trenează tocmai pentru a nu deschide, simetric, un alt focar, deşi, cum bine se ştie, realitatea spirituală a Basarabiei indică o reintegrare. Iată că, în pofida invaziei bolşevice (decapitând intelectualitatea), putem vorbi de un miracol basarabean; iradierea ideologică n-a împiedicat regenerarea românismului.
Devenită, aşadar, „poligon de încercare”, România e privită, surprinzător şi nedrept, ca ultimul imperiu! Pentru mulţi o necunoscută, ea e tratată cu un dispreţ globalizant, condamnată la izolare şi pauperizare. Chestiunea românească e percepută, prioritar, prin filieră maghiară, iar „politica diferenţiată” americană nu încurajează voinţa de a face Istorie. Să ne aşteptăm soarta? Autosuficienţa, resemnarea, retragerea în „concavitatea” istoriei vorbesc, în termeni cioranieni, despre inconvenientul de a fi român. Nici negativismul lui Cioran (amintind de nenorocul valah şi rădăcinile nevrednice), nici optimismul noician (victimizat totuşi) nu exclud, în pofida statorniciei, a încăpăţânării de a rezista, oscilaţia; între neantul valah şi moftul român, între partea vizibilă şi istoria secretă se poate ghici „minunea ascunsă a unei Românii subterane”. Citindu-l pe Cioran, ne întrebăm: când va ieşi la suprafaţă această „minune ascunsă”? Cum va cuvânta ea, dacă va uita ori îşi va inhiba, sfătuită de vecini „binevoitori”, glasul naţional, eclipsat de europenismul idilic?
Eterna hărţuială în care se bălăceşte intelectualitatea fărâmiţată înseamnă doar energie verbală (cheltuită) şi, negreşit, irosirea resurselor. Cei pierduţi în diaspora se leapădă grabnic de românitate (sunt, desigur, şi excepţii), cultivând individualismul feroce şi acelaşi jalnic „sistem al pârei”, pricinuindu-ne mari necazuri. Carenţa emigraţiei, când nu e animată de sentimentul revanşei dovedeşte o păgubitoare divergenţă; exilul românesc ajunge să cultive, prin optica îngustă de grup sau de partid, chiar antiromânismul. şi astfel, demisionând în faţa marilor probleme (iar ideea naţională e, certamente, prima dintre ele), admirăm – în ocazii festive – „pasivitatea eroică” a acestui neam, asumându-şi în pofida potrivniciilor care se ţin lanţ sarcina fiinţării. O polarizare dureroasă, exploatând „logica” electorală şi deziluziile în lanţ, frământă frontul intelectualilor. Vegetând în cadrul strâmt al „tradiţiei”, cu reflexe autarhice, igonorând somaţia realităţii adoptăm un punct de vedere mioritic? Oare vremea statelor-naţiune a apus? Sau cursul federalist e recomandat doar unora, având ca substrat tocmai agitaţia xenofobă şi ca rezultat triumful unor (alte) naţionalisme? Ca să fim drepţi, o „insularizare” a explicaţiei (privind neîmplinirile noastre) ajunge, repetat, la concluzia că alţii („ceilalţi”) sunt mereu răspunzători. Deşi vremurile şi contextele geopolitice ne-au rezervat rolul de victimă, nu putem conchide că în toate circumstanţele noi ne-am convertit jelania şi toleranţa în faptă eroică şi frăţietate. Mai mult, sunt destui cei care, aflaţi în exil, depun râvnă în pierderea identităţii. „Cum poţi să fii român?” – e o întrebare dureroasă, reluată obsesiv. Acuzând complexele de „cultură mică” şi fatalităţile care o apasă, spiritualitatea noastră nu trece nici proba exilului; lepădarea de acest „infern” al etniei, uşurinţa de a îmbrăţişa neromânitatea (tăgăduindu-şi rădăcinile) nu stârnesc oare, în replică, puseul naţionalist?
Dar chemarea sirenelor europenismului nu înseamnă a ne ignora rădăcinile, abandonându-ne fiinţa etnică. Fiindcă, ne reamintea Iorga, orice naţie e o energie. Iar cei care, stăruitor, ne recomandă a ne lepăda de românitate o fac în numele unui alt sforăitor naţionalism, contaminat de o pretinsă superioritate. Aşa cum suntem, repudiind – fireşte – naţionalismul obscen, navigând printre evenimente (dovedind abilitate şi, câteodată, versatilitate), nu trebuie să ne culpabilizăm câtă vreme alţii ne strivesc cu naţionalismul lor, fluturat ca imperialism egolatric.
 
*
Nu e, desigur, o întâmplare că Emil Cioran, dorindu-şi a evada din „infernul etniei” şi visând să aparţină altui neam, considera proza publicistică a lui Eminescu, cel coborât în „obscuritatea sinistră a trecutului”, îndatorată unei contaminări organiciste; încât, concluzia scepticului vizionar cade fără umbra vreunui echivoc: „Eminescu a fost un poet naţional à rebours”! I. Negoiţescu, în a sa controversată Istorie a literaturii române (Editura Minerva, 1991), în prelungirea afirmaţiilor cioraniene, consideră gazetăria eminesciană ca fiind „oarbă de patimă”1. Asemenea grele acuze, reluate cu aplomb şi, deseori, fără oboseala demonstraţiei, săvârşesc, repetat, păcatul de a ignora contextul. Totuşi consecvenţa nu îi este refuzată marelui poet; mai mult, acelaşi I. Negoiţescu acceptă că între poezia plutonică şi ideea publicistică „descărcarea” nu este nicidecum contradictorie. Să urmărim, aşadar, cum se manifestă ideologia naţionalistă eminesciană, crescută pe teoria organicistă, solid constituită şi bântuită de nostalgii paradisiace; o „proză”, să recunoaştem, „împătimită”, vie, îmbătată de mirosul fiinţei naţionale glorificând trăinicia rădăcinilor şi care, potrivit unor voci, fiind nutrită de o „concepţie socială reacţionară”, fixează „rădăcinile pragmatice” ale poetului jucând o „influenţă rea”. Să fie de vină, oare „mânia homerică” (Klaus Heitmann), înveninând pana poetului? Să fie responsabil vizionarismul politic „naiv”, întors spre trecut, rătăcit în ceţurile medievalismului idilic, iscat de sincera dorinţă de a fi „sporitor neamului”? Ori, poate, mai ales, conflictul etnic, stârnit de cameleonismul panglicarilor politici, cu gustul tranzacţiei, de jocul duplicitar al contemporanilor, insuportabil pentru o personalitate de o „unitate excepţională” (vor recunoaşte, de astă dată, toţi exegeţii), un romantic „pur şi total”, împins – temperamental – spre orizonturi vizionare interesate de prezervarea rădăcinilor? Toate împreună, negreşit, şi încă altele, alimentând o carieră publicistică de o uimitoare consecvenţă, corespondentă lirismului său, atins – se ştie – de melancolie cosmică. Proza politică, nescutită de excese polemice, cultivă verbul coroziv; gazetarul mânuieşte aici, fără economie, invectiva, aruncă rafale sarcastice, îşi „profesionalizează” elocinţa (cf. Monica Spiridon). Curios, într-un mai vechi editorial din „România literară”, N. Manolescu lansa recomandarea (o cerinţă cenzurativă, de fapt) de a reţine, pentru uzul posterităţii, numai poezia! Din fericire, criticul, am văzut, şi-a reconsiderat poziţia şi pare a fi de acord cu exponenţialitatea eminesciană, dezavuând însă, cu egală îndreptăţire, fie tiparele exegetice obosite, întreţinând sub crusta encomioanelor un cult primitiv, fosilizant, fie negativismul pueril, insolent, doritor mai cu seamă de a şoca, virilizând – la anumite intervale – linia antieminescianismului, cu intenţia necondamnabilă de a risipi prizonieratul mental şi elanul idolatru.
Dacă asupra liricii eminesciene, un „cosmos somnolent” pătruns de dureroasa voluptate a morţii, controversele nu abundă, reactualizarea inflamărilor polemice priveşte, cu deosebire, ideologia naţionalistă eminesciană, o moştenire pe care I. Negoiţescu o consideră – pentru perioada interbelică – „vie şi grea”.
Ce i se reproşa, de fapt, lui Eminescu? Încă Gherea constata că respectul eminescian pentru trecut era „cu totul din cale afară”. Blamând păcătoşenia civilizaţiei noastre, conservatorul Eminescu se refugia în trecut. Un vers decupat din Epigonii („Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea”) vorbeşte despre această viziune voluptuos-feerică, cuprinzând o lume somnoroasă, îmbibată de mitos; versul în discuţie, eliberând un vizionarism istoric, condensează parcă „păcatele” ideologice: idilizarea spaţiului de obârşie, proiecţia în trecut, grija pentru prezervarea rădăcinilor, aura feerică însoţind vectorul destinului, contemplându-şi lucrarea.
Ar fi regretabil dacă am uita că poetul gândea organicist. Doar acea – deja invocată – unitate excepţională a personalităţii sale ar putea explica, pe deasupra „graniţelor de partid”, corespondenţele dintre poezie şi proza sa politică. E drept, accesele xenofobe nu lipsesc; gazetarul foloseşte verbul corosiv (limba ungurilor „îngrozeşte piatra”), vine cu soluţii hilare („dacizarea alogenilor”, stăvilind populaţia „flotantă”). Poetul, un „călător de ceruri”, nu era şi politolog. Viermuiala politicianistă îi stârnea indignare încât va beşteli „maimuţarea legilor şi obiceiurilor străine” invocând natura poporului. Se încerca în acei ani, seduşi de pedagogia maioresciană, o reformare a societăţii. Optica occidentală aducea, indiscutabil, un spor de intelectualism, zguduind mentalitatea românească. Fiindcă, dincolo de aparenţele istorice, credem şi noi că teoria formelor fără fond ascunde un nucleu rezistent. Dar putea un chinuit „prinţ de nouri”, suferind pentru racilele epocii sale să îndrepte moravurile practicând gazetăria? Mai ales că propaganda noastră era şi atunci ca şi acum în defensivă; iar de o preluare necritică a soluţiilor eminesciene nu poate fi vorba. Curios însă, când pledează pentru monarhia habsburgică federalistă, gazetarul stârneşte entuziasmul lui I. Negoiţescu! Mai mult, soluţia de conjunctură pe care o susţinea Eminescu i se pare „una din puţinele idei progresiste”.
Blaga era de părere că odată cu retezarea destinului organic începe „criza” poporului român, descoperind un astfel de ceas „hărăzit” în timpul Moldovei lui ştefan când sentimentul spaţial creşte înspre ideea imperială, când „lipsa de noimă a Istoriei” (adică expansiunea otomană) ne obligă la defensivitate şi stinge atâtea posibilităţi. Legat de „spaţiul matern al plaiurilor”, acest popor va trăi sub scutul dogmei şi al ritului răsăritean, departe – aşadar – de destinul la care s-ar fi putut ridica, aşteptând acele „răstimpuri” îmbietoare. Scoşi din destin, asaltaţi de împrejurări mai puţin norocoase, românii nu reprezintă o „naţie politică”. Cel puţin sub această împovărătoare etichetă a vieţuit în robie norodul transilvan, apărat de ortodoxia obştească şi de un mărunt „trai etnic”, stăvilind elanurile metafizice. Acelaşi Blaga deplângea neşansa noastră, observând că „instinctul românesc” ne va salva mereu dacă desfăşurările noastre nu ţinteau planul major al matricei stilistice. Faptul că „reformaţii” dorind a asimila masa valahă luptau împotriva eresurilor noastre (raţionalismul lor arogant şi sterilizant intrând în conflict cu „gândirea magică”, plămădind în anonimat rituri păgâne), îl conduce spre distincţia dintre înălţimea raţiunii şi cea a spiritului; aici, pe acest plan, ascunzând atâtea virtualităţi, se putea desluşi „potenţialul de naivitate creatoare” care ar fi putut rodi în condiţii măcar normale. Să reamintim că Ideea Eminescu (pentru care pleda Blaga) este chiar ideea naţională. Un legitimism de ordin divin, transfigurând matricea noastră stilistică. Eminescu ar fi, raţiona filosoful spaţiului mioritic, românismul sublimat. Caragiale, pe care mulţi îl văd ctitorul României moderne, ar putea reprezenta – adăugăm noi – românismul caricat. Umbra lui se întinde; opera, sfidând profeţiile negre, nu se perimează, în schimb societatea se caragializează. Zeflemeaua e suverană, miticismul („filosofia” uşurică, dispreţuind sforţarea şi adâncimea) face ravagii. Marele auditiv înţelegea lumea ca for; volubilii amici, dezlegându-şi valenţa sudică se hrănesc cu iluzia participării. Este şi aici aceeaşi prăpastie dintre înţelegerea problemelor şi pasiunea pe care acest omenet, iubitor de viaţă publică, o eliberează în „marea trăncăneală”.
Cultura noastră, puţin atentă la complementarităţi nu-şi îngăduie şi nu trebuie să-şi permită luxul exclusivismelor şi hemoragia valorilor. Avem nevoie şi de ochiul eminescian ce „înlăuntru se deşteaptă”, dar şi de corosivitatea caragialeană, cu o incontestabilă energie de impact. Mai mult, s-ar părea că îl iubim creştineşte pe Eminescu şi îl urmăm cu voioşie pe Caragiale. Ce altceva ar putea fi cu adevărat originala noastră democraţie dacă nu ar răspândi o boare balcanică? Orientalismul din noi e activ iar „crima lui Caragiale” (ca să cităm eseul lui Ralea) înseamnă şi filosofia moftului „în contra” seriozităţii. Să fim noi, Esteuropenii, europeni de gradul doi, cum zicea cineva?
Orice individ ţine de un grup naţional, iar naţiunile – părţile concrete ale omenirii – aparţin umanităţii prin valorile lor. Negreşit, avem în vedere un naţionalism „în marginile adevărului” (după vechea poruncă maioresciană), şi nicidecum un naţionalism de cafenea, zgomotos-patriotard, obscen chiar. Este aici raportul dintre parte şi întreg; principiul individuaţiei lucrează „înlăuntrul omenirii” iar a lucra pentru omenire înseamnă a recunoaşte şi „lanţurile nedesfăcute” (după vorba eminesciană), ereditatea naţională, aşadar.
Or, când e vorba de ereditatea naţională, stilul „catastrofic” e de îndată izbitor. Să amintim aici doar diatribele tânărului Eliade (Cele două Românii, 1936) sau febra cioraniană, croind României un alt destin, legat de o misiune „mistică”. Ideologii „furioşi” ai perioadei interbelice dovedeau o imaginaţie exaltată şi o juvenilă iconoclastie. Iar în arsenalul propagandei de dreapta întâlnim clişee care au făcut, şi în alte regimuri, carieră: Revoluţie, om nou, noua spiritualitate etc. Mesianismul românesc, îmbolnăvit de megalomanie, de setea de monumental nu pleda prin astfel de voci vehemente pentru continuitate ci voia ruptura; ca popor „ales”, strivit de asediul Imperiilor vecine trebuia să ieşim din faza aurorală râvnind răsturnarea. Vociferanţa junilor, convinşi că hăul se cască în faţa lor, întrezărea drept soluţie (cazul Cioran) doar regimul dictatorial. O ţară „la teasc” ar stăvili risipirea energiilor (vizibilă în context democratic), lichidând „orbecăiala seculară”. Simptomele crizei alimentau astfel de fanatisme într-o societate dezorientată, acuzând vlăguirea crezului pozitivist.
Tulburele context postrevoluţionar repetă scenariul dezorientării, în conflict cu soluţia eminesciană. Sub pedeapsa excluderii din Europa, în numele unui europenism idilic acest popor zis mioritic, aşezat (considerat un furnicar întunecat), este invitat a se lepăda de ideea naţională (considerată, iresponsabil, remanenţă ceauşistă). Riscăm ca elementul românesc să nu mai fie „norma de dezvoltare a ţării”, cum propunea Eminescu.
Tranziţia fără anestezie, deteriorarea alarmantă a nivelului de trai, logoreea dezmăţată şi oportunismul grosolan, faza resentimentară a democraţiei-baby, mitingismul (provocând reacţii emoţionale şi nelinişte morală), violenţa postrevoluţionară şi terorismul grupurilor de presiune, în fine, insinuarea forţelor oculte conduc la isterizarea societăţii. Astfel de frământări şi căutări, strangulând impulsurile Reformei în contextul „dolarizării” şi dughenizării economiei, ar trebui îndreptate spre relansarea „iubirii de muncă” (cum ar fi zis Eminescu), pentru a evita „o nouă rătăcire”, pentru a asigura prosperitatea unei ţări, osândită – s-ar părea – „de a da mereu îndărăt”. De altfel, dacă vom reciti textul lui Eminescu (cules în „Timpul” din 9 decembrie 1878, ca articol de fond2) vom descoperi că diagnosticul eminescian se potriveşte ca o mănuşă zilelor noastre; ceea ce dovedeşte că „relele noastre” traversează felurite epoci şi regimuri fără ca o corecţie serioasă (şi salutară) să le pună capăt. Eminescu, bunăoară, vorbea de lăcomie şi parvenitism (folosind „statul ca unealtă”), de meschinăria şi fracţionismul ce agită peisajul politic, de simptomele de bizantinism şi „păpuşeria constituţională”; şi, cum aminteam, nu în ultimul rând, de „fuga de muncă” şi lipsa de cultură adevărată, inaugurând falsa credinţă că „numai prin politică poţi ajunge la ceva”. Or, o societate care nu se întemeiază prin muncă – avertiza marele poet – îşi paralizează nervul vieţii sociale şi provoacă „discompunerea sângelui social”. Deşi scriitor total, Eminescu cere, în cadrul dicuţiei noastre, o „parcelare”. Poetul, generând o „eminescită purulentă” (Caragiale) şi un epigonism întins pe durata câtorva promoţii a propus, ca gânditor politic, o analiză nemiloasă, blamând căpuşele alogene şi condiţia ţărilor româneşti ca „hotel de tranzit”.
Oferă realităţile post-revoluţionare o problematică nouă? Mă tem că nu. Tabloul eminescian e la fel de adevărat ca acum un secol şi mai bine. Încercând a afla în elementul românesc „norma de dezvoltare a ţării”, vom pleda pentru accesul la demnitate (urmând unei lungi tăceri vinovate care, să recunoaştem, a însemnat capitulare morală) şi pentru saltul cultural, capabil – sperăm – să anuleze lacunele democraţiei noastre.
Gazetăria eminesciană a fost, neîndoielnic, una angajată, de altitudine intelectuală, transferând posterităţii intuiţii şi afirmaţii de autoritate, trăind prin iradierea prestigiului. Actualitatea unor observaţii nu trebuie să înşele. Textele eminesciene, justificate în epoca lor, solicită – pentru o corectă evaluare – chiar imersiuni în hăţişul problematic al epocii; ele nu trebuiesc citite prin lentila problemelor şi litigiilor pe care momentul nostru le ridică. Dar justificarea lor istorică n-a exclus, din păcate, manipularea postumă. Prea adesea, gazetăria eminesciană, motivată – să recunoaştem – de un puternic impuls civic n-a fost citită în sine ci invocată pentru a sluji unor demonstraţii (divergente chiar). Posteritatea ideilor politice indică mortificarea unor judecăţi, inerţia clişeelor şi etichetelor, solicitând aşadar întoarcerea la text şi context. Din faptul că Eminescu a denunţat capitalismul parazitar, prădalnic (sub umbrela neofanariotismului liberal) şi a blamat pătura superpusă (fixându-ne în condiţia de suburbie economică) s-a tras concluzia, repetată obstinant, ca un îndrăgit refren critic, că poetul ar fi un doctrinar romantic al răzăşimii. E drept, utopia eminesciană glorifică satul răzăşesc dar el nu trebuia căutat într-un trecut imprecis, ceţos, ci în realitatea tangibilă prin supravieţuirea satului devălmaş, considerat un longeviv model politic. Eminescu nu a fost un critic de partid, ci un om de campanie; desprinderea din context a afirmaţiilor sale ori preluarea caracterizărilor formulate de adversari permit cu uşurinţă falsficarea. Etichetele lansate în focul polemicilor ascund o radicalizare a opiniilor şi astfel de extremisme se cuvin corectate poposind asupra textului şi interogând, cum spuneam, contextul. Pentru că Eminescu a atacat civilizaţia burgheză şi samsarlâcul ei (global, cu argumente friabile, consideră inamicii săi) el a fost considerat potrivnic progresului; un îndrăgostit iremediabil de trecut, un „reacţionar” care ne-ar împiedica acum (se mai aud voci) în marşul spre Europa. Militantismul gânditorului e departe de a fi infailibil; judecând hiperionic, poetul, „cel de deasupra”, coboară, astfel, din altă lume luând pulsul realităţii, împământenindu-se. Civismul său e evident chiar la douăzeci de ani. Să ne amintim că în articolele din „Federaţiunea” (de la Pesta) poetul cere un creier „rece” şi invocă dreptul „natural”, aborigenitatea pentru a ne legiui trebuinţele. Poziţia sa antidualistă cheamă la solidaritate naţiunile nemulţumite din conglomeratul imperial (un fel de „antantă” a asupritorilor) încât pledoaria pentru „echilibru” (mai 1870), considerat un delict de presă, va fi urmată de măsuri (luate de autorităţi) împotriva redactorului responsabil Ion Poruţiu. Poetul ştia (1876) că „Austria există prin discordia popoarelor sale”. Dorind un stat naţional şi nu o „Americă dunăreană”, Eminescu era îndreptăţit să creadă în misiunea noastră istorică. Era convins că vom avea un rol însemnat în istoria lumii deoarece „puterea şi mântuirea noastră în noi este!” Dar nu prin lunga defensivitate a unui popor „mulţămit a fi adăpostit”, satisfăcut de o existenţă larvară ne vom afla limanul. „Norocul” libertăţii nu trebuie compromis printr-o interminabilă gâlceavă; iar împrejurările istorice prin care trecem nu îndreptăţesc „folosirea” conjuncturală a textelor eminesciene, aflând acolo răspunsuri sacrosancte, definitive. Definitiv rămâne însă îndemnul poetului de a înţelege că literatura unui popor nu poate exista decât „determinată ea însăşi, la rândul ei, de spiritul acelui popor”.
Or, fiecare popor rămâne o posibilitate spirituală. Iar Eminescu exprimă, deocamdată, în ceea ce ne priveşte, suprema încordare creatoare. E drept, perspectiva maioresciană îl privilegia pe poet, îngropând contribuţia gazetarului. Rămâne o întrebare etern nedezlegată: dacă proza politică a crescut pe trunchiul poeziei sau bogata vegetaţie ideatică a hrănit lirismul eminescian. Oricum, biografia politică a marelui scriitor oferă încă multe necunoscute, casarea lor nefiind recomandabilă. De indiscutabil ecou, incomode, articolele sale se cuvin analizate cu creier „rece” (aşa cum recomanda însuşi Eminescu), luând distanţa pe care ne-o îngăduie timpul scurs. Ele aparţin unei epoci şi reflectă tensiunile ei. Erupţiile sentimentale, judecăţile partizane se înscriu unor pasionale reacţii politice. Marile sale polemici ţin de o legătură placentară cu epoca şi a le rupe din context înseamnă, implicit, a le falsifica. Aşa cum, bunăoară, a fost deformat Eminescu, „trecut” prin codul unei ideologii mutilante şi „tradus” în limbajul luptei de clasă, în numele „reducţionismului ideologizant”. Sau cum înainte (şi poate şi acum) a fost citit prin optică liberală. Dincolo de presiunea problemelor „la zi”, Eminescu îşi păstrează nealterată actualitatea. Ceea ce nu înseamnă că îmbrăţişăm azi, fără control critic, toate ideile marelui poet-gazetar, doritor a stimula regenerarea naţională.
 
*
Stimularea, provocată de textul eminescian, se poate dovedi fertilă, corectând mentalităţi, deprinderi sociale, reflexe şi moravuri. Cu o condiţie însă, mereu în cumpănă la meridianul nostru: continuitatea eforturilor. Din păcate, ispita adamică, tema manoliană, fixaţia maniheică, râvna furioasă a demolărilor în perspectiva unui nou start în Istorie, de regulă ratat, compromit această condiţie şi mută accentul de la evoluţie la revoluţie, retezând putinţa creşterii organice. De altfel, admiţând rolul propulsor al ideilor, forţa lor critică şi vizionară, întreţinând o fertilă tensiune, va trebui să admitem că asimilarea unui program radical, penetrând straturile României „profunde”, nu s-a împlinit nicicând. Chiar recomandările de inspiraţie liberală, obstacolate de mitul etatist, de virilele reflexe centraliste, de insidioasa directocraţie au, la noi, o „soartă tristă”, handicapul principal fiind, credem, nu atât tradiţia fragilă cât incapacitatea mişcării liberale de a-şi găsi un centru, coagulând energiile, risipite – de regulă – în războaie de orgolii.
Pe de altă parte, nu putem nega ori ignora aura critică, însoţind posteritatea paşoptismului, „vinovat” de falsificarea culturii noastre. Virulenţa opiniilor antipaşoptiste, taxate cu lejeritate, în graba etichetărilor, drept retrograde, a eşuat, uneori, să recunoaştem, într-o ideologie antieuropeană, punând în circulaţie, în numele realităţilor „organice”, enormităţi. Să amintim pledoaria lui Nae ionescu pentru „decuplare” sau temerile unui N. Crainic, înspăimântat de „vedenia unei Românii europenizate”, gata de „a se prăbuşi” din spiritualitatea ecumenică. Febra recuperatoare de azi, scoţând la suprafaţă textele „interzise”, ţinute sub obroc vreme de decenii, aparţinând unor indiscutabile personalităţi culturale (de extremă dreaptă) poate fi convocată drept „argument” pentru a „explica”, după unele voci, isterizarea naţionalistă şi, implicit, traiectoria sinuoasă a ideilor de extracţie paşoptistă. Dar lucrurile sunt mult mai complicate şi o încercare de a examina această spectaculoasă dinamică ideatică presupune a ne apropia şi cealaltă perspectivă. Or, judecând din celălalt unghi, chiar în faza prejunimistă vom descoperi intervenţii lucide avertizând asupra pericolelor în privinţa importului masiv, necritic, de idei şi forme ale civilizaţiei occidentale. „Nu este iertat nici unei naţii, nota Mihail Kogălniceanu (Tainele inimii, 1850), de a se închide înaintea înrâuririlor timpului”; dar tot el, în Introducţie, atrăgea atenţia că „darul imitaţiei este o manie primejdioasă”. Această chestiune este, de fapt, subiectul litigios; în timp, regretabil, sacrificând nuanţele, cei care au intrat în confruntare au radicalizat şi deformat premisele disputei. Kogălniceanu dorea o evoluţie organică, treptată. Peste ani, contemplând efortul de modernizare „neorganică”, C. Rădulescu-Motru descoperea drama naţiunii noastre tocmai în schimbările paşoptiste. Ironizată repetat, cu deosebire în Cultura română şi politicianismul (1904), Biblia de la 1848 lansată de acei „improvizatori de ospeţe” a rupt „firul de continuitate” al vieţii noastre normale şi a deschis porţile „politicianismului parazitar”. La ’48, scria caustic Rădulescu-Motru, „un ospăţ de frăţie ni se întinde”; dar procesul europenizării a născut pseudocultura în care fondul şi forma „nu se corespund”. Să observăm însă, imediat, că tot C. Rădulescu-Motru, de pe poziţiile „criticii negative” era încrezător în „drumul îndreptării”, descoperind o salvatoare „reacţie de sănătate”. Dar la startul modernităţii noastre, Maiorescu şi Eminescu, în numele ideii conservatoare se luptau cu „formele imitate” (liberalism, socialism). Ilie bădescu avea dreptate să observe că în orizontul realului negativ (sau „deficitar”), a unei contraselecţii sociale asistăm la un „exces morfologic”, prin multiplicarea manifestărilor formale. Mai mult, „organicismul programatic” al poetului naţional articula o demonstraţie strânsă: doar promovarea naturalului asigura „împlinirea ontologică” (sporul ontologic), construind Teoria societăţii naturale. În consecinţă, abaterea de la linia dezvoltării organice prin „organizare raţională copiată”, subminând raporturile de compensaţie, produce artificial mizeria, întreţinând cheltuieli împovărătoare şi o elită necreatoare. Ceea ce înţelegea Eminescu prin evoluţie organică, păstrând legătura între popor şi clasa superioară era contrazis de presiunea „trebuinţelor aristocratice”, cultivând relaţiile de exploatare şi impunând decăderea economică. Dacă ţara reală se înscrisese „trendului suburbial” (cum am spune azi), cauza specifică – după Eminescu – era tocmai „pătura superpusă”. O intelectualitate stearpă, în decădere morală ne sortea periferismului; dar nu capitalul, în sine, era vinovat că noi figurăm pe lista ţărilor întârziate. Încercând a descoperi specificul acestui periferism şi a identifica principiile mizeriei, Eminescu va polemiza cu fraţii Nădejde respingând sincretismul liberalo-marxist: „bizara înmănunchere” era în nepotrivire cu fondul interior şi cauza nefericirii „periferiilor” era alta decât cea indicată de curentul socialist (iar demonstraţia a fost făcută de Ilie Bădescu încă în 1984!). Cum inflexibilul gazetar care era Eminescu denunţase cauzele răului din societatea noastră prin acel „consum necompensat” al păturii superpuse, conducând – în limbajul actual – la o „depotenţare ontologică” şi cum actualitatea ideilor poetului naţional se dovedeşte dramatică, putem descoperi principala cauză a războiului purtat de unii exegeţi. Prin comportamentul postdecembrist, oligarhia politică, noua pătură superpusă nu fac decât să confirme teoria eminesciană. Teorie pe care, de fapt, îşi clădise şi C. Rădulescu-Motru demonstraţia furibundă împotriva politicianismului. Filozoful sesizase la Eminescu „o intuiţie bogată” şi, în pragul secolului XX, duce mai departe critica eminesciană, în noile condiţii perpetuând însă predominarea elementelor străine asupra poporului istoric şi cerinţa ca acesta să dea expresie fiinţei sale proprii. Chiar şi adversarii (şt. Zeletin, în primul rând) s-au grăbit să recunoască în C. Rădulescu-Motru un „gânditor sistematic” (ivit, fireşte, din rândurile „reacţiunii”). El intră în seria celor care au ilustrat „cultura critică”, critica socială fiind în optica lui Motru o „sursă de soluţii”. Cum spuneam, o conştiinţă critică însoţeşte de timpuriu modernizarea organismului nostru social. Cercetând implicarea factorului politic prin radiografierea politicianismului, Rădulescu-Motru va fi nemilos cu „mimetismul social”, acuzând – deloc voalat – aşezămintele liberale împrumutate. Între vocea lui Iorga, chemat la rampă, cel care avertiza că „nu prin servilism se ridică un neam” şi părerile lui Ion C. Brătianu, pensate dintr-un memoriu de tristă faimă (după care constituirea statului român ar fi o cucerire a Franţei, noi râvnind doar la statutul de colonie), C. Rădulescu-Motru deplângea suprema noastră râvnă: cea „de a place Europei”. Or, secolul nostru – conchidea filozoful – a consfinţit victoria civilizaţiei asupra culturii. Neobosite în a răspândi civilizaţia, statele puternice ale continentului manifestă indiferenţă faţă de cultură. Iar legile şi instituţiile apusene, observa tot C. Rădulescu-Motru, sunt departe „de viaţa practică a românului”. Pe linia raţionalismului eminescian, el nota caustic că „minoritatea purtătoare de civilizaţie” se exprimă doar ca forţă de consumaţie, aruncându-ne în „visul urât al pseudoculturii”. În paralel, aşa-zisa „creştere de bogăţie” stimulează martirologia. Încât, concluzia cade implacabil: naţia „se robeşte unui gen nou de viaţă”. Altoită pe alte deprinderi, „raţionalizarea instituţiilor” provoacă, e drept, o schimbare de decor; dar ea se izbeşte de rezistenţa mentalităţilor, cultivând – printre altele – o altă responsabilitate personală şi o inexactă preţuire a timpului. Nici ortodoxismul, scrie apăsat C. Rădulescu-Motru –, nu e o şcoală pentru viaţa practică. Încât, aşezămintele de la noi, funcţionând sub „forme de împrumut” întreţin o chinuitoare întrebare: pătruns-au ele în firea poporului român? Constituie, oare, motivele unei societăţi viitoare, îndrumând „spre ideal”, „deşteptând” fondul sufletesc? Încercând să răspundă, filosoful cheamă în sprijin (pentru a o flagela) „epoca de progres şi civilizaţie”, culminând cu euforicele discursuri ţinute la serbarea din 1 iunie 1898; adică la o jumătate de secol de la mişcarea paşoptistă, timpul scurs îngăduind o contemplare a „operei gigantice” înfăptuite, bifând toate punctele programului revoluţionar. Iată un nou prilej de a ironiza „exageraţiunile de limbaj” ale epocii; iar pentru noi încă o dovadă că mai nimic nu s-a schimbat în preconizata reformă a fondului, năravurile şi moravurile traversând deceniile, aproape insensibile la perindarea schimbătoarelor regimuri. Să sperăm că în „post-tranziţie” (şi ea o scamatorie verbală) vom asista la o reformă de fond, conformă unei celebre sintagme prezidenţiale? Noi suntem sceptici. Să ne amintim că la începutul veacului acele incriminate „forme de împrumut” se izbeau de realităţile locului. „Dispoziţiile” noastre, nota C. Rădulescu-Motru, prea îndatorate bunăvoinţei naturii nu erau pregătite pe teren economic şi se manifestau refractar pe teren religios. În plus, logica exterioară, dând vina pe împrejurări definea ecuaţia românească. Totuşi, autorul faimoasei lucrări Cultura română şi politicianismul vestea o nouă eră pentru „problemele culturii române”: cultura „zeflemelei” s-a stins iar critica negativă şi-a încheiat rolul. Nu e deloc dificil de sesizat că aici filosoful s-a înşelat. Lungul „convoi de emigrare” al celor care luând drumul Apusului şi-au dorit să înveţe carte (sau, după expresia lui Scarlat V. Vârvnav, „învăţătura să le plouă în cap”) au asigurat, certamente, „progresele politicianismului”, improvizând fericirea – cum notează, sec, filosoful. După o prelungită perioadă de „infiltrare”, descreşterea influenţelor străine urma logic şi C. Rădulescu-Motru îşi lega de generaţia tânără speranţele de însănătoşire a societăţii româneşti. Ce rezultă de aici? Că speranţele mijesc după orice seism istoric iar tranziţia cea tulbure oferă o nouă culminaţie a importurilor culturale (subculturale, mai exact) în contextul „americanizării” globului.
Cei care întocmesc în pripă clasamente, într-un context invadat de agresiune veninoasă şi mâncărime generalizată, întreţin gâlceava şi „insultarea valorilor” (ca să-l cităm pe Eugen Simion). Asistăm la jalnicul spectacol al spălării biografiilor, al impetuosului „curaj secund” (A. Pleşu), al înmulţirii galopante, inflaţionare, a profesorilor „de conştiinţă”, acum, când riscurile au fost pulverizate şi victimizate, a devenit o modă.
Deci, să ne respectăm valorile, să găsim în noi gustul şi puterea de a le sărbători de-adevăratelea, fără a cădea în pelteaua festivistă. Prin ele ne legitimăm şi e de ordinul evidenţei că nu venim în faţa Europei „cu mâinile goale”. Abia ultimii ani au trasat, în fine, şi o hartă a românităţii (în sensul reîntregirii sufleteşti). Abia în ultima vreme felurite ligi şi asociaţii, beneficiind şi de un firav sprijin guvernamental, inventariază aceste amânate probleme, descoperind că dincolo de fruntarii vieţuiesc români. Această reîntâlnire urmează unui lung abandon, perioadă în care părăsiţii noştri fraţi au încercat să reziste, să-şi conserve fiinţa în pofida diabolicelor mecanisme ale deznaţionalizării. şi în pofida slabei noastre coeziuni (deja proverbială) iată că există un început de apropiere. Semnalul redeşteptării s-a dat şi parcă timorata noastră diplomaţie încearcă să iasă din defensivă. Fie ca vechea şi hulita noastră dezunire să dea îndărăt, înţelegând că Ideea naţională coagulează toate energiile în efortul, superb, al afirmării de sine. Dar nu pentru a ajunge la un „ethos agresiv” (cum recomanda tânărul Cioran), dilatându-ne orgoliul şi îmbolnăvindu-ne de voinţă. Fiindcă, să nu uităm, istoria (noastră) e condiţionată de geografie. Împreună, însă, în acest spaţiu-punte topind atâtea influenţe, favorizând împrumuturile şi adăugirile sufleteşti, putem păşi într-o altă Europă, de o mare sensibilitate plurietnică, în care alinierea la standardele internaţionale să funcţioneze în regim de reciprocitate. Europa trebuie să afle (cu mare întârziere, să recunoaştem) de grelele probleme ale comunităţilor româneşti. Ele, apăsăm pe idee, nu ţin de diasporă. Conservându-şi rădăcinile, aceste focare româneşti risipite în jurul nostru, rezonând la sărbătorile neamului desenează o formidabilă hartă sufletească, răspunzând unei nevoi care vine din adâncuri: nevoia de identitate. Ea nu se apără prin volute oratorice ori patriotism urlător, „de grotă”. Credem doar în limbajul faptelor. şi numai astfel vom dovedi, vorba lui Cioran, că suntem demni de Eminescu, poetul însuşi având oroare de civilizaţia vorbelor.
 
*
L-am invocat pe „scepticul de serviciu” deoarece într-o scrisoare către Noica, Cioran nu-şi ascundea mirarea că Eminescu „a putut apărea printre noi”, în vitregita noastră parte de lume. Evident, afinitatea mărturisită se întemeia pe o admiraţie nezgomotoasă, chiar tăcută. Cioran, considerând România o ţară subterană, căzută în somnolenţă istorică şi lipsită de orgoliu naţional, se manifesta înverşunat tocmai în numele unei nemărturisite iubiri. El blama slaba noastră „aderenţă la valori”, declarativismul sforăitor, românitatea „deficientă”; adică oamenii „atenuaţi”, incapabili de o voinţă de risc, ieşind din ceea ce necruţătorul moralist, cu un „regret rece”, considera a fi o normalitate ruşinoasă. şi, firesc, se întreba, îndemnând spre un „ethos agresiv”: când se va evapora apa din sângele românilor? Când vom ieşi din „naţionalismul superficial”? Or, curios, pentru renaşterea României (o ţară, constata el, care se dispreţuieşte pe sine, urmărită de un destin minor) soluţia ar fi înmulţirea negativiştilor. Evident că Emil Cioran avea în vedere „regenerarea seminţiei” noastre, devenind altceva, lepădându-se de uşurătate iresponsabilă şi ironie superficială. Nu cred că ar fi aplaudat această osârdie a detractorilor lui Eminescu, grăbiţi în a respinge, în numele unor reflexe primare (fie ele adulatoare ori, în acest caz, negativist-umorale) statutul (statura) de poet naţional. Că există o emotivitate naţională legitimă când e vorba de poetul-nepereche nu mai trebuie dovedit. Că, pe de altă parte, între poetul viu, pulsatil şi statuia tutelară s-au aşezat (troienit), în timp, clişeele exegetice e, iarăşi, o observaţie la îndemână. Dar spiritul critic nu poate accepta mentalitatea moaştelor, decretând intangibilitatea valorilor. Nici chiar în cazul lui Eminescu. După cum nu e normal – vorba lui N. Breban – „a sta cu flinta” lângă operă (nărav, îndeosebi, al „poliţiei universitare”), nu e firesc a scormoni în anecdotic, primenind – chipurile – exegeza privind prin gaura cheii, pensând voluptuos amănunte care ţin de biograficul derizoriu. Proba criticii trebuie s-o treacă, indiferent de diagnostic, fiecare scriitor. În cazul lui Eminescu, semnificaţia acestui test e dublă. A scrie despre Eminescu ar fi o datorie, deşi – pe de altă parte – „frica de Eminescu” (observa Marin Mincu), prin vastitatea şi profunzimea operei, intervine inhibant. Dar testul Eminescu reprezintă şi verificarea noastră intelectuală şi morală. Într-o cultură aşezată, puterea de a admira demonstrează normalitatea unui tratament al valorilor; cultură care, cinstindu-le, respinge răfuiala de cartier, invidia pigmeilor literari şi îndeamnă la lectură. Fiindcă supremul omagiu, azi, într-o epocă mediatică, proclamând saltul de la logocentrism la iconocentrism ar fi redescoperirea poetului citat cu elan şi, mă tem, tot mai puţin citit, dincolo de obligativităţile didactice.
Personalitate emblematică şi incomodă, Eminescu s-a dorit „un om ce spunea adevărul”. Contestarea lui (reacţiile detractoare mergând, am văzut, până la a-l considera un obstacol în calea europenizării noastre) ar proba, credem, valoarea şi actualitatea gândirii sale. Linia liberalo-rosettistă, apoi vigilenta gardă dogmatică într-o cultură „de ocupaţie” şi, în fine, dectractorii de azi, alergici la energiile organice practică acelaşi killerism cultural, promovând filtrul politizant în tratamentul valorilor. Cine crede în „izvorul intern” (M. Ungheanu) nu poate accepta că cei dedicaţi ideii naţionale au căzut în dizgraţie, devenind nume secundare, ofilite. Înverşunarea împotriva „magaziei” locurilor comune, inundând exegeza, nu e un semn rău. şi dacă „dilematorii” de azi, asemeni canonicului Grama (care deplângea că „o ceată de oameni” se închină unui „suflet putred”) îşi forţează destinul, sperând a rămâne în Istorie măcar în chip de denigratori, îşi rezervă o glorie tristă. Pentru vanitosul Grama (un critic „zoilic” al vremii lui, zice C. Cubleşan, dar nicidecum un neinformat), Eminescu nu era (la 1891) „nice barem poet”; pentru unii dintre „exegeţii” de azi, poezia sa ne oferă doar „un dangăt spart”. Eminescu însă „lucrează” în noi, e un mit productiv; e chiar o fatalitate. Mai exact (observaţia a fost făcută de Nichita Stănescu) noi „suntem ai lui”. Aşa fiind, cinstindu-ne valorile, nu trebuie să vedem în prezenţa Poetului un mit tiranic, ci o funcţie modelatoare, întreţinând „o nelinişte perpetuă” (Eugen Simion). Dacă vorbim de o idee Eminescu, ea priveşte, îndeosebi, spusele lui Nietzche: un popor se defineşte nu atât prin oamenii săi mari cât, mai ales, prin felul în care îi recunoaşte şi îi cinsteşte. Iată întrebarea care ar trebui să ne chinuie. Posteritatea lui Eminescu rămâne, astfel, o continuă provocare. Fiindcă Eminescu, afirma D. Vatamaniuc, se naşte din Eminescu...
 
Bibliografie
1. Cioran, Ţara mea / Mon pays, în româneşte de Gabriel Liiceanu; cu un Cuvânt înainte de Simone Boué, Editura Humanitas, 1996.
2. Theodor Codreanu, A doua schimbare la faţă (o cercetare transdisciplinară a civilizaţiei române moderne), Princeps Edit, Iaşi, 2008.
3. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române (5 secole de literatură), Editura Paralela 45, Piteşti, 2008.
4. Camil Petrescu, Teze şi antiteze (Eseuri alese), BPT, Editura Minerva, Bucureşti, 1971; ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de Aurel Petrescu.
5. Jean Sévillia, Terorismul intelectual: din 1945 până în prezent, traducere de Ileana Cantuniari, Editura Humanitas, 2007.
6. Ioan Stanomir, Eminescu: tradiţia ca profeţie politică, Editura Bastion, Timişoara, 2008.
 
Note
1   Reamintim că acelaşi I. Negoiţescu nota în 1959, când părea interesat de o istorie a ideologiei româneşti (cf. Un roman epistolar, Editura Albatros, 1979, p. 359) că ziaristica lui Eminescu este o „proză viguroasă”!
2   M. Eminescu: Cauza relelor noastre: lipsa de muncă, în Opera politică (vol. I; 1870-1979), Ediţie îngrijită de I. Creţu, Editura Cugetarea, 1941, p. 386-387.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog