Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

STAREA DE VEGHE

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

FAȚETELE CUVÂNTULUI

CUVINTE DEZVELITE

ONOMASTICĂ

COŞERIANA

CRITICĂ. ESEU

SINTEZE

CUM SCRIA EMINESCU?

RECITIREA CLASICILOR

PRO DIDACTICA

POESIS

PROZĂ

VIAȚA FĂRĂ MACHIAJ

EX CIVITAS

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

DIALOGUL ARTELOR

RESTITUTIO

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

Amintiri scumpe, care nu se uită niciodată

Ilie ŞANDRU

Alte articole de
Ilie ŞANDRU
Revista Limba Română
Nr. 2-3, anul XXX, 2020

Pentru tipar

De Grigore Vieru, „Orfeu de peste Prut”, așa cum l-a numit vechiul și stimatul meu prieten, regretatul Lazăr Lădariu, mă leagă unele dintre cele frumoase amintiri și momente pe care le-am trăit. Îl știam demult, i-am citit poeziile, îi cunoșteam neobosita activitate obștească, pusă în slujba fraților noștri de dincolo de Prut, dorința sa arzătoare de a-și vedea Țara, dar mai ales de a o vedea întregită, prin revenirea Basarabiei la sânul mamei sale – România. Unii visau să ajungă în Cosmos și au ajuns. Eu, viața întreagă, am visat să trec Prutul, ca să ajung în țara mea! Nu l-am întâlnit însă niciodată. Și nici nu aveam cum, fiindcă înainte de 1989 era foarte greu de trecut Prutul, iar știrile de dincolo erau inexistente. Au venit însă Podurile de flori de pe Prut.

Era începutul lunii mai 1990, ultima lună a unei primăveri timpurii și încărcată de frumuseți și de toate parfumurile naturii, renăscută la viață. O lună mai care a adus cu sine temperaturi de vară adevărată.

Primăvară era și în sufletele noastre, ale românilor de pretutindeni, în care, odată cu renașterea vieții, renășteau și speranțele împlinirii unui vis, ,,pribeag încă”, urmărind, cu sufletul la gură, evenimentele ce se petreceau dincolo, peste Prut, în Basarabia, unde frații noștri își recâștigaseră dreptul la limba română, la alfabetul latin, la tricolorul românesc!..

În aceste împrejurări pline de romantismul începutului unei noi ere s-a luat inițiativa organizării Podurilor de flori de pe Prut, la care să se întâlnească românii de pe cele două maluri ale Prutului. Au fost fixate mai multe astfel de puncte de întâlnire de-a lungul râului, devenit graniță artificială între românii de dincoace și de dincolo de el. Un ,,brâu împletit din lacrimi și din sânge”, cum l-a numit Goga.

Prima ediție: duminică, 6 mai 1990. Atunci, pe malurile Prutului, s-a petrecut una dintre ,,minunile” acelor vremuri zbuciumate când, pentru câteva ore, acesta a încetat să mai fie graniță geografică, artificială, între frați, devenind un râu ca oricare altul din trupul țării. Timp de câteva ore, fâșia de frontieră de pe Prut a fost complet ignorată, iar apele râului nu au mai constituit o barieră între românii de pe cele două maluri ale Prutului, fiindcă toți știau că sunt un singur trup și un singur suflet românesc, toți formează un singur popor, vorbind aceeași limbă, având aceleași obiceiuri, același port și același tricolor. Și, începând din 6 mai 1990, același fus orar.

Duminică, 6 mai 1990, sutele de mii de români, adunați pe cele două maluri ale Prutului, au fost martorii unui moment istoric, martorii unui viitor care a început atunci când s-a pornit spre ceasurile cele mari ale istoriei. Iar dacă s-a pornit atunci, în 6 mai 1990, trebuie să se și sfârșească odată și-odată, fiindcă ,,drumul pe care am pornit este fără întoarcere”, cum îmi spunea un confrate basarabean.

Săveni, 6 mai 1990, ora 8.30. Sute de oameni sunt pregătiți să pornească spre cele mai apropiate puncte de trecere peste Prut, fixate anume pentru acest eveniment. Cu un car de reportaj al TVRL (Televiziunea Română Liberă), mă îndrept și eu spre Miorcani, satul lui Ion Pillat, aflat față-n față cu Pererita lui Grigore Vieru de peste Prut. Ajunși acolo, cineva ne-a sfătuit să pornim spre Rădăuți-Prut. Acolo, la fel ca la Miorcani, era liniște. Derutați, ne întoarcem înapoi, la Miorcani, într-un nor de praf stârnit de sutele de mașini, unele care vin, altele care se întorc. Oamenii se opresc, se întreabă unii pe alții, însă nimeni nu știe nimic precis. Cineva ne sfătuiește să ne îndreptăm spre Cotul Miculinți, un sat din apropiere. Începem să credem că suntem manipulați. E doar la modă! Cei de la TVRL se sfătuiesc ce să facă. În cele din urmă, hotărăsc să plece spre Stânca-Costești, în speranța că vor putea filma măcar câteva imagini. Eu rămân la Cotul Miculinți. Fie ce-o fi. Am fost inspirat!..

Cotul Miculinți, ora 11.30. Un șir neîntrerupt de sute de mașini ,,curg” neîncetat spre malul drept al Prutului. Dincolo, pe malul stâng, mult mai înalt, mii și mii de oameni coboară și ei spre apele râului, fluturând drapele tricolore. Lipsește însă podul ce trebuia să unească cele două maluri. Din motive necunoscute, cineva a ,,uitat” să-l aștearnă peste apele Prutului. Aveam să aflu mai târziu de la organizatorii evenimentului – Liga Culturală pentru Unitatea Românilor și Frontul Popular din Moldova – că acel ,,cineva” era armata rusă. Cum să facă ea poduri peste Prut, pentru români!.. Între timp, pe cele două maluri ale Prutului s-au adunat zeci de mii de oameni, toți români, adresându-și saluturi cordiale, mulți se strigă pe nume, fiind rude ori prieteni. Deasupra mulțimilor flutură sute de drapele, aceleași drapele pe ambele maluri: albastru, galben și roșu.

La ora 12.00, în satele românești înșirate pe cele două maluri ale Prutului, începând de la Mitoc și Rădăuți-Prut și până la vărsarea apelor râului în Dunăre, se trag clopotele tuturor bisericilor, în timp ce preoții oficiază slujbe și înalță rugăciuni pentru ocrotirea neamului românesc și pentru unitatea sa. Mulțimile încep să cânte și ele, ca la o comandă, ,,Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând…”! Apoi răsună versuri din Hora Unirii, urmate de ,,Pe-al nostru steag e scris unire”. Cântecele se înalță în văzduh, ca niște rugăciuni fierbinți, pe care un întreg popor le adresează lui Dumnezeu.

– Priviți!.. A venit Grigore Vieru!.., strigă cineva de lângă mine.

Vestea se răspândește cu iuțeala fulgerului, iar mulțimea începe să-i scandeze numele: Vieru!.. Vieru!..

Agitație mare pe celălalt mal. Și, deodată, o barcă – singura ce se poate vedea prin această zonă! – se desprinde de malul stâng și se îndreaptă spre noi, cei de pe malul drept. Când ajunge la mijlocul râului, sute de buchete de flori sunt aruncate în apă, de pe un mal și de pe celălalt. În barcă, în afară de Grigore Vieru, mai sunt: primarul și preotul din Pererita și un cameraman de la Televiziunea din Chișinău. Primarul poartă pe brațe un frumos ștergar cu motive populare românești, pe care se găsește un colac mare, cu împletituri meșteșugite, având înscrise pe el două cuvinte: ROMÂNIA – BASARABIA!

Parcă o forță cerească aduce barca exact în locul în care mă aflu! Ajunsă la mal, îl ajut pe Grigore Vieru să coboare și ne îmbrățișăm. Mulțimea ne poartă pe amândoi pe sus și ne trezim pe o remorcă de tractor, transformată ad-hoc în tribună. Lacrimi și strigăte de bucurie din toate părțile! Grigore Vieru încearcă să se facă auzit de mulțimea care-i scandează numele. E foarte greu fără nicio amplificare. De-am avea măcar o porta-voce tot ar fi bine.

Deodată o liniște nefirească se așterne peste mulțimile de pe cele două maluri. Presimt că se întâmplă ceva neobișnuit. Îmi întorc privirile mirate spre Prut. Privesc uimit, așa cum privește toată mulțimea, ,,minunea” datorită căreia s-a așternut liniștea. În mijlocul apei se afla un bărbat îmbrăcat, cu apa până aproape la brâu, purtând în brațe un uriaș buchet de flori. Se oprește în mijlocul apei, ridică buchetul deasupra capului, îl agită și strigă din răsputeri: „Trăiască România Mare!”. În acel moment, ca la o comandă, mulțimile de pe cele două maluri năvălesc în apă, încât aceasta pur și simplu nu se mai vede! Oamenii se întâlnesc în mijlocul râului, se îmbrățișează, fără să se cunoască, dar parcă se cunoșteau dintotdeauna; plâng de bucurie, scot de prin buzunarele hainelor sticle cu vin și se cinstesc acolo în mijlocul apei! În decursul milenarei sale existențe, nu cred că a mai trăit Prutul asemenea momente înălțătoare.

Sunt momente istorice! Nu mai e nevoie de niciun pod! Fiindcă s-a născut un pod viu, din trupuri omenești, din românii de dincoace și de dincolo de Prut! Nimeni nu mai știe însă care de pe ce mal este!

Barca ce l-a adus pe Grigore Vieru și pe ceilalți frați basarabeni se reîntoarce la malul stâng, încărcată cu cărți aduse de cei prezenți spre a le fi date românilor din Basarabia. Deasupra lor, alături de ceilalți, îmi găsesc și eu un loc ca invitat al lui Grigore Vieru, ceea ce mă onorează, dar mă și emoționează. Primirea pe celălalt mal este incandescentă! Sunt purtat pe brațe până la o tribună improvizată și aici, ca și dincolo, pe remorca unui tractor. Fac cunoștință cu cei prezenți: Vasile Bulgaru, președintele sovietului raional, Vladimir Gudumak, primul secretar al raionului Briceni, Vasile Levinski, Mircea Lutic și Vasile Tărâțeanu – scriitori din Cernăuți; Anatol Chiriac, compozitor, Vasile Zagaevski, de la Ministerul Culturii din Chișinău și alții. Cineva recită poezia lui Nichita Stănescu Patria mea e limba română, iar Silvia Chiriac interpretează cântecul, dedicat evenimentului, Podul de flori, pe versurile lui Grigore Vieru. Cântecul zboară peste mulțimile adunate pe cele două maluri pe care le unește acum podul viu al miilor de trupuri în care bat la unison inimi românești.

Mă despart cu greu de frații de dincolo de Prut, fiindcă aveam atâtea lucruri să ne spunem și nu aveam nevoie de vreun interpret. O basarabeancă îmi iese în cale și-mi așază în brațe o pâine mare și rumenă, coaptă într-un cuptor din Basarabia! În timp ce barca mă poartă spre celălalt mal, ținând în brațe pâinea ca pe o ofrandă, îmi vin în minte cuvintele lui Grigore Vieru, rostite pe malul ,,românesc”, anume că nu se poate ca într-o astfel de zi minunată de duminică Dumnezeu să nu-și fi întors privirea spre zecile de mii de români adunați pe malurile Prutului, spre a se bucura și El împreună cu ei. ,,Eu cred că astăzi Dumnezeu a fost puțin român”!.. Și cred că poetul are dreptate.

P.S. La una dintre edițiile Colocviilor de la Nicula, actorul băimărean Paul Antoniu a selectat, spre a ne prezenta, din video-fonoteca Domniei Sale, un Interviu cu Grigore Vieru. La un moment dat, a apărut pe ecran scena în care îl luam în brațe pe Grigore Vieru, în 6 mai 1990. Cei prezenți au început să aplaude...

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog