Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ȘI TERMINOLOGIE

CUVINTE DEZVELITE

LEXICOLOGIE

RECURS LA PATRIMONIU

RECITIREA CLASICILOR

SINTEZE

INEDIT

CRITICĂ. ESEU

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

CULTURA MEMORIEI URBANE

LITERATURĂ ŞI DESTIN

CONFESIUNI

PRO DIDACTICA

POESIS

STAREA DE VEGHE

EX CIVITATE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

ANIVERSĂRI. IOAN SCURTU – 80

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

RESTITUTIO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Poziția regimului comunist din România în chestiunea Basarabiei (II)

Ion CONSTANTIN

Alte articole de
Ion CONSTANTIN
Revista Limba Română
Nr. 2-3, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Pe termen lung istoria țării nu poate face abstracție de problema Basarabiei

Liderii comuniști români s-au pronunțat împotriva ideii sovietice de „complexe economice interstatale” și de specializare pe țări pentru anumite ramuri ale economiei. Văzând în acest plan o încercare a conducerii de la Moscova de a atenta la suveranitatea țărilor socialiste, Gh. Gheorghiu-Dej protesta în 1963: „Noi avem o «Declarație» a partidelor comuniste și muncitorești care formulează foarte clar problema suveranității, a independenței și a neamestecului în treburile interne. Or, planificarea este însuși atributul suveranității în condițiile socialismului. Ce este suveranitatea? Fără a dispune de resursele proprii, de a hotărî, de a fi stăpân în țara ta, nu înseamnă suveranitate”1.

La ședința Comitetului Executiv al CAER din 15 februarie 1963, delegația română prin reprezentantul ei permanent Alexandru Bârlădeanu a respins planurile sovietice de transformare a României într-un grânar al blocului sovietic, susținând necesitatea industrializării ei2. Pe marginea raportului prezentat de Bârlădeanu conducerii PMR, Gheorghiu-Dej concluziona: „Niciun fel de concesie nu se poate face […] Dacă am accepta asemenea propuneri, ar duce la știrbirea suveranității noastre”3.

Despre existența unor chestiuni în litigiu între RPR și URSS, pentru prima dată s-a vorbit deschis la Plenara CC al PCR din 5-8 martie 1963. Așa cum remarca istoricul Dan Cătănuș, decizia „de a pune pe ordinea de zi a unei plenare un subiect tabu în lumea comunistă – recunoașterea existenței unor divergențe cu URSS – ca și persistența în menționarea unor puncte de vedere contrare Moscovei, însemna nu numai un gest de curaj, dar și o posibilă rebeliune”4.

Consecventă acestei politici, la Consfătuirea primilor secretari ai Comitetelor Centrale ale partidelor comuniste și muncitorești și a șefilor de guverne ale țărilor membre ale CAER, ce a avut loc la Moscova în iulie 1963, România s-a opus planului de integrare economică susținut de URSS, cu sprijinul RD Germane și RSF Cehoslovace. Politologi occidentali apreciază că riscul României în raporturile cu URSS era, întrucâtva, comparabil cu cel al Franței lui De Gaulle, care în acel timp se opunea hegemoniei americane5.

La Adunarea Generală a ONU din 29 noiembrie 1963, țările din sistemul socialist votau împotriva inițiativei americane de creare a unei zone denuclearizate în America de Sud. Cu o singură excepție: România, care se abținea de la vot. Istorici și politologi vest-europeni consideră că acest moment reprezintă „începutul delimitării de Est”6 în politica externă a guvernului de la București, ceea ce n-a însemnat desigur ruperea relațiilor cu Moscova și ieșirea țării din sfera de influență a acesteia7.

Reorientarea politică a României, după 1960, a avut pe lângă obiective de ordin extern și unele de ordin intern, între care, în primul rând, acela de a legitima puterea partidului comunist printr-o „identificare” cu interesele naționale românești. Este evident că, în aceste condiții, guvernanții comuniști ai României erau conștienți că pe termen îndelungat istoria țării nu poate face abstracție nici de problema Basarabiei. Istoricul Paul Nistor scrie că la o ședință restrânsă a CC al PCR, Gheorghiu-Dej și-a exprimat indignarea față de Pactul Ribbentrop-Molotov, aducând astfel problema Basarabiei în discuție într-o formă secretă8. Este vorba despre ședința Biroului Politic al CC al PMR din 20 ianuarie 1964, când într-adevăr această chestiune a fost abordată într-un context mai amplu al discuțiilor pe tema pactului sovieto-german din 23 august 1939, în conformitate cu care Basarabia a fost trecută în sfera de influență sovietică. După părerea fostului șef de cabinet al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Paul Sfetcu, liderul CC al PCR se gândea la Basarabia, la Tezaurul României din URSS încă din anii 1954-1958, dar în acea perioadă era foarte primejdios să înceapă discuțiile cu liderii sovietici9.

 

O amplă campanie de derusificare

Noul curs, menit în primul rând a câștiga opinia publică, a avut ca element esențial declanșarea unei ample campanii de derusificare și de înlăturare a „dovezilor de supunere excesivă” față de influența sovietică.

Limba rusă, care fusese un obiect de studiu obligatoriu în toate școlile, va deveni una dintre limbile la alegere, alături de engleză, franceză, germană, spaniolă, conform ședinței Biroului Politic al CC al PMR din 30 august 1963. În același an, au fost închise sau reprofilate unele instituții create între 1946 și 1948: Institutul „Maxim Gorki”, înființat în 1948 pentru a pregăti profesori de limba și literatura rusă, a devenit Facultatea de Slavistică în cadrul Institutului de Limbi Străine; Muzeul Româno-Rus a fost închis, angajații lui completând colectivul Institutului de Istorie Universală „Nicolae Iorga” și alte instituții de cultură. Au fost, de asemenea, desființate Institutul de Studii Româno-Sovietice (15 septembrie 1963) și Editura „Cartea Rusă”, care a devenit Editura pentru Literatură Universală. Totodată, și-au încetat activitatea „Analele româno-sovietice” și revista „Timpuri Noi”. În relațiile culturale s-a introdus regimul reciprocității, astfel că începând din anul 1963 a fost redus spațiul acordat diverselor producții sovietice în presă, radioteleviziune și edituri. Din august 1963 se renunță la bruierea emisiunilor radiofonice ale posturilor Europa Liberă, Vocea Americii, BBC și Radio France. Multe străzi, orașe, clădiri și instituții au primit denumiri românești în locul celor rusești. Orașul Stalin a redevenit Brașov. Au fost scoase de sub interdicție lucrările lui Nicolae Iorga și piesele lui Eugen Ionesco.

Ceva mai târziu, în 1964, a fost restrânsă activitatea Asociației Române pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS). Această asociație a fost un element-cheie în eforturile sovietice de subminare a Guvernului de la București, iar Moscova s-a străduit puternic, uneori cu disperare, să revigoreze ARLUS, organizație care aducea reprezentanți sovietici în contact cu elitele românești de aceeași orientare10.

Schimburile culturale cu țările din vest se reiau și se intensifică. Începe editarea în România a unor lucrări literare și științifice reprezentative din Occident11. Scrieri care priveau într-un fel sau altul perioada stalinistă sau procesul destalinizării au rămas totuși interzise12.

În cadrul acestei campanii de restituire spirituală s-a urmărit reabilitarea vechilor noțiuni de patrie și patriotism, curățindu-le de sovietism și internaționalism, restituind „multe din valorile ostracizate după 1948”13. Principalul instrument folosit în acest scop a fost istoria, care cunoaște o perioadă de antislavism, de redescoperire a originii latine, de diminuare la proporțiile reale a rolului rușilor în trecutul istoric al țării14.

În perioada următoare, conducerea de la Moscova va reproșa în mai multe rânduri liderilor români că au declanșat campania de derusificare a țării. În discuțiile purtate în iulie 1964 cu o delegație română, condusă de prim-ministrul Ion Gh. Maurer, Hrușciov a pretins că noua linie politică a autorităților de la București nu era „un simplu act”, ci „o manifestare antirusă”: „Dacă nu aveți nevoie de prietenie, faceți cum vreți. Sau cu strada Pușkin. A fost o asemenea stradă, acum i-ați schimbat numele. Dvs. înțelegeți doar ce înseamnă schimbarea numelui unor străzi care înainte purtau nume rusești?”15.

 

Începe războiul secret dintre serviciile de informații românești și cele ale Pactului de la Varșovia

Între timp, relațiile politice româno-sovietice cunosc o deteriorare continuă. Apar semnele unui război ascuns între serviciile de informații românești și cele ale aliaților din Pactul de la Varșovia, în principal sovietice16. În mod gradual, Bucureștiul ia măsuri pentru limitarea controlului sovietic în serviciul de informații și în armată. 1961 a fost ultimul an în care Serviciul de securitate și-a trimis ofițerii de informații pentru instruire la Institutul „Felix Dzerjinsky” al KGB de la Moscova. Ofițerii Securității care urmaseră anterior cursurile de instruire KGB erau acum „obligați să urmeze cursuri de reciclare în țară”17. Măsuri similare au fost luate și în cadrul armatei române, punându-se capăt instruirii ofițerilor superiori la instituțiile militare sovietice18.

În prima parte a anului 1962, liderul comunist Gheorghiu-Dej a ordonat crearea unui mic „nucleu” de ofițeri de contraspionaj și contrainformații, care trebuiau să descopere agenții și rețelele sovietice. Existența acestei structuri a fost ținută în secret chiar și în cadrul Direcției de contrainformații a Securității.

La jumătatea anului 1962, N. S. Hrușciov a efectuat o vizită în România, încercând să o aducă „pe linie”. Liderul sovietic s-a confruntat însă cu și mai multe divergențe în ceea ce privește colaborarea instituțională și politica externă. Partea română a reproșat recrutarea, în continuare, de agenți de către KGB și GRU pe teritoriul României19. Gheorghiu-Dej a explicat că dacă operațiunile de recrutare întreprinse de serviciile de spionaj sovietice se justificau în perioada anilor 1940-1950, când victoriile socialiste ale României erau amenințate de „reacții dure” (din partea „burghezo-moșierimii” – n.n.), în situația actuală, beneficiind de „puterea poporului” și de „organismele de combatere a reacțiilor” care funcționează corespunzător, astfel de operațiuni și structuri nu își mai găsesc rostul. Hrușciov a reacționat în aceeași manieră grobiană, ca și în alte ocazii, acuzând conducerea României că este „irațională, egoistă și plină de sine”20.

După plecarea lui Hrușciov, Gheorghiu-Dej dezvăluia în fața CC al PCR unele aspecte privind comportamentul intolerabil al ofițerilor de informații sovietici pe teritoriul României, ceea ce indica – în opinia sa – preferința Moscovei pentru o „relație între stăpân și sclav”21, apreciind că „această situație trebuie să înceteze”. Ca urmare, șeful Securității și al Ministerului de Interne, Alexandru Drăghici i-a informat pe consultanții sovietici pe probleme de informații, care rămăseseră în România, despre faptul că prezența lor „nu mai era necesară”, invitându-i practic să se retragă. În scurt timp au apărut în presa internațională știri despre purificarea aparatului de stat din România, împreună cu criticile sovietice legate de „semnele naționalismului românesc”22.

În condițiile în care Moscova încerca să împiedice procesul de „eliberare” a României de sub mecanismele de control sovietice, în prima jumătate a anului 1963, Gheorghiu-Dej a autorizat transformarea „nucleului” mai sus menționat într-o mică unitate, în cadrul Direcției de contraspionaj23. Această unitate avea sarcini de identificare a agenților și rețelelor sovietice, precum și de combatere a activității acestora pe teritoriul României. Cunoscută inițial sub denumirea de „Biroul Țărilor Socialiste”, unitatea avea să se transforme într-o structură specializată pentru Serviciile de Informații Socialiste sau „Unitatea anti-KGB”, cum mai era denumită. Prin specificul obiectivelor sale, unitatea a devenit principala țintă a spionajului sovietic24. Biroul monitoriza activitățile și contactele personalului de la ambasada sovietică și desfășura operațiuni de supraveghere asupra persoanelor aflate în atenția rezidenței KGB din România, concentrându-se în această perioadă de început pe foștii cominterniști și pe veteranii războiului civil spaniol care, „fără excepție”, fuseseră inițial recrutați și instruiți ca agenți de informații sovietici25. Bucureștiul a întreprins primele acțiuni directe de închidere a rețelelor KGB și GRU.

În iunie 1963, secretarul CC al PCUS Nikolai Podgornîi, însoțit de generalul Aleksei Epișev au venit la București în încercarea de a „înmuia” poziția guvernanților români. Ambii au fost surprinși de unitatea dintre liderii partidului și cei din instituțiile de stat, cuprinzând spectrul militar, politic și economic. După ce misiunea Podgornîi-Epișev a eșuat, Moscova și-a retras și ultimii doi consilieri din țară.

După 1963, colaborarea și schimbul de informații dintre serviciile de informații românești și cele ale Pactului de la Varșovia devin tot mai slabe. De altfel, în pofida unor legende create în timp, momentele de reală colaborare între Securitate și organismele similare din URSS sau din alte țări socialiste, în materie de spionaj și de contraspionaj, au fost sporadice și precare26.

 

„Planul Valev” – expresia programului sovietic de divizare și specializare radicală în cadrul CAER

La puțin timp, sovieticii au lansat „Planul Valev”, care a fost expus pe larg de Nikita Sergheevici Hruşciov în revista cu circuit internațional „Komunist”, în numărul din august al anului 1963. Acest plan era expresia unui program al sovieticilor, prin care urmăreau să transforme CAER-ul într-un organism economic internațional, printr-o divizare și specializare radicală a țărilor membre în ceea ce privește profilul economic al acestora. În esență, sovieticii urmăreau să impună țărilor din nordul sistemului socialist un profil axat pe producția industrială, iar țărilor din sud le-au rezervat doar rolul de furnizor de materii prime și produse agricole. Deci acestea urmau să devină un fel de semicolonii ale celor industrializate. În articolul Principiile diviziunii internaționale a muncii, Hruşciov nu s-a sfiit nici să delimiteze destul de precis acest plan susținut cu înflăcărare oportunistă de unii lideri ai țărilor comuniste și în special de W. Ulbricht27.

În februarie 1964, sovieticii au publicat în detaliu „Planul Valev”, vizând realizarea unui Complex economic interstatal în zona Dunării de Jos, complex care urma să cuprindă 12000 kmp din Uniunea Sovietică, 100000 kmp din sud-estul României și 38000 kmp din nordul Bulgariei. Planul a fost publicat în revista Universității din Moscova, „Vestnik Moskovskogo Gosudarstvennogo Universiteta” (nr. 2, 1964), sub semnătura lui E. B. Valev (de la care a rămas și denumirea planului) – un geograf sovietic de origine bulgară. Amintind de planurile lui Hitler privind Noua Ordine („Neue Ordnung”) în zona Dunării, „complexul” închipuit de Valev ambiționa să înglobeze într-o organizare supranațională părți din sudul Uniunii Sovietice (12000 kmp), din nordul Bulgariei (38000 kmp) și din sud-estul României (100000 kmp). Țara noastră ar fi pierdut astfel 42% din teritoriu28.

Elaborat într-o formă „academică”, planul lui Valev era, în fond, asemănător celor ale lui Hitler și Stalin, înainte, în timpul și (în cazul celui din urmă) după cel de-al Doilea Război Mondial. El a stârnit vii reacții din partea unor oameni de știință și cultură români, care de această dată se aflau la „unison” cu poziția conducerii de partid, percepând așa-zisul „plan Valev” ca pe „o tentativă sovietică de dezmembrare mascată a României și de subordonare a țării față de «marele frate sovietic»”29. La indicația lui Gheorghiu-Dej, în numărul din 12 iunie 1964 al revistei „Viața Economică”, redactorul-șef al acestei publicații, prof. Costin Murgescu a publicat editorialul Concepții potrivnice principiilor de bază ale relațiilor economice din țările socialiste30, pe marginea inițiativelor lui Valev. Eminentul om de știință român aprecia „Planul Valev” ca o „încercare de dezmembrare a economiei naționale și a teritoriului național” al țării. Totodată, acest plan era calificat drept mijloc pentru „lichidarea statului român și a națiunii române”31. Concluzia editorialului era că Valev încearcă „să umble cu creionul său pe harta patriei noastre” și acest lucru este de neacceptat. Prin amintirea creionului cu care s-a jucat Stalin pe harta României, în anul 1940, se conferea editorialului „un mesaj politic de mare importanță”. Dând peste mână celor care îndrăzniseră să umble „cu creionul” pe harta României, Gheorghiu-Dej a demonstrat că, în 1964, partidul în fruntea căruia se afla era „altul decât cel din anii ’30-’50” și că, din acel moment, „orice atentat, fie și cu creionul”, la suveranitatea și integritatea teritorială a României va primi riposta corespunzătoare32.

Controversele pe tema „Planului Valev” vor reveni în discuțiile româno-sovietice din perioada următoare, mai ales după ce O. Bogomolov, unul dintre specialiștii sovietici de frunte în afacerile CAER, a criticat în „Izvestia” abordarea profesorului Valev ca „una fundamental greșită” și în afara liniei oficiale de strângere a relațiilor economice cu „țările frățești”33. Este relevant că, în fața unor asemenea argumente, la convorbirile pe care delegația română condusă de Ion Gheorghe Maurer le-a avut la Kremlin, între 7 și 14 iulie 1964, cu delegația sovietică condusă de N. Podgornîi, partea sovietică a urmărit să estompeze semnificațiile „cazului Valev”, reproșând părții române că acordase o atenție ieșită din comun unui articol scris de... „un nebun”(!). Discuțiile s-au purtat atunci într-o atmosferă extrem de tensionată, reprezentanții Moscovei acuzând deschis conducerea română de „antisovietism”34.

 

Kremlinul alimentează spectrul reînvierii revizionismului maghiar pentru descurajarea românilor în chestiunea Basarabiei

La adâncirea disensiunilor româno-sovietice au contribuit și animozitățile personale dintre Gheorghiu-Dej și Hrușciov care, la un moment dat, intenționa chiar să-l înlocuiască pe liderul de la București cu unul dintre „moscoviții” săi devotați, Emil Bodnăraș sau Petre Borilă. Relațiile acestora cu șefii lor de la Kremlin erau tipice epocii fanariote35.

Acest patronaj de tip feudal, precum și șantajul folosit adesea de Moscova, care amenința cu posibilitatea dezmembrării statului român, au fost de natură să întărească naționalismul românesc. Încă din vara anului 1963, la Budapesta se colportau (nu întâmplător) zvonuri că frontiera româno-ungară ar putea fi revizuită în favoarea Ungariei36. Din acest motiv, Dej a fost singurul șef de partid comunist din Europa de Est care nu a participat la festivitatea organizată la 17 aprilie 1964 la Moscova, cu prilejul celei de a 70-a aniversări a lui Hrușciov. El i-a trimis pe Ion Gh. Maurer și Chivu Stoica37.

Odată cu noul curs imprimat de București politicii față de Moscova, spectrul reînvierii revizionismului maghiar a început să fie alimentat în mod abil de Kremlin, în scopul descurajării oricăror revendicări românești în legătură cu Basarabia, Bucovina și ținutul Herța. Cu intensități mai mari sau mai mici în diferite momente, această amenințare a fost un motiv real de îngrijorare pentru liderii de la București care, temându-se să nu-și piardă puterea, au reacționat adesea în sensul punerii în discuție a Basarabiei, „cu scopul de a reaminti Uniunii Sovietice că, fiind o putere care stăpânește ea însăși un teritoriu românesc locuit de o numeroasă populație românească, nu prea are dreptul moral să acționeze ca un judecător în chestiunea minorității maghiare din România”38.

Promovarea „Planului Valev”, în care România era redusă la o colonie agrară, publicarea memoriilor amiralului Horthy la Moscova și încurajarea de către sovietici a tendințelor naționaliste maghiare în direcția Transilvaniei au fost gesturi politice pe care Bucureștiul le-a resimțit vădit ostile. În acest context, vechile stereotipuri anti-ruse au revenit la ordinea zilei, iar problema graniței estice a României începe să fie pusă pe tapet într-un mod oarecum surprinzător pentru o ordine atât de rigidă precum cea a blocului comunist39.

 

Relațiile apropiate cu China – esențiale pentru ca liderii comuniști români să pună problema basarabeană în discuțiile cu sovieticii

Factorul care a permis Bucureștiului să se distanțeze de Moscova cu mai puțină teamă de reacția acesteia a fost schisma chineză, ostilitatea fățișă declanșată între atotputernica Uniune Sovietică și China comunistă, după ce, în octombrie 1961, Zhou Enlai, șeful delegației Beijingului, a părăsit lucrările Congresului al XXII-lea al PCUS din cauza atitudinii brutale a lui Hrușciov față de comuniștii din Albania.

Așa cum arăta istoricul George Ciorănescu, „Reactualizarea litigiului basarabean și chiar fondarea premiselor diplomatice pentru o eventuală dobândire a teritoriului, ceea ce nu putea fi conceput în confruntarea bilaterală dintre România și Uniunea Sovietică, a devenit imaginabilă numai cu sprijinul unei supraputeri în stare să contracareze forța și presiunea Sovietelor”40.

Evoluția graduală a apropierii româno-chineze a fost marcată de schimbul de numeroase delegații economice și politice în anii 1962-1963. Aceste contacte au fost pregătite încă de la începutul anilor 1960, când s-au pus bazele schimbului de informații și chiar ale unei colaborări operative între serviciile speciale românești și cele chineze în scopul unor aranjamente politice, care au fost antamate de Emil Bodnăraș și Kang-Sheng (șeful serviciilor secrete și de securitate chineze). Cei doi fuseseră colegi la școala de agenți a GRU de la Moscova, în anii 1934-1935, și avuseseră o contribuție importantă la susținerea intereselor Kremlinului în perioada care a urmat41. Numai că în 1964, țările lor, China și România, unde comunismul „ieșise victorios”, regimurile pe care le serveau evoluau spre o „direcție proprie” și utilă, și inevitabilă, adică spre „emanciparea” de sub tutela paternalistă a Moscovei42. Prin acest canal informativ al lui Bodnăraș, guvernul comunist de la București a realizat primele contacte și întâlniri cu chinezii.

Relația tot mai apropiată dintre București și Beijing în această perioadă trebuie înțeleasă din perspectiva susținerii reciproce a unor interese pe plan internațional. China a sprijinit Bucureștiul, încurajându-i „decizia de a nu ceda în fața presiunilor sovietice” pe parcursul următoarelor trei decenii, în timp ce România s-a opus cu fermitate excluderii Chinei din sânul comunității statelor socialiste și a îndemnat-o să își asume pe plan internațional un rol care să consolideze poziția ambelor țări în fața Moscovei. Bucureștiul a dat cea mai grea lovitură strategiei Moscovei de a izola China prin demersurile întreprinse în Occident în numele Beijingului43.

În anul 1963 România semnează un nou tratat comercial cu China, dar nu reînnoiește acordul cu URSS, care prevedea baze pentru submarinele sovietice la Mangalia și instalații militare în Insula Șerpilor44. În același an, conducerea de la București nu a susținut cererea Republicii Populare Mongole de admitere în Tratatul de la Varșovia, în spatele căreia stătea interesul vădit al Kremlinului de a-și consolida pozițiile geostrategice în disputa cu China Populară.

 

Întâlnirea de la Pițunda – liderii sovietici sunt îngrijorați de „iredentismul românesc” în privința Basarabiei

Pentru prima dată, într-o formă explicită, problema Basarabiei a apărut în discuțiile româno-sovietice, la nivelul cel mai înalt, în urma unei vizite pe care o delegație oficială a României, condusă de Ion Gheorghe Maurer (delegație din care făcea parte și Nicolae Ceaușescu ), membru al Biroului Politic al CC al PMR, președintele Consiliului de Miniștri al României, a efectuat-o în RP Chineză și RPD Coreeană, în perioada 3-10 martie 1964. După cum va relata ulterior Maurer, vizita la Beijing a avut scopul „de a face China să înțeleagă politica noastră ca o politică de ieșire de sub hegemonia sovietică. Să câștigăm, deci, sprijinul Chinei”45. Cu această ocazie, liderul chinez Mao Zedong, în discuțiile purtate cu delegația de stat a României, a abordat chestiunea teritoriilor românești ocupate de URSS, într-un context mai amplu cuprinzând problematica frontierelor și a relațiilor cu Uniunea Sovietică.

La reîntoarcerea de la Beijing spre București, delegația română, potrivit unui obicei mai vechi, a făcut o escală la Moscova, pentru a informa conducerea sovietică despre rezultatele vizitei în China. Întrucât primul secretar al CC al PCUS, Nikita Hruşciov, nu se afla atunci la Kremlin, ci în Crimeea, delegația română s-a deplasat în regiune. În ziua de 15 martie, la Pițunda, delegația română a avut o convorbire cu Hrușciov asupra problematicii internaționale, a relațiilor bilaterale, dar au fost aduse în discuție și unele aspecte ale convorbirilor purtate de români cu delegația chineză, la Beijing.

Referitor la acest moment, Hrușciov notează în Memoriile sale: „Îmi amintesc că o delegație română a fost în China. Aceasta s-a întâmplat după ce noi înșine tocmai încetasem să vizităm pe chinezi, deoarece aceștia nu ne mai invitau. Pe drumul de reîntoarcere de la Beijing la București, delegația română a trecut prin Moscova. Am avut o discuție foarte prietenească și animată... A fost și ceva care ne-a speriat: «Chinezii ne-au spus că voi ne-ați luat Basarabia – au zis românii. Noi n-am avut decât să ascultăm, deși, evident, nu mai avem nevoie de Basarabia». Astfel, românii ne-au redat doar ceea ce auziseră de la chinezi, dar ei nu exprimaseră niciun dezacord în legătură cu ceea ce au spus chinezii despre Basarabia. Această conversație ne-a lăsat un gust amar. Începeam să-i suspectăm pe români că ne-ar purta pică pentru retrocedarea, după război, a Basarabiei la Uniunea Sovietică”46. În mod sigur, convorbirile purtate la Pițunda au fost de natură să agraveze suspiciunile liderilor sovietici în legătură cu „iredentismul românesc” în privința Basarabiei. Sesizând că Basarabia reprezintă motivul real pentru noua atitudine românească, Hrușciov își avansa propria teorie: „Privind lucrurile din punct de vedere istoric, Moldova n-a făcut niciodată parte din statul român, care a luat-o de la noi după revoluție, când armata noastră era prea slabă ca să ne mai poată apăra de dezmembrare. Retrocedarea Moldovei după război nu a reprezentat altceva decât refacerea hotarelor noastre, care existau înainte de revoluție”47.

La patru decenii de la aceste evenimente, fostul prim-ministru al României, Ion Gheorghe Maurer, a evocat împrejurările în care chestiunea Basarabiei a apărut ca temă de preocupare a conducerii chineze: „Pentru istoricii lor, lucrurile erau cunoscute. În polemica angajată cu sovieticii, ei foloseau exemplul Basarabiei ca dovadă că sovieticii sunt cotropitori de pământuri străine. Noi nu avusesem cum ști dinainte că ei cunosc problema Basarabiei”48. Referitor la discuțiile purtate cu sovieticii, la Pițunda, Maurer arată următoarele: „La un moment dat, Hrușciov a adus vorba despre momentul în care chinezii au spus că sovieticii ne-au luat Basarabia. Eu am tăcut. «Ce le-ai răspuns?», m-a întrebat Hrușciov . «Ce puteam să răspund?», am zis eu. Ceea ce însemna: «Ne-ați luat-o!». Hrușciov n-a mai zis nimic. Ce să mai fi zis? Amândoi știam de partea cui este dreptatea, dar noi nu eram sub puterea dreptății, ci a lor”49.

Informațiile de care dispunem în acest moment ne permit să apreciem că, la întâlnirea de la Pițunda, discuția despre chestiunea Basarabiei a apărut în contextul dialogului mai amplu asupra dificultăților delimitării frontierei sovieto-chineze. Vorbind despre activitatea Comisiei mixte sovieto-chineze pentru definitivarea liniei de demarcație între cele două țări, Hrușciov a apreciat că „răscolirea” istoriei era contraproductivă, considerând că granițele trebuiau respectate ca atare: „Ce s-ar întâmpla dacă am revizui granițele cu Manciuria, cu Mongolia etc.? Asta nu ar constitui decât un prilej în plus de discuție. Cu atât mai mult această discuție nu-și are sensul în relațiile dintre țările socialiste”. Liderul de la Kremlin a adus ca exemplu cazul Basarabiei, spunând apoi: „Eu cred că nu trebuie să discutăm despre această problemă, că atunci în țările socialiste ar trebui să se facă un plebiscit. Dacă românii ar ridica această problemă, eu personal aș fi pentru plebiscit și să lăsăm popoarele să hotărască unde [sic!] vor să aparțină”50. În continuare, Hrușciov a atenționat asupra problemelor de frontieră ce ar fi existat între România și Ungaria, precum și a altor diferende teritoriale potențiale între țările socialiste51. Liderul sovietic relua, de fapt, același mod de gândire diversionist și provocator pe care îl expusese și în alte ocazii, cu privire la problema frontierelor României, punând într-o legătură directă cu iz șantajist chestiunea Basarabiei cu aceea a Transilvaniei. De reținut, de asemenea, că ideea plebiscitului era o cerință sovietică mai veche apărută în discuțiile româno-sovietice din anii 1920 și care viza, de altfel, contestarea legitimității actului Unirii Basarabiei cu România, prin hotărârea Sfatului Țării din 27 martie 1918. Ea fusese avansată de delegația URSS la conferința de la Viena, din 29 martie – 2 aprilie 1924, fiind respinsă de reprezentanții diplomatici ai României.

Liderii comuniști români aveau și ei părerile lor în această problemă, uneori critice față de poziția sovietică, pe care și le exprimau în reuniunile restrânse ale conducerii activului de partid. În ședința Biroului Politic al CC al PMR, din 23 iunie 1964, când a venit vorba de sugestia lui Hrușciov de a organiza un plebiscit în Basarabia, avansată din proprie inițiativă la întâlnirea de la Pițunda, Gheorghiu-Dej a făcut o serie de comentarii: „Și chestiunea Basarabiei, cum a putut să fie aruncată așa? Cred că e o obsesie și nu întâmplătoare. Sunt multe de spus aici. Ce fel de plebiscit vreți să faceți? (…) Poate aceasta îi preocupă: plebiscitul. Apoi dacă este așa, trebuie să fie adusă populația de acolo (de după Ural, unde a fost deportată o parte considerabilă a populației din Basarabia după anexarea sovietică din 1940 și după 1944 – n.n.), dacă dv. v-ați gândit la aceasta. Aduceți populația pe care ați izgonit-o de acolo și să faceți cu o comisie împărțeala și să vedem cum o să iasă?”52. Rezultă clar că liderul comunist român era la curent cu deportările întreprinse de sovietici în teritoriile românești ocupate, putându-se observa, în același timp, o anumită schimbare a modului său de gândire de la un profil internaționalist habotnic, specific anilor 1940-1950, la o evidentă sensibilitate națională.

După întrevederea de la Pițunda, relațiile dintre România și URSS cunosc o răcire accentuată. În RSSM urmează o nouă perioadă de represalii. La indicația Moscovei, începe un nou val de deportări, de data aceasta mascate, care s-au răsfrânt mai ales asupra cadrelor cu studii superioare, trimise spre alte regiuni ale URSS și înlocuite cu specialiști ruși și ucraineni. De altfel, măsura era o continuare a politicii Centrului practicată timp de mai multe decenii, întrucât „...basarabenii erau tratați cu neîncredere și suspiciune, uneori chiar cu o dușmănie greu camuflată”53. Din aceleași motive, secretarii II ai Comitetelor Centrale ale partidelor comuniste din republicile unionale, inclusiv RSSM, erau trimiși de Moscova, iar în Basarabia niciun secretar de partid raional nu provenea din dreapta Nistrului.

În ceea ce privește figurile-cheie din conducerea CC, Prezidiul Sovietului Suprem și Guvern, acestea erau totdeauna de dincolo de Nistru, potrivit unei elocvente formulări devenite un adevărat criteriu de promovare în epoca respectivă, cât și mai târziu: „dacă vrei să fii ministru/ trebuie să fii de peste Nistru”.

Schimburile culturale dintre RSSM și România, destul de restrânse, aproape că se reduc la zero, vizitele reciproce și persoanele suspectate de românism și de lipsă de loialitate sunt strict supravegheate de KGB, iar abonamentele la publicațiile românești sunt permise numai moldovenilor „de încredere”54.

 

„Primăvara de la București”, aprilie 1964

În primăvara anului 1964, neînțelegerile româno-sovietice deveneau publice, la Moscova fiind oficializat – după cum am arătat – „Planul Valev” și puțin mai târziu, în urma plenarei lărgite a CC al PMR din zilele de 15-22 aprilie, fiind dată publicității Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale55, cunoscută în istoriografie ca Declarația din aprilie 1964. De reținut că plenara lărgită a fost convocată anume de Gheorghiu-Dej, în intervalul de timp respectiv, tocmai pentru a nu pleca la reuniunea șefilor de partide comuniste, prilejuită de sărbătorirea liderului sovietic N. Hrușciov, la 16 aprilie 1964, cu ocazia împlinirii a 70 de ani.

În documentele oficiale românești din perioada următoare, declarația avea să fie denumită Rezoluția istorică din aprilie, iar în țările occidentale ea era apreciată ca o adevărată Declarație de independență56. În acest document de mare amploare, PMR își arăta îngrijorarea în legătură cu neînțelegerile sovieto-chineze care aduseseră mișcarea comunistă internațională în pragul scindării, se pronunța pentru continuarea aplicării principiului coexistenței pașnice cu țările capitaliste, dar fără a renunța la lupta ideologică. Declarația menționa că la baza colaborării dintre partidele comuniste/muncitorești trebuie să stea principiile „neamestecului în treburile interne, independenței și suveranității naționale, egalității în drepturi și avantajului reciproc”. De asemenea, se specifica faptul că „nu există și nu poate exista un partid «părinte» și un «partid-fiu», partide «superioare» și partide «subordonate», dar există marea familie a partidelor comuniste și muncitorești, egale în drepturi; niciun partid nu are și nu poate avea un loc privilegiat, nu poate impune altor partide linia și părerile sale... Niciunui partid nu-i este îngăduit a trece peste capul conducerii de partid dintr-o țară sau alta, și cu atât mai mult nu-i este îngăduit a face apeluri la înlăturarea sau schimbarea unui partid”57. Invocând ca linie politică viitoare principiul formulat de Lenin cu privire la suveranitatea națională, Declarația reprezenta practic denunțarea relației de vasalitate față de Moscova. Documentul a fost redactat astfel încât să aibă priză la cât mai mulți membri ai comunității socialiste, în încercarea de a contrabalansa presiunile Moscovei. Concentrându-se asupra unor principii generale, autoritățile de la București nu urmăreau doar să își sporească gradul de independență. Ele atacau dominația sovietică asupra Europei de Est și în cadrul comunității socialiste extinse58.

Declarația din 22 aprilie 1964 era „încununarea unei politici începute după moartea lui Stalin” și avea să reprezinte temelia strategiei politice a PCR (denumire reluată în 1965) atât în relațiile cu URSS și partidele „frățești”, cât și cu celelalte state, fie „capitaliste”, fie „nealiniate”59. Documentul a fost amplu dezbătut în adunări de partid la diferite niveluri, în instituții și întreprinderi din țară, unde s-a pus în discuție tratamentul inadecvat aplicat României, poporului său și partidului de puterea sovietică. Au fost analizate multe dintre „momentele de asistență nesolicitată din partea Moscovei și de amestec nedorit al autorităților sovietice în problemele interne ale partidului și ale statului, începând din anii 1920 și sfârșind cu anii 1960”, precum și „furtul” comis prin Sovromuri, problema Basarabiei, dar și furtul impresionantului tezaur românesc trimis în Rusia pentru a fi păstrat, în timpul Primului Război Mondial60. Mai mult, declarația lansa câteva întrebări în direcția Moscovei, într-o serie de probleme de securitate care justificau dominația sovietică asupra Europei de Est, cât și a comunității socialiste mai largi. De exemplu, se solicita încheierea „tratatului german de pace” și transformarea Balcanilor „într-o zonă a păcii și cooperării internaționale” (fără a face referire la o zonă liberă de arme nucleare) și susținea chiar „să i se acorde neîntârziat Republicii Populare Chineze locul din cadrul Națiunilor Unite”61.

Raportul detaliat al întâlnirilor publice pe marginea Declarației a provocat furie la Moscova, dar oficial conducerea URSS a avut, la început, o atitudine ce poate fi caracterizată drept „rezervată”. Nedorind să facă prea mult zgomot în public, N. Hrușciov a decis să prelucreze partidele comuniste și muncitorești, orientându-le contra României, pe care a învinuit-o de „naționalism”62. Documentul a fost neglijat de către țările din blocul statelor socialiste, cu excepția Iugoslaviei și Poloniei, care l-au publicat.

 

Note:

1 Apud Elis Neagoe-Pleșa, Rolul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în elaborarea politicii externe și în direcționarea relațiilor româno-sovietice (1960-1965), în „Annales Universitatis Apulensis”, Series Historica, nr. 9/1, 2005, p. 232; Elena Negru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al României și supărarea Moscovei. Disputa sovieto-română și campaniile propagandistice antiromânești din RSSM (1965-1989), Studiu și documente, vol. I (1965-1975), Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Istorie, Stat și Drept, Chișinău, 2013, p. 12.

2 Ghiță Ionescu, Comunismul în România, Editura Litera, București, 1994, p. 339.

3 ANIC, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar 4/1963, f. 31 (documentul a fost publicat integral de Mihai Retegan în Război politic în blocul comunist. Relațiile româno-sovietice în anii 60. Documente, Editura Rao, Bucureşti, 2002).

4 Dan Cătănuș, Tot mai departe de Moscova..., p. 292. Vezi și Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 96.

5 E. Weisenfeld, Charles de Gaulle. Der Magier im Elysee, München, 1990, p. 148; Viorel Roman, Rumänien im Spannungsfeld der Grossmächte (1944-1991), Vol. III, Dr. Falk Verlag, Bremen, 1991, p. 38-39.

6 Viorel Roman, op. cit., p. 50.

7 Ghiță Ionescu, op. cit., p. 343.

8 Vezi Paul Nistor, Basarabia, pretext de şantaj sau obiect de negociere?, în „Historia”, nr. 125, mai 2012, p. 74.

9 Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, p. 265.

10 Vezi Larry L. Watts, op. cit., p. 556.

11 Ion Rațiu, op. cit., p. 42-43; Vlad Georgescu, op. cit., p. 305; Viorel Roman, op. cit., p. 50.

12 Vlad Georgescu, op. cit., p. 305.

13 Ibidem, p. 306.

14 Ibidem.

15 Vasile Buga, O vară fierbinte în relațiile româno-sovietice: convorbirile de la Moscova din iulie 1964, INST, 2012, p. 174; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 100.

16 Cristian Troncotă, op. cit., p.19; Larry L. Watts, op. cit., p. 216.

17 Ibidem, p. 482; Larry L. Watts, op. cit., p. 216.

18 Spre comparație, ofițerii cehoslovaci au urmat cursurile academiilor și institutelor sovietice până la destrămarea URSS (1991), iar cei polonezi și maghiari au continuat pregătirea în instituțiile rusești până în anul 1993 (Vezi Larry L. Watts, op. cit., p. 213). Raportul Macierewicz, elaborat de guvernul polonez în februarie 2007, detaliază modul în care ofițerii din serviciile militare au continuat să fie instruiți în taberele GRU și KGB, de către serviciile succesoare rusești, ușor reformate. Numirile și promovările au continuat să se facă dintre cadrele „de perspectivă”, aprobate și instruite de Moscova, incluzând trei dintre șefii și patru dintre adjuncții de servicii, până și după intrarea în noul mileniu. Spre exemplu, 301 instructori sovietici/ruși au activat în serviciul de informații militare al Poloniei (WSI) între 1991-2006, iar câteva zeci de absolvenți activau în „eșalonul superior” al structurilor WSI chiar și în 2006 (Vezi Larry L. Watts: Războiul ascuns dintre Pactul de la Varșovia și România, în www.independent-al.ro/.../razboiul-clandestin-dintre-t.).

19 Petre Otu, În Biroul Politic, despre agentura sovietică: Vin vremuri grele, în „Magazin istoric”, nr. 7, iulie 1999, p. 20-21; Larry L. Watts, op. cit., p. 216.

20 Larry E. Watts, op. cit., p. 216-217.

21 Petre Otu, loc. cit., p. 20-21; Cristian Troncotă, op. cit., p. 20; Interviu cu fostul ministru de externe Ștefan Andrei, emisiunea „Miezul problemei”, Național TV, 28 februarie 2007, ora 22.00; Larry L. Watts, op. cit., p. 217.

22 „The Times”, 27 iunie 1963.

23 Vezi pe larg Gheorghe Manea, Labirintul vieții prin „sârma ghimpată”: Biografie-memorii-amintiri, Editura UMC, București, 1998.

24 Unitatea era cunoscută oficial doar prin denumirea militară secretă: UM 0920/A, din 1969 până în 1978, și UM 0110 după aceea.

25 Cristian Troncotă, op. cit., p. 480-482; Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc: DIE 1955-1980, Editura Evenimentul Românesc, București, 1997, p. 178.

26 Ibidem, p. 12.

27 Vezi Virgil Lazăr, Planul Valev, făcut praf de România Liberă, în „România Liberă”, 3 februarie 2011.

28 E.B. Valev, Problemele dezvoltării economice a raioanelor dunărene din România, Bulgaria și U.R.S.S. (traducere din „Vestnik Moskovskogo Gosudarstvennogo Lomonosov Universiteta”), în „Viața Economică”, București, 12 iunie 1964.

29 Florin Constantiniu, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, Editura Enciclopedică, București, 2007, p. 277; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 104.

30 Conform indicațiilor lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, editorialul n-a fost semnat.

31 E.B. Valev, loc. cit.

32 Paul Niculescu-Mizil, op. cit., p. 260; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 105.

33 Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 105.

34 Ibidem.

35 K. Jowitt, Revolutionary breakthrough and national development. The case of Romania 1944–1965, Berkeley, 1970, p. 270.

36 George Ciorănescu, Romania and its Allies, în Vlad Georgescu (ed.), Romania: 40 Years (1944-1984), Washington, 1985, p. 44.

37 Viorel Roman, op. cit., p. 52.

38 George Ciorănescu, Romania în politica externă a României (1944-1986), în „Patrimoniu”, Chișinău, nr. 4/1991, p. 202.

39 Vezi Paul Nistor, loc. cit., p. 74.

40 George Ciorănescu, Romania în politica externă a României (1944-1986), p. 202.

41 Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997, p. 57; vezi şi Roger Faligot, Remi Kauffer, Serviciul Secret Chinez, Editura Nemira, Bucureşti, 1993, p. 118-133; Cristian Troncotă, op. cit., p. 22.

42 Cristian Troncotă, op. cit., p. 22.

43 Vezi pe larg Larry L. Watts, op. cit., p. 269-273.

44 Paul Niculescu-Mizil, op. cit., p. 36; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 100.

45 Vezi Florin Mihai, Ceaușescu, tupeu în fața lui Mao Tze-Dun, în www.historia.ro/.../ceausescu-tupeu-fata-lui-mao-tze-d... (accesat la 19 martie 2015)

46 Khrushchev Remembers, p. 232; Ion Constantin, Basarabia sub ocupație sovietică ..., p. 130.

47 Ibidem; Ion Constantin, op. cit., p. 130.

48 Lavinia Betea, Partea lor de adevăr (Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu; Maurer și lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României; Convorbiri neterminate cu Corneliu Mănescu), Editura Compania, București, 2008, p. 325; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 101-102.

49 Ibidem, p. 326; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 102.

50 ANIC, Fond C.C. al P.C.R, Secția Relații Externe, dosar nr. 36/1964, Vol. II, f. 86; Vasile Buga, Pe muchie de cuțit Relațiile româno-sovietice 1965-1989, Prefață de Radu Ciuceanu, INST, București, 2013, p. 340.

51 Ibidem, dosar 30/1964, f. 42; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 102.

52 Vasile Buga, O vară fierbinte în relațiile româno-sovietice…, p. 24.

53 Grigore Eremei, Fața nevăzută a puterii, Editura Litera, Chişinău, 2003, p. 581; Dorin Cimpoeșu, op. cit., p. 24.

54 Dorin Cimpoeșu, op. cit., p. 24.

55 Vezi pe larg Florian Banu, Liviu Țăranu, Aprilie 1964 – „Primăvara de la București”. Cum s-a adoptat „Declarația de independență” a României?, Editura Enciclopedică, București, 2004.

56 Ion Rațiu, op. cit., p. 36; A.U. Gabany, Partei und Literatur in Rumänien seit 1945, München, 1975, p. 78; Viorel Roman, op. cit., p. 52.

57 „Scânteia”, 26 aprilie 1964.

58 Larry L. Watts, op. cit., p. 248.

59 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 495.

60 Mihai Retegan, op. cit., p. 40; Larry L. Watts, op. cit., p. 250.

61 „Scânteia”, 23 aprilie 1964; Larry L. Watts, op. cit., p. 250.

62 Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 14.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog