Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRO DIDACTICA

Lirica românească premodernă. Poeţii Văcăreşti

Iulian BOLDEA

Alte articole de
Iulian BOLDEA
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Poeţii Văcăreşti pot fi consideraţi adevăraţi precursori ai literaturii româneşti moderne, alături de Costache Conachi. Ei sunt exponenţi tipici ai epocii în care trăiesc, atât prin mentalitatea social-politică, cât şi prin literatura propriu-zisă. Intervalul 1780-1840, cunoscut, în periodizările literaturii române, sub numele de „perioada premodernă”, are anumite trăsături eterogene, diversificate, tipice unei perioade de tranziţie. În această epocă, dominaţia otomană se atenuează, influenţa occidentală este tot mai marcată, cărţile şi ideile apusene reapărând în circuitul societăţii româneşti. Poeţii acestei perioade nu au o conştiinţă acută a condiţiei lor, datorită lipsei unei tradiţii literare „laice”, ei nu sunt nişte profesionişti ai scrisului, chiar dacă traduc şi imită, având o deosebită predilecţie pentru poezia de dragoste şi fiind, totodată, influenţaţi de poezia neoclasică europeană. Pe de altă parte, datorită caracterului lor adesea facil şi de o expresivitate apropiată de cea populară, multe creaţii lirice intră în folclor, sub forma aşa-numitelor „cântece de lume”.
Ienăchiţă Văcărescu e descendentul unei vechi familii boiereşti, deţinând el însuşi mai multe funcţii administrative (vistiernic, mare spătar, mare ban). Ienăchiţă Văcărescu e autorul uneia dintre primele gramatici ale limbii române, Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduelelor gramaticii româneşti (1787). Aici este enunţată limpede ideea latinităţii limbii române („limba rumănească urmează limbii talieneşti şi celorlalte ce sunt asemenea acesteia, carele au începutul din limba latinească”). De asemenea, Ienăchiţă Văcărescu elogiază traducerea Bibliei din 1688, propunând totodată o simplificare a alfabetului chirilic şi recomandând îmbogăţirea vocabularului cu termeni din limba greacă. Terminologia gramaticală a lucrării este imitată după limba italiană (soztantiv, adiectiv, propozitione, nume propriu, neutru, indicativ, imperfectu). Ultima parte a gramaticii lui Ienăchiţa Văcărescu e consacrată poeticii, expunând, în spirit clasic, principii de tehnică a versificaţiei, ilustrate cu numeroase exemple, după modelul prozodiei antice şi moderne. De asemenea, Ienachiţă Văcărescu a lăsat două dicţionare în manuscris (turco-român, româno-turc, germano-român, româno-german). În domeniul istoriei, Ienachiţă Văcărescu e autorul lucrării Istoria prea puternicilor împăraţi otomani, în manuscris, alcătuită din două părţi şi relatând evenimentele între anii 1300-1791. Relatarea are, adesea, un pronunţat caracter memorialistic, impunându-se prin pitorescul detaliilor şi arta portretului expresiv, de coloratură morală. În domeniul poeziei, Ienăchiţa Văcărescu cultivă modalităţi variate; scăpate de sub constrângerea prozodiei rigide, savante, poeziile sale cultivă, totuşi, un anume convenţionalism expresiv, dar vădesc şi prospeţimea contactului viu cu folclorul. Poeziile cele mai reprezentative sunt: Într-o grădină, Amărâtă turturea, Spune, inimioară, spune etc. Nu se poate tăgădui totuşi, că unele poezii ale lui Ienăchiţă Văcărescu au, dincolo de timbru ori de accentele confesive, şi unele dominante didactice ori moralizatoare. Mult mai bine individualizată, ca sensibilitate şi expresie lirică, e poezia de dragoste, care „arată deja o sensibilitate obosită, crepusculară, curioasă la un spirit întemeietor (...). Interogaţia a devenit o subtilitate a stilului, o convenţie rotită cu abilitate în versuri, pentru a marca o sublimitate, o pasiune în grad maxim, incapabilă din pricina propriei ei forţe să se exprime” (Eugen Simion). Poet cu o incontestabilă conştiinţă a dificultăţilor scrisului, ce resimte, cum ar spune Flaubert, „les affres du style”, Ienăchiţă Văcărescu a fost un spirit întemeietor, ce priveşte cu egală şi constantă preocupare înspre latura morală a scrisului, dar şi spre pragul – limitativ, nedesăvârşit, precar – al limbajului ce trebuie să întemeieze dicţiunea poetică, să dea trup fiorului liric. Această latură a personalităţii lui Ienăchiţă e consemnată de Eugen Simion, în Dimineaţa poeţilor: „Faptul că poetul se gândeşte să exprime aceste legi morale prin poetice faceri arată că lângă conştiinţa morală stă trează şi conştiinţa estetică. Ea întâmpină însă, cum s-a văzut, imperfecţiunea limbajului. Ienăchiţă are, atunci, convingerea că naşterea poeziei coincide cu naşterea limbii care încearcă s-o exprime (...). Sentimentul lui profund este că scrie prima literă a alfabetului, stabileşte table morale, fundează o logică şi o estetică. Sentiment, încă o dată, de întemeietor, hărăzit să devină model”.
E de necontestat faptul că poezia lui Ienăchiţă Văcărescu are o componentă didactică, moralizatoare, cu accent parcă prea apăsat mimetic, cu versul atent la sonurile vremii. Pe de altă parte, poezia cu amprentă lirică mai apăsată configurează o adevărată mitologie a iubirii, cu elemente ce conduc la un ceremonial cvasitrubaduresc, ce cuprinde în contururile sale suspinurile celui îndrăgostit, imploraţia fiinţei masculine subalterne, ritualizarea gesturilor, invocarea obstacolului ce se aşază necontenit în calea sentimentului iubirii etc. Amărâtă turturea e o poezie în care sentimentul iubirii e uşor travestit în alegorie lirică, iar tonalitatea dominantă, ce străbate versurile, este cea de durere estompată, de jale reculeasă, de suferinţă ce dă ocol sentimentului, îl recompune prin prisma unei imaginaţii transfiguratoare, care înalţă, regândeşte, rescrie figura evocată. Lamentaţia e alimentată, aici, de dorul după fiinţa iubită pierdută pe veci, fiinţă a cărei imagine se atenuează tot mai mult, până la nedeterminare şi ştergere a contururilor, sub impactul nemilos al timpului. Există, în această creaţie eminamente lirică, şi un dinamism interior al imagisticii, o neîndoielnică sugestie a mişcării, un ritm narativizat care e imprimat, în cele din urmă, de inflexiunile alegorice ale textului. Durerea se concretizează astfel prin fabulă, suferinţa e figurată în desfăşurare epică, dorul se revelează în mod mediat, prin intermediul evocării păsării: „Amărâtă turturea/ Când rămâne singurea,/ Căci soţia şi-a răpus,/ Jalea ei nu e de spus.// Cât trăieşte tot jăleşte,/ Şi nu se mai însoţeşte!/ Trece prin flori, prin livede,/ Nu să uită, nici nu vede.// Trece prin pădurea verde/ Şi să duce de se pierde./ Zboară până de tot cade,/ Dar pre lemn verde nu şade.// Şi când şade câteodată,/ Tot pre ramura uscată./ Umblă prin dumbrav-adâncă,/ Nici nu bea, nici nu mănâncă.// Unde vede apă rece,/ Ea o turbură şi trece;/ Unde e apa mai rea,/ O mai turbură şi bea.// Unde vede vânătorul/ Acolo o duce dorul,/ Ca s-o vază, s-o lovească,/ Să nu se mai pedepsească.// Când o biată păsărică/ Atât inima îşi strică,/ Încât doreşte să moară/ Pentru a sa soţioară (...)”. Strofa ultimă a poeziei face trecerea de la lirismul indirect, al fabulei turturelei, la un lirism nemediat, la viziunea eului liric, marcat deopotrivă de întâmplarea nefericită şi de avatarurile propriei alcătuiri efemere: „Dar eu om de-naltă fire,/ Decât ea mai cu simţire,/ Cum poate să-mi fie bine?!/ Oh, amar şi vai de mine!”.
Şi această poezie mărturiseşte, într-o măsură importantă, drama de limbaj şi de sensibilitate pe care o trăieşte poetul, autor ce are în mod limpede conştiinţa limitelor limbii în care era silit să-şi toarne afectele, fapt subliniat de Eugen Simion: „Convenţia ocolului ascunde şi o nelinişte reală, putem spune tragică, în faţa limbajului anarhic. Imposibilitatea (sau refuzul) de a prinde, de a asuma obiectul este, într-un plan mai profund al aventurii, imposibilitatea de a stăpâni limba. Zbaterea în laţul iubirii este şi zbaterea în laţul gramaticii. Iată, dar, adevărata, reala dimensiune a suferinţei lui Ienăchiţă Văcărescu: un mare ideal şi conştiinţa că nu-l poate exprima pe de-a-ntregul”. Amărâtă turturea este un poem de dragoste transcris în timbru alegoric, cu simbolurile desenate destul de precis, un poem în care sentimentul suferinţei, al pierderii tragice a fiinţei iubite e conturat în versuri cu tăietură precisă şi sobră, de o simplitate ce aminteşte timbrul liricii populare. Repetiţiile, exclamaţiile ori interogaţiile contribuie la redarea stărilor sufleteşti imponderabile, declanşate de starea de solitudine, de izolare a eului. Imagistica rafinată, desenul limpede al versurilor, culoarea afectivă redată în sugestii alegorice dau poeziei lui Ienăchiţă Văcărescu un ritm şi un sunet de o surprinzătoare expresivitate.
 
*
Alecu Văcărescu a scris poezii convenţionale, în spiritul poeziei trubadureşti. Lipsit de prospeţime şi de naturaleţea frazării, Alecu Văcărescu mizează din plin pe arsenalul de procedee şi figuri ale epocii. El nu mai are tonul de galanterie uşoară, de graţie nereţinută al lui Ienăchiţă Văcărescu. „Alecu, scrie Nicolae Manolescu, nu mai are acest ton. Ceea ce nu înseamnă că e mai sincer, ci doar că ia mai în serios convenţia care-i pretinde să se declare robul nurilor. Şi «rob» şi «nur» sunt, de altfel, în lirica noastră, invenţia lui. El singur se jură că nu găseşte nici un cusur obrazului iubitei şi se leagă să-i fie credincios până la moarte, suportând dulcele laţ de gât (...). Din păcate, galanteria e adesea anostă şi monocordă, cântată la un instrument care scoate mereu acelaşi sunet fals-jelalnic”. Complicând sentimentul iubirii până la încadrarea sa într-un model imaginativ, Iancu Văcărescu e, în acelaşi timp, un poet al candorii şi al naivităţii trăirilor surprinse în puritatea lor originară. Forma de manifestare predilectă a sensibilităţii poetice a lui Alecu Văcărescu este erosul. Starea de iubire e înscenată de autor în ipostaze şi modalităţi artistice dintre cele mai felurite, de la iubirea galantă la fiorul netrucat al dragostei neîmpărtăşite, toate aceste ipostaze plasându-se însă sub zodia unui cod moral, sintetizabil în formula metaforică „Să arz trăind, să mor arzând”. De cele mai multe ori iubirea e modulată în ipostaza simbolică a focului, a arderii, a combustiei, imagini ce au darul de a vizualiza mai prompt intensitatea sentimentului, ardenţa stării de dragoste.
În aceste creaţii, în care iubirea e transpusă în registre diverse, un procedeu rămâne să prezideze cu deosebire scenariul erotic: oximoronul; îngemănare a contrariilor, adunare laolaltă a pornirilor şi trăsăturilor neconcordante, oximoronul exprimă cel mai bine ambiguitatea, complexitatea şi multitudinea de nuanţe ale sentimentului erotic. Acest fapt e subliniat de Eugen Simion: „Oximoronul devine figura fundamentală a poeziei lui Alecu Văcărescu: lângă «dulcele laţ» există o varietate impresionantă de «dulce de rob nume», de «patimă cumplită», chinuri plăcute, pârjoliri dătătoare de extaz, de petrecere cu necazuri etc. Iubirea este o încăpere care are, ca vestibul, durerea. Nu este posibil accesul la marele festin fără a trece prin vestibulul în care ard toate focurile iadului. Alecu pare mulţumit să întârzie în acest limb (...). Expresia morală a acestei arderi continue este, cum am zis, robia. Toate versurile vorbesc de abandonarea faimoasei mândrii virile a bărbatului în faţa femeii. Mândria lui Alecu este să intre în jug şi, dacă se poate, pentru totdeauna”.
Oglinda când ţi-ar arăta e o poezie foarte elcoventă pentru talentul poetic al lui Alecu Văcărescu. Tema este iubirea, prezentată indirect, prin intermediul metaforei oglinzii, metaforă ce redă simbolica şi mistica dragostei, într-un chip rafinat şi într-o compoziţie savantă. Sunt puse în opoziţie, în această poezie, două modalităţi de a privi chipul feminin: oglinda şi cugetul îndrăgostit. Oglinda este cea care, în viziunea poetului, nu traduce întocmai frumuseţea feminină, îi împuţinează farmecul, îi diminuează naturaleţea, în timp ce doar sufletul îndrăgostit arată farmecul femeii în adevăratele sale proporţii şi dimensiuni. Sentimentul de adoraţie, de implorare cvasimistică al eului liric este dominant, chipul feminin e transpus ca o revelaţie a subiectului ce îşi descoperă parcă o a doua natură prin transfigurarea făpturii iubite, de astă dată în oglinda conştiinţei sale îndrăgostite („Oglinda când ţi-ar arăta/ Întreagă frumuseţea ta,/ Atunci şi tu, ca mine,/ Te-ai închina la tine.// N-ar fi mijloc să te priveşti/ Asemenea după cum eşti/ Şi idolatrie/ Să nu-ţi aduci tu ţie.// Ochii în ea când ţi-i arunci/ Dă tot să-ntunecă atunci/ Şi dă te şi arată/ Iar nu adevărată.// De-aceea nu da crezământ/ Oglinzii, ce cu scăzământ/ Îţi face înşălăciune/ Şi tot minciuni îţi spune”).
 Dacă oglinda este, în viziunea poetului, un obiect mincinos, ce nu poate provoca decât dezamăgire, diminuând farmecul chipului iubit, imaginaţia poetului este singura capabilă să redea, prin transfigurare simbolică, prin reliefarea trăsăturilor ascunse ale figurii, adevărata făptură a iubitei („Ci câtă eşti să ştii, dă vei,/ Dă crezământ ochilor miei,/ Fiindcă nu te-nşală/ Nici fac vreo greşală.// În ei te cată să te vezi/ Întocma pă cât luminezi/ Şi d-într-a lor vedere/ Vezi câtă ai putere.// Crede-i săracii când îţi spun/ Că numai ţie să supun/ Şi că le eşti din fire/ A lor dumnezeire”).
Pentru Alecu Văcărescu amorul este complicitate şi robie dulce, povară plăcută şi suferinţă cvasimistică, reculegere adoratoare în faţa chipului iubitei şi ardere de sine. Figura feminină are o natură ambivalentă; ea este alcătuită din inaccesibilitate şi contur empiric, din aluzie şi mister al sentimentului inefabil, pe de o parte, şi reprezentare directă, pe de alta. Căutând să fixeze imaginea iubirii, să reprezinte esenţa sa simbolică, Alecu Văcărescu se loveşte de neputinţa cuvântului de a traduce intraductibilul, de a reda un sentiment atât de vaporos, de insesizabil cum este dragostea. Subzistă, în ciuda oricărei definiţii ce ar vrea să o circumscrie, o margine nelămurită de mister, o aură de nedesluşit fior nostalgic, un „nu ştiu ce” care împiedică formularea exactă a stării de dragoste. Starea aceasta de nelămurire, de informulabil şi de nenumire e notată de Eugen Simion, de pildă, în Dimineaţa poeţilor: „Rămâne, cu toată această risipă de jale, ceva nenumit, ceva ce nu poate fi exprimat. Este tema ascunsă a discursului construit printr-o recurenţă nebunească a clişeelor. Alecu o numeşte, într-un loc, «un nu ştiu ce prea dulce» care, după el, ar fi chiar esenţa iubirii. Înţelegem atunci că toate stihurile se învârt în jurul acestei noţiuni, de altfel comune în poezia veche, reluată şi de romantici. Poetul nu cutează s-o fixeze într-o imagine, cum un spirit religios nu cutează să deseneze chipul divinităţii”.
Poezia e construită în mai multe registre, sau pe mai multe paliere ale semnificaţiei; există, mai întâi, un registru al meditaţiei, al reflecţiei asupra lumii, a sensurilor existenţei ori asupra erosului, după cum există un alt palier semantic, al trăirii imediate a sentimentului, al extazului iubirii. S-a spus că acest poem este un fel de încercare de filozofie a erosului, prin care autorul caută să conceptualizeze o stare sufletească atât de greu de prins într-o definiţie, atât de imponderabilă. Între eul liric, peisaj şi frumuseţea feminină se stabileşte un raport ce favorizează cunoaşterea, intuitivă, subtilă, empatică a stării de dragoste. Poetul porneşte de la ideea că perceperea frumosului e singura modalitate de a cunoaşte cu adevărat esenţa lucrurilor, substratul lor genezic şi generic, e un mod de trăire în absolut şi de reculegere întru adevărurile imuabile ale vieţii: „Foarte multă văz plăcere/ La a tuturor părere,/ Hotărând cu o pornire,/ Făr’ d-a face osebire:// Cum că lucruri delicate/ Trei se află-n lume date/ Care pot să îndulcească/ O vedere omenească.// Zic: c-o apă şi-o verdeaţă/ Şi un chip frumos la faţă/ Au fireasc-a lor putere/ Să mângâie o vedere”.
Pentru a cunoaşte cu adevărat natura iubirii, poetul crede că apelul la raţiune este cu totul necesar şi că o minte suplă, mlădiată pe relieful conceptului, poate avea şanse de a radiografia sensurile erosului: „Arătând că pot să facă/ Orice suflet ca să placă,/ Şi cusur să nu rămâie/ Pă cât simte să-l mângâie.// Dar o minte cu simţire,/ Delicată şi supţire,/ Vrând acestea să le-adune,/ Face judecăţi mai bune;// Nu dă făr’ dă cercetare/ Privileghiu aşa mare:/ Tot un fel sunt câte trele/ D-opotrivă între ele.// Căci la apă şi verdeaţă/ Şi dă este vro dulceaţă,/ Dar o ştim cu legătură/ Într-un fel dă la natură”. Autorul e, cu alte cuvinte, adeptul cunoaşterii directe a modelelor naturale, al relaţiei imediate cu firea, în toate nuanţele acesteia, pentru că numai o astfel de relaţionare a spiritului la cadrul natural poate aduce verificarea şi validarea unor concepte, a unor idei.
Dincolo de frumuseţile naturii, de meditaţia fiinţei în marginea existenţei, se identifică însă un element fundamental, frumuseţea feminină, „obiectul terorizant şi fascinant (...), principiul însufleţitor de care încearcă să se apropie şi nu poate bărbatul căzut la gânduri grele” (Eugen Simion). Frumuseţea are darul de a însufleţi simţirea şi de a aprinde imaginaţia, de a amplifica plăcerea celui care contemplă conturul unui chip graţios („Când voi zice frumuseţe,/ Voi şi suflet cu blândeţe,/ Cu simţiri, cu isteciune,/ Depărtat de-nşelăciune.// Şi un nu ştiu ce prea dulce/ Ce simbadie aduce!/ Şi să-nnoadă cu strânsoare/ Unde va fi dat prinsoare.// Atunci este însuşită:/ Frumuseţea săvârşită,/ Care poate să numească/ Fitecine şi cerească.// Atunci fermecă din fire/ Orice suflet cu simţire,/ Şi mângâie şi vederea,/ Şi adaogă plăcerea.// Acest dar al frumuseţii/ Cu al apei şi-al verdeţii,/ Având şi singurătatea,/ Face rai pustietatea!”). Împletind latura estetică cu cea morală, Alecu Văcărescu întruneşte, în fond, frumosul şi binele în aceeaşi expresie, aderând, cu voie ori fără voie, la o concepţie kantiană şi refuzând să se dedice estetismului pur.
 
*
Iancu Văcărescu a contribuit în mod limpede la dezvoltarea literaturii române. Limbajul său poetic se caracterizează prin trăsături contradictorii, printr-o anume ambivalenţă expresivă, calităţile stilistice întretăindu-se cu unele neglijenţe de limbaj. Cea mai reuşită creaţie a sa e Primăvara amorului (sau O zi şi o noapte la Văcăreşti). Poezia lui Iancu Văcărescu se reliefează prin ritmul său dinamic şi prin stilul natural, ea sintetizând curentele literare ale epocii. Astfel, lirica sa e clasică, prin forma versurilor, prezenţa elementelor mitologice şi concepţia asupra iubirii, o iubire tratată convenţional şi retoric, dar ea a fost determinată şi de influenţa scriitorilor francezi din secolul al XVIII-lea şi de ecourile literaturii populare. Faţă de predecesorii săi, poezia lui Iancu Văcărescu se distinge prin varietatea sa tematică, fapt care a impus şi diversificarea modalităţilor sale expresive şi stilistice. În poeziile de inspiraţie istorică, Iancu Văcărescu cultivă cu precădere versul amplu de 14 şi 15 silabe, cu o structură savantă şi cu numeroase inversiuni. Spre deosebire de Ienăchiţă, Iancu Văcărescu e un poet ce începe să aibă conştiinţa scrisului, un poet ce dovedeşte, în versurile sale, o mai mare stăpânire a propriilor afecte şi a expresiei. Faptul este subliniat de Eugen Simion: „Al patrulea poet al familiei, Iancu, este omul altui veac. Cu el intrăm în sensibilitatea secolului al XIX-lea, în faza ei de început, sincretică şi confuză. Iancu Văcărescu are deja psihologia unui poet profesionist. Are ironie, are siguranţă în ceea ce scrie şi atacă toate formele lirice. A treia generaţie a Văcăreştilor este deja instalată în literatură. Vaietul bunicului întemeietor nu se mai aude în poemele sofisticate ale nepotului obosit de prea multă ştiinţă. Iancu n-are îndoieli asupra limbajului. N-are îndoieli nici asupra posibilităţilor lui de a ceti firea (...)”.
Faţă de predecesorii săi, Iancu Văcărescu are, într-un anumit fel, un proiect estetic şi scriptural, în conformitate cu care îşi modelează sensibilitatea în vers. Procedeele predilecte ale poetului sunt, în afară de descripţie, monologul, meditaţia ori confesiunea cu iz melancolic. Ceasornicul îndreptat e o poezie ce lasă în urmă lirismul erotizant, lărgind sfera inspiraţiei înspre meditaţia asupra timpului. Interesant e faptul că meditaţia nu e redată în mod rigid, ci capătă o amprentă afectivă, primeşte o coloratură morală indiscutabilă: „Tu, care vremea ne spui că trece,/ Ne-aduci aminte des, moartea rece,/ Vino acuma, ia-nvăţătură,/ Schimbă nedreapta a ta măsură!/ Ştii ticălosul om ce puţine/ Poate să aibă ceasuri de bine.// Când dar asupră-i răul se scoală,/ Când stăpâneşte război sau boală,/ Vezi sărăcie, necaz, durere/ Când vezi primejdia în putere;/ Atunci fă anul d-un sfert să fie,/ Ş-ăl sfert să treacă, să nu mai vie”.
Reflecţia asupra condiţiei umane, asupra fragilităţii fiinţei şi a caracterului malefic al timpului e complicată aici de conotaţii etice, prin care autorul se raportează la epoca sa, dar şi la defectele de caracter ale semenilor săi. Interesantă din punct de vedere al viziunii, această conjuncţie între meditaţie şi sancţiune etică se completează cu accentele autobiografice, ce se constituie într-un grafic extrem de grăitor al unei sensibilităţi atente la ritmul lumii în care trăieşte: „Vezi a mândriei la om pieire/ Nemilostivă neomenire,/ Nelegiuire că unelteşte,/ Prieteşugu că se răceşte,/ Vezi patrioţii cu neunire,/ Siliţi, iubiţii, spre despărţire,/ Vezi tu un cuget fără de lege,/ Că sfinte noduri va să dezlege,/ De simţiri inimă când vezi seacă,/ Fă ca minutul, anu să treacă.// Când vezi dreptatea că biruieşte,/ Când despărţiţii îngeri uneşte,/ Când toţi românii au cinste mare,/ A simpatiei când vezi lucrare,/ Când obştea noastră e fericită,/ Când vezi în braţe-mi p-a mea iubită,/ Vezi că sunt minţile mele duse/ D-ale iubirei plăceri nespuse,/ Atunci secunda fă să-întârzie,/ D-un bun an bisect fă-o să fie”. Această modernă invocare a relativităţii timpului, a dilatării sau a comprimării sale în funcţie de stările afective ale fiinţei e transpusă în versuri în care fiorul elegiac şi obiectivarea meditativă se întâlnesc benefic.
Ultima strofă a poeziei aduce un spor de subiectivitate; sentimentul trecerii – vremii, ca şi a fiinţei – este modulat în arpegii melancolice, de intensă simţire lirică, iar „îndreptarea” ceasornicului rămâne doar o dorinţă, un ţel în veci neatins („Aşa, plăcută, tu, dându-mi pace,/ Şi eu prieten al tău m-oi face;/ Iar cum baţi ceasuri de vei mai bate/ Neamu-ţi dărăpăn după dreptate!/ Căci fără nici o milostivire/ Superi auzul ş-orice simţire,/ Când fără vreme spui că e vreme:/ De rău, de moarte, tot a ne teme”).
Se poate spune că, din unghiul substanţei, al fondului poetic, creaţia lui Iancu Văcărescu se caracterizează printr-o aglomerare de obiecte ori noţiuni dintre cele mai felurite, străbătute de fluxul meditaţiei şi de rezonanţele sensibilităţii sale acute la lume. „Discursul său, scrie Eugen Simion, este, în esenţă, o suprapunere de mai multe discursuri dintre care unele foarte vechi”. Afectiv, fără a fi afectat, Iancu Văcărescu este un autor ce adună, în tiparele stihurilor, forme poetice, modalităţi de a scrie dintre cele mai diferite, cărora le împrumută felul său propriu de a simţi.
 
*
Nicolae Văcărescu este al doilea fiu înzestrat cu har liric al lui Ienăchiţă Văcărescu. Deşi a scris destul de puţin, Nicolae Văcărescu nu e lipsit de vocaţie şi vibraţie lirică. Modelul său poate fi considerat Anacreon, dar şi Petrarca, cu ritmurile sale în care oximoronul capătă o pondere destul de considerabilă. Poetul e un iubitor al extremelor ce se împacă în conturul aceleiaşi imagini lirice („În rai fără tine-i moarte, e gheaţă!/ Şi-n iad lângă tine e bine, e viaţă!/ Şi-în iarnă cu tine sunt toate-nflorite./ Şi-în vară când nu eşti, sunt toate pierite”). Pentru Nicolae Văcărescu sentimentul iubirii reprezintă unul dintre înţelesurile esenţiale ale destinului uman, o forţă regeneratoare ce împlineşte fiinţa şi-i dă rotunjime. Alteori, poetul îşi adânceşte versul, meditaţia asupra lumii capătă accente de gravitate, într-un timbru solemn, ritmat cu acurateţe în imagini demne de tânguirile Ecleziastului: „Un pic de nădejde d-aş şti c-o să-mi vie,/ Şi traiul mai dulce că poate să-mi fie,/ Atuncea şi viaţa mi-ar fi doar mai scumpă,/ Şi aţa ce-o trage n-aş vrea să se rumpă.// Dar când de nădejde dă leac nu să simte,/ Şi nici cum să-mi vie, nu-mi trece prin minte,/ D-amor... nu e vorbă, dar nici dă viaţă,/ S-au săvârşit toate... ah, rumpe-te, aţă”. Eugen Simion îl încadrează pe Nicolae Văcărescu în tipologia „spiritului chibzuit şi auster”, a unui poet care scrie într-un stil dominat de ordine şi echilibru, fapt ce se vădeşte şi în versul său cu imaginaţie austeră, retranşat în sine mai degrabă decât revărsat din tiparul prozodic dat.
Poeţii Văcăreşti au însemnat, în istoria poeziei româneşti, momentul desprinderii de modelele străine şi al recuperării unui timbru propriu, individualizat, în ciuda lipsei unei conştiinţe a scrisului prea pronunţate. Nicolae Văcărescu este, s-ar putea spune, un poet minor, în ale cărui versuri se pot observa unele ezitări de compoziţie, un autor lipsit de rafinament, ce iubeşte mai curând expresia frustă şi cuvântul suculent. Spiritul creaţiilor sale este impregnat de o înclinaţie spre notarea aproape mimetică a realului, într-un limbaj auster, scuturat de podoabe stilistice, epurat de întorsături elegante ale condeiului. O altă dominantă a firii poetice a lui Nicolae Văcărescu este aceea de moralist, de ins atent la orice abatere de la normalitatea simţirii şi a caracterelor, la orice deviere de la dreapta cumpănă a naturii umane. E drept că o astfel de repliere a poeticului în schema etică produce o diminuare a lirismului, un reflux al fanteziei şi o mai severă structurare a discursului. De altfel, Eugen Simion găseşte că poeticitatea se situează într-un plan al rigorii, cugetul autorului fiind mai mereu încătuşat de o voinţă de ordine şi echilibru: „Avem toate elementele pentru a spune că plăcerile sufletului încep, la Nicolae Văcărescu, de la un anumit grad de ordine şi că ele nu trebuie să zdruncine temeliile firii. De aceea toate fantasmele iubirii se mişcă într-un climat de izolare şi uscăciune, în niciun contact cu elementele însufleţitoare, fecunde, din afară”. Fiinţă duală, cum însuşi mărturiseşte, Nicolae Văcărescu este, pe de o parte, dedat voluptăţilor terestre, gustând epicureic plăcerile trupului, dar, pe de alta, savurează şi rafinamentele artei lirice, vaporoasa simţire a cugetelor înalte.
Primăvara se iveşte e o poezie ce trădează exuberanţa în faţa anotimpului renaşterii naturii, în faţa regenerării ciclice a firii. Sentimentul dominant este acela de ardoare, de comuniune adâncă cu ritmurile universului întreg. Revelaţia acestei naturi ce respiră o nouă viaţă se conjugă cu optimismul din sufletul poetului, cu fiorul de plăcere şi voluptate deşteptat de spectacolul acesta al înnoirii şi al unei noi vieţi a elementelor („Primăvara se iveşte,/ Ia vezi muguru-nfrunzeşte,/ Şi iarba cum încolţeşte,/ Inima-mi zburdă şi creşte!// Cucul a-nceput să cânte,/ Nu pe crăci uscate, frânte;/ Micşuneaua, cam plăpândă,/ Altor flori miros comândă,/ Daleo, doamne, ce orândă!”). Poezia continuă în ritmul şi în tonalitatea unei doine de haiducie, poetul inducând sugestia legăturii indestructibile dintre om şi natură, dintre fiinţa umană, cu complexitatea sentimentelor pe care le poartă în cugetul ei şi natura veşnică, în veci neschimbătoare. Sunt întrunite aici toate elementele doinei de haiducie: sentimentul libertăţii, al orizontului deschis, afecţiunea faţă de roib, vitejia, simţul dreptăţii: „Roibul meu, iarna mai toată,/ N-a văzut vifor, nici zloată,/ Că-l ţineam tot pe cărare,/ Pe bere şi pe mâncare,/ Vai de draga lui spinare!// Roibule mi te găteşte,/ Şalele-ţi înţepeneşte,/ Să mă duci peste pripoare,/ Văi şi coaste la strimtoare,/ Pre potecă făr’ de soare.// Daleo, daleo, dragă durdă,/ Fă-te-ncoace, nu fi surdă,/ Vin’ să te-ngrijesc mai bine/ Ca-npuiat greierii-n tine,/ Daleo, durdă, vai de mine!/ Oleo, leo! vremea-nvitează/ Pă-l cu inima vitează,/ Să nu stea să se clocească,/ Ci-n sânge să bălăcească,/ Pomina să-şi înflorească”.
Evident, în ciuda similitudinilor cu poezia populară de acest tip, Primăvara se iveşte are şi un sunet propriu, original, ce ţine de un simţ foarte ascuţit al naturii reînviate şi de expresia mai apăsat subiectivă. Şi aici, accentele de confesiune se întretaie cu tonurile morale, ce aduc cu sine o anume uscăciune a stilului ce ţine, poate, şi de „firea gospodărească” a lui Nicolae Văcărescu, pe care o descifra un critic.
Dacă până la sfârşitul secolului al XVII-lea formele poetice au fost accidentale, reprezentând, de fapt, introducerea unor pasaje lirice în versificaţii cu caracter religios, didactic sau narativ, creaţiile poeţilor Văcăreşti şi ale lui Costache Conachi fac o trecere esenţială spre descoperirea lirismului, a expresivităţii; poezia nu mai este redusă la versificaţie, în timp ce afectele, sinceritatea, autenticitatea trăirilor devin elemente constitutive ale poeziilor, transformându-se în însăşi substanţa creaţiei.
 
Bibliografie critică selectivă
1. Dumitru Caracostea, Studii critice, Editura Albatros, Bucureşti, 1982.
2. Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Bucureşti, 1972.
3. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2008.
4. Al. Piru, Istoria literaturii române, II, Epoca premodernă, EDP, Bucureşti, 1970.
5. Al. Piru, Poeţii Văcăreşti, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967.
6. Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog