Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ȘI TERMINOLOGIE

CUVINTE DEZVELITE

LEXICOLOGIE

RECURS LA PATRIMONIU

RECITIREA CLASICILOR

SINTEZE

INEDIT

CRITICĂ. ESEU

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

CULTURA MEMORIEI URBANE

LITERATURĂ ŞI DESTIN

CONFESIUNI

PRO DIDACTICA

POESIS

STAREA DE VEGHE

EX CIVITATE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

ANIVERSĂRI. IOAN SCURTU – 80

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

RESTITUTIO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Puterile revizioniste împotriva ordinii europene (I)

Ioan C. POPA

Alte articole de
Ioan C. POPA
Revista Limba Română
Nr. 2-3, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Preambul

Înainte de a detalia subiectul anunțat în titlu, se impun câteva precizări.

Începutul Primului Război Mondial a găsit România într-una din acele situații-limită în care a fost nevoită să ia decizii hotărâtoare pentru a supraviețui ca stat și a-și împlini idealul secular de întregire națională. La 21 iulie/3 august 1914, Regele Carol I a întrunit, la Castelul Peleș din Sinaia, Consiliul de Coroană, la care au luat parte membrii guvernului liberal condus de Ion I. C. Brătianu, reprezentanții celor două aripi ale opoziției conservatoare și doi foști prim-miniștri. Participant la acest Consiliu, viitorul prim-ministru I. G. Duca sintetizează astfel discursul introductiv al regelui: „Războiul general a izbucnit. Se dă marea luptă prin care pentru o întreagă perioadă istorică se va stabili harta Europei și soarta popoarelor. Desigur că în acest război vor fi învingători și învinși, dar e neîndoielnic că dinainte și irevocabil meniți să fie învinși vor fi neutri”1. Așadar, concluziona regele, România trebuie să se conformeze tratatelor convenite cu Puterile Centrale (ultimul reînnoit în 1913 de guvernul condus de Titu Maiorescu) și să intre în război de partea acestora. Rând pe rând, participanții și-au expus punctele de vedere. P. P. Carp a susținut poziția suveranului, făcând trimitere la vechea dilemă a politicii românești: „care e interesul statului român, să triumfe slavismul, sau să triumfe germanismul? Evident, germanismul. Izbânda slavismului ar fi moartea noastră”2. Ceilalți participanți au avut însă altă părere: România ar fi obligată să intre în război de partea Puterilor Centrale dacă acestea ar fi fost atacate, dar, întrucât ele au atacat primele, suntem scutiți de orice obligații și trebuie să rămânem neutri. Unii vorbitori au adus ca argument și faptul că opinia publică românească se pronunță „hotărât împotriva intrării în acțiune alături de Austro-Ungaria” (A. Marghiloman). În final a luat cuvântul I. I. C. Brătianu, care a expus punctul de vedere al guvernului: „Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul, precum s-a arătat, nu ne obligă, dar chiar dacă ne-ar obliga, România nu poate admite ca aliații ei să dispună de soarta ei fără ca măcar să-și dea osteneala de a o vesti. Austria și Germania au pregătit războiul și l-au declarat. Nu ne-au făcut cinstea să ne comunice măcar intențiile lor. După ce războiul a fost fapt împlinit, ne-au cerut să luăm armele alături de ele (...). Sentimentul public este aproape în unanimitate împotriva războiului. Problema românilor din Ardeal domină întreaga situație, ea a fost pururea punctul negru al Alianței... Soarta românilor de peste munți, idealul național al românismului, sunt chestiuni peste care niciun guvern român nu le poate nesocoti. Dacă în lucrurile mici se poate trece peste sentimentul public, în ceasurile mari ale vieții naționale oamenii de stat trebuie să țină seama de voința poporului. Nu se poate face un război în vremurile de azi, când acest război nu este aprobat de conștiința națională. Să rămânem deci neutri... Războiul va fi probabil lung și vom mai avea prilejul să ne mai spunem cuvântul”3.   

Cuvinte profetice, care aveau să se adeverească punct cu punct. Într-adevăr, după doi ani de neutralitate, timp în care România a fost curtată insistent cu diverse promisiuni de către ambele tabere beligerante, a venit și vremea ca românii să-și spună cuvântul. Între timp însă, guvernul român nu stătuse cu mâinile în sân să vadă încotro bate vântul biruinței. Încă din 18 septembrie/1 octombrie 1914, primul ministru I. I. C. Brătianu reușise să încheie, într-o discreție deplină, o convenție cu Rusia prin care aceasta se angaja ca, în caz de victorie și în schimbul păstrării neutralității, România să primească Ardealul și toate ținuturile românești aflate sub stăpânire habsburgică, după cum preciza Nota semnată la Țarskoe Selo de ministrul rus al afacerilor externe, S. D. Sazonov: „Rusia se obligă să se opună oricărui atentat contra status-quo-ului teritorial al României în întinderea granițelor sale actuale. În același timp se obligă să recunoască României dreptul de a-și încorpora acele teritorii din Monarhia austro-ungară care sunt populate cu români. În ce privește Bucovina, principiul majorității populației trebuie să formeze fundamentul pentru delimitarea teritorială între Rusia și România...”4.

Acest document a reprezentat fără îndoială un important succes diplomatic personal al lui Brătianu, iar I.G.Duca era îndreptățit să consemneze că el constituie „mărturia, indiscutabila dovadă scrisă, că n-am făcut politică de oportunism mercantil și că, de la începutul războiului mondial, cu o viziune limpede a viitorului, ne-am legat soarta de grupul de puteri care trebuia să fie învingător și care, numai prin biruința lui, asigura statelor mici realizarea aspirațiunilor lor naționale”5. La 27 septembrie/10 octombrie 1914, regele Carol I a murit subit, locul său fiind luat a doua zi de principele moștenitor Ferdinand.

În 1916, aliații își sporiseră insistențele și presiunile pentru a determina România să li se alăture împotriva Germaniei și Austro-Ungariei. Negocierea condițiilor s-a dovedit însă destul de dificilă, pentru că guvernul Brătianu nu era dispus să trimită țara la luptă fără o serie de garanții ferme, între care: recunoașterea de către Anglia și Franța, alături de Rusia, a revendicărilor naționale românești, în integralitatea lor, respectiv întregirea țării cu Transilvania, Banatul și Bucovina (Basarabia nu intra atunci în discuție, deoarece nu se punea problema destrămării și a Imperiului țarist); garanții militare pentru protejarea împotriva unui eventual atac din spate al Bulgariei; livrarea de armament și muniție pentru trupele române. România avea deja o experiență nefericită din timpul războiului pentru independență (1877) când, deși victorioasă alături de Rusia, a devenit victimă tocmai datorită pretențiilor acestui aliat. De altfel, chiar în timpul noilor negocieri privind condițiile de intrare în război, rușii își schimbaseră în parte garanțiile date în 1914, în schimbul neutralității, și pretindeau întreaga Bucovină, iar sârbilor le promiseseră o parte din Banat. Brătianu nu era dispus la nicio concesie: „Nu pot admite – declara el – ca un oraș ca Cernăuți, un focar de cultură românească, sediul unei universități, reședința unei mitropolii române să fie dat rușilor pe motivul că în nordul Bucovinei administrația austriacă, vitregind elementul românesc, a hotărât și încurajat o infiltrațiune rutenească”6.

Tratatul de alianță și Convenția militară au fost semnate la 4/17 august 1916, la București, între România, Rusia, Franța, Anglia și Italia. Pentru menajarea sensibilității regelui, datorită originii sale germane, România urma să declare război doar Austro-Ungariei, deși se anticipa că Germania va sări imediat în ajutorul aliatei sale. În ziua de duminică, 14/27 august 1916, la Cotroceni se întrunea un nou Consiliu de Coroană, sub conducerea regelui Ferdinand, care, cu două zile înainte, serbase aniversarea împlinirii vârstei de 51 de ani. Dezbaterile au fost și de această dată pline de nuanțe și momente dramatice, dar personalitatea dominantă s-a dovedit din nou Brătianu, prin două intervenții de excepție. El a repetat argumentarea că România, pentru a-și putea împlini idealul de unitate națională, trebuie să părăsească neutralitatea și să se alăture Puterilor Aliate împotriva Puterilor Centrale. Evident, cu asumarea tuturor riscurilor:

„Fără îndoială – sublinia Brătianu – cred că vom ieși învingători, dar nu sunt sigur, se poate să fim și învinși. De aceea vreau să se știe bine de toți, că, chiar învinși, tot cred că țara mea trebuie în această clipă a evoluțiunii ei istorice să facă acest gest. În viața națiunilor sunt afirmări de drepturi care se socotesc mai mult decât izbânzi trecătoare și sunt gesturi de abdicare, de dezertare morală, care compromit viitorul lor pentru veacuri de-a rândul. Într-o atare situație este astăzi românismul, de aceea, chiar de a fi să fim bătuți, faptul că patru din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre naționale și au consfințit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpați, cauza românismului va face un pas înainte, mai mare și mai însemnat decât oricând. Și dacă nu azi, mâine vom culege roadele acestor jertfe și acestor afirmări de drepturi”7.

România intra așadar în război, alături de Aliați, cu gândul la înfăptuirea idealului unității naționale. În noaptea de 27/28 august 1916, Armata Română trece Carpații și pătrunde în Transilvania, unde obține primele victorii. Armata aliată de la Salonic nu și-a respectat însă  angajamentul de a începe ofensiva împotriva bulgarilor. În schimb, aceștia și turcii au atacat România din sud, iar germanii și austro-ungarii au început înaintarea dinspre Vest. Au urmat zile de cumpănă, pentru țară, pentru armată, pentru regimul monarhic. Germanii și austro-ungarii au tratat România, pe care o acuzau de trădare, cu o ură mai mare decât cea manifestată împotriva cărora declanșaseră războiul cu doi ani în urmă. Stau mărturie, în primul rând, dramele și tragedia celor aproape trei mii de soldați români care au murit în cursul prizonieratului în Alsacia și Lorena în anii 1917-1918. Max Dollfus, înalt funcționar al Comitetului Internațional al Crucii Roșii în timpul Primului Război Mondial, însărcinat de guvernul român să se ocupe de regruparea trupurilor soldaților români decedați în Alsacia, a efectuat la timpul respectiv o anchetă printre primarii din această provincie pentru a cunoaște împrejurările morții prizonierilor de război români. Iată concluziile sale: „După ce am interogat sute de martori oculari ai martiriului românilor în 1917, pot vorbi despre voința autorităților militare germane de a-i face să ispășească pe acei țărani nevinovați crima comisă de patria lor în ziua în care a intrat la rândul ei în război. Procedeul impunerii de suferințe a fost aplicat metodic. Trebuia ca el să ducă, până la urmă, la efectul privațiunilor premeditate, adică la moartea lentă...”. Făcând „bilanțul tragediei înfricoșătoare”, același autor conchidea: „În cinci luni, 1 187 de victime, tineri, pe care mii și mii de martori i-au văzut murind lent, cadavre vii înainte de a fi fost cadavre reale. Cine ar cuteza să spună în fața acestor fapte, în fața acestor cifre, în fața interdicției formulate către populația alsaciană de a nu îi hrăni pe prizonierii români, că nu a avut loc o execuție colectivă, concertată, voită, cu sânge rece?”8. La aceste acțiuni de exterminare în masă, trebuie adăugate desigur și condițiile umilitoare ale armistițiului impus României de Puterile Centrale.

Dar calvarul românilor nu s-a datorat numai inamicilor din Puterile Centrale. Foarte curând, unul dintre cei mai importanți aliați, Rusia, va intra într-un carusel al schimbărilor care va bulversa unitatea Aliaților și va determina o cu totul altă configurație geopolitică în plan regional decât ceea ce se plănuise inițial. Din țări aliate, România și Rusia revoluționară se vor găsi pe baricade diferite, în conflict direct și de lungă durată.

România sub amenințare bolșevică

România s-a aflat de la început în prima linie a luptei împotriva bolșevismului. Românii au cunoscut în mod direct, încă din 1917, ce înseamnă bolșevismul, pe care l-au respins ca pe o ideologie străină spiritului poporului român. Documente de arhivă ale Armatei Române atestă fără putință de tăgadă că, în primăvara anului 1917, aliații ruși de pe frontul românesc s-au transformat peste noapte, sub isteria ideologiei bolșevice, într-o hoardă de prădători, care au refuzat să mai lupte și au pactizat cu inamicul, ceea ce l-a determinat pe Ion Antonescu, pe atunci locotenent-colonel, șef al Biroului operații la Marele Cartier General Român, să consemneze: „Iarna grea, inamicul și rușii se coalizaseră cu toții pentru a ne distruge... Veniți în număr mare, pentru a ne ajuta, rușii s-au instalat în Moldova ca cuceritori. Călăuziți fiind de această mentalitate au pus stăpânire pe toate orașele și satele, pe toate clădirile oficiale și particulare, pe toate aprovizionamentele și pe toate căile ferate. Invocând secretul operațiilor, au impus trupelor noastre să se miște pe jos și numai pe anumite drumuri și să nu se cantoneze decât în localitățile cele mai mizerabile. Trebuie însă să se știe, că la acea epocă – în ajunul revoluției – toate operațiile lor militare se reduceau în a jefui, teroriza populația, dezonora femeile și distruge toată avuția noastră națională”, astfel că, în scurt timp, „prin mărinimia puternicului aliat eram acum străini în țara noastră”. Poate și mai grav este faptul că, după victoria trupelor române în luptele de la Mărășești (25 iulie – 21 august 1917), germanii și austro-ungarii au început o acțiune de dezorganizare morală a Armatei Române, inamicul fiind ajutat și de soldații ruși, care, cel puțin formal, continuau să ne fie aliați. Aceștia din urmă, preciza Antonescu, „încă de la izbucnirea revoluției lor, se luptau din răsputeri să tragă, prin minciuni, promisiuni și amenințări și pe ai noștri în apele lor. Soldatul nostru era îndemnat atât de unii, cât și de alții, să părăsească frontul, să răstoarne guvernul și să lupte pentru triumful bolșevismului”9. La 18 aprilie/1 mai 1917, circa 15 000 de soldați ruși cu drapele roșii, cărora li s-au alăturat și o serie de muncitori români, au manifestat pe străzile Iașilor, sub presiunea lor fiind eliberați din închisoare mai mulți adepți ai bolșevismului rus. Printre cei eliberați s-a numărat și Cristian Rakovski, unul dintre colaboratorii lui Lenin și viitor membru al primului Birou restrâns al Comitetului Executiv al Cominternului (martie 1919), care s-a refugiat la Odessa și a început pregătirile pentru declanșarea unor evenimente după modelul celor din Rusia care să conducă la schimbarea regimului constituțional din România.

În pofida multiplelor disfuncționalități apărute în cadrul colaborării militare româno-ruse după intrarea României în război, trebuie precizat că, pe fond, raporturile generale dintre cele două state aliate, în primul rând în plan politic, au fost la început dominate de încredere reciprocă. O astfel de atmosferă a făcut posibilă, de altfel, luarea în calcul de către conducerea de stat a României a unei eventuale evacuări în Rusia și, mai ales, încredințarea spre păstrare, la Kremlin, a Tezaurului Băncii Naționale a României10. Este de menționat, de asemenea, faptul că în partea a doua a lunii aprilie și începutul lunii mai 1917, primul ministru Ion I.C. Brătianu, însoțit printre alții de Dinu Brătianu, generalul Constantin Prezan și colonelul Ion Antonescu, s-a aflat într-o lungă vizită la Petersburg, ca invitați ai guvernului provizoriu rus. Cu toată dezamăgirea provocată de turbulențele și dezordinea vizibile la tot pasul în vechea capitală a Rusiei, Brătianu s-a întors totuși încrezător, după cum relatează I.G.Duca, deoarece a obținut „asigurarea formală că războiul va fi continuat, că ni se vor restitui proviziile pe care le împrumutaserăm armatelor rusești în tot decursul iernii, că se va grăbi trimiterea și tranzitarea materialului de război și mai cu seamă că se va întreprinde peste două luni alături de noi ofensiva pe linia Focșani-Galați, pe care o proiectaserăm în vederea eliberării teritoriului ocupat”. Sentimentul de încredere era stimulat și de primirea făcută lui Brătianu și însoțitorilor săi de guvernul provizoriu rus, care „era nu numai cordială, dar cu adevărat regească. (Brătianu) Fusese primit la gară cu muzică și gardă de onoare. Atât el cât și însoțitorii lui... au fost găzduiți în Palatul de iarnă, în apartamentele imperiale. Generalul Prezan dormea în patul Ekaterinei a II-a”11.

Preluarea puterii de către minoritatea bolșevică în toamna anului 1917 avea să schimbe din temelii cursul relațiilor ruso-române. Situația dramatică creată și amenințarea care plana asupra menținerii ordinii constituționale l-au determinat pe primul ministru Brătianu să convoace, în noaptea de 8/9 decembrie 1917, o ședință a Consiliului de Miniștri și să obțină, totodată, aprobarea regelui Ferdinand pentru intervenția în forță a armatei și dezarmarea bolșevicilor. Acestă acțiune a eliminat un pericol imediat, dar a reprezentat și semnalul unei riposte din partea fostului aliat de o virulență neașteptată. Sunt cunoscute ultimatumul dat de Consiliul Comisarilor Poporului, la 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918 și ordinul lui Lenin din aceeași zi de arestare a reprezentanților României la Petersburg în frunte cu ministrul Constantin Diamandy.

În pofida greutăților, românii aveau tot mai puternic sentimentul că a sosit momentul istoric al înfăptuirii unui ideal secular, după cum consemna ziarul Mișcarea, din 13 ianuarie 1918:

„Idealul unității naționale a rămas busola vieții noastre de stat. La acest ideal nu putem renunța fără a primejdui însăși existența statului român (...). Războiul îl purtăm cu suferințe și îl eternizăm în paginile istoriei cu sângele generației de astăzi. Dar valoarea lui adevărată nu se judecă cu nervii încordați ai celor de astăzi, ci cu seninătatea calmă a celor de mâine. Drepturile pe care le-a fixat războiul de astăzi în conștiința omenirii și în paginile istoriei sunt imprescriptibile. Peste ele nu se va putea trece niciodată. Și astfel se leagă firele istoriei. Unirea cea mică de la 1859 cu războiul Unirii mari de la 1918. Înțelesul politic al acestui război este pasul hotărâtor către Unirea Mare”12.  

Sub amenințarea noii puteri bolșevice din Rusia și la cererea Sfatului Țării de la Chișinău, dar și a Comandamentului rusesc în frunte cu generalul Scerbacev, rămas fidel vechiului guvern imperial, la 8/21 ianuarie 1918, primele trupe române, conduse de generalul Ernest Broșteanu, trec Prutul pentru restabilirea ordinii în Basarabia. După câteva zile, trupele bolșevice sunt nevoite să se retragă pe linia Nistrului. Nemulțumit de cursul evenimentelor, la 13/26 ianuarie 1918 Consiliul Comisarilor Poporului rupe în mod unilateral relațiile diplomatice cu România, toți reprezentanții români fiind expulzați. Totodată, guvernul rus a dispus confiscarea Tezaurului României depozitat la Moscova, declarat „intangibil pentru oligarhia română”. Leon Troțki, atunci comandant al Armatei Roșii, propunea chiar o intervenție militară împotriva României care, afirma el, „va fi urmată de o răspândire a bolșevismului în rândul Armatei Române, așa cum s-a întâmplat recent în cazul Ucrainei”13.   

Provocările și amenințările Rusiei Sovietice erau însă departe de a se liniști. La Odessa, C. Rakovski improvizase, cu acordul lui Lenin și Troțki, un „Colegiu Suprem pentru reglarea chestiunii Basarabiei și conflictului cu România”, structură care, în noaptea de 27/28 ianuarie 1918, a început arestarea în masă a românilor din oraș și transportarea lor pe vase de război, ca „măsuri de siguranță” datorită stării de beligeranță intervenite în raporturile ruso-române. O lună mai târziu, Rakovski le telegrafia lui Lenin și Troțki că scopul misiunii sale la Odessa era de „a alunga forțele române contrarevoluționare din Basarabia și de a provoca o mișcare revoluționară în România”14.

La 18 februarie/3 martie 1918, la Brest-Litovsk se semnează pacea dintre Rusia Sovietică și Germania, atât de mult hulită și detestată de Lenin, care a justificat-o ca fiind rezultatul unei coincidențe de interese între cele două puteri beligerante. Mai mult, el susținea că pacea respectivă avea un caracter temporar, fiind vorba de un compromis cu bandiții imperialismului german, impus și acceptat ca o condiție a supraviețuirii revoluției bolșevice. Ca o consecință imediată a acestei păci, find încercuită de inamici și lipsită de sprijinul promis de aliați, România se vede nevoită să semneze la Buftea (5/18 martie 1918) Tratatul preliminar de pace cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia), care se va finaliza prin umilitorul Tratat de pace de la București, din 24 aprilie/7mai 1918. Un tratat care ne-a pus într-o lumină nefavorabilă în fața aliaților vestici. „Nu noi putem fi făcuți responsabili de pacea de la București”, scria un an mai târziu Ion Antonescu. Responsabilitatea o poartă „aceia care n-au avut, la timp, energia necesară să împiedice atât trădarea Rusiei țariste, cât și trădarea Rusiei revoluționare. Pacea de la București este o consecință. Cauza ei este revoluția rusească și Brest-Litovsk”15.

În pofida dezastrului care se prefigura, sorții aveau să deschidă totuși un alt drum României, care a renăscut din propria cenușă și a reușit în acel magnific an 1918 să-și împlinească marele ideal al unității și reîntregirii naționale. Primul pas avea să fie făcut foarte curînd, la 27 martie, de Sfatul Țării din Chișinău, care a decis unirea Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu „Mama sa România”, acțiune urmată rând pe rând de toate celelalte provincii istorice românești. Mai târziu, în 1928, referindu-se la acest eveniment cu adevărat epocal, Dimitrie Gusti scria:

„Mâinile care se căutau de veacuri, fără odihnă, acum zece ani s-au împreunat frățește de la Tisa la Nistru, de la Carpați la Mare. Iar poporul român, așezat de destine istorice milenare pe podișul Carpaților, ca să stea strajă neclintită civilizației în Orient, a devenit astfel singurul stăpân al Daciei străbune. Actul politic suprem al unirii întregului neam românesc formează o culme eternă în istoria neamului; el este punctul culminant, cu un nimb de apoteoză, al unui lung proces necesar istoric”16

Martor direct al schimbărilor din România de la est de Prut, care au condus la înfăptuirea unirii, a fost și scriitorul Duiliu Zamfirescu, „primul și ultimul Comisar General în Basarabia”, după cum el însuși mărturisea și care ne-a lăsat câteva constatări memorabile. Pe parcursul lunilor februarie-martie 1918, Duiliu Zamfirescu s-a aflat într-o misiune specială încredințată de mareșalul Alexandru Averescu, noul șef al guvernului român, pe lângă Consiliul Directorilor Generali (cabinetul de miniștri) al Republicii Democratice Moldovenești, proclamată la 2 decembrie 1917, în contextul destrămării Imperiului țarist și al aplicării principiului autodeterminării națiunilor. „Basarabia actuală, ca orice țară ieșită din revoluție, este câmpul contrastelor”, devastată de curente centrifuge și promisiuni deșarte, scria D. Zamfirescu câteva luni mai târziu după încheierea misiunii. „Lumea pare într-un echilibru nestabil”, iar peste tot latet anguis in herba/șarpele se ascunde în iarbă, mai avertiza el. În pofida multiplelor dificultăți pe care le întrevedea, D. Zamfirescu constata cu satisfacție că „poporul basarabean... este pur românesc în substratul său”. Comentând actul unirii, din 27 martie 1918, scriitorul și diplomatul cu o lungă experiență anterioară la Roma, sublinia:

„În acest pământ locuiește un popor care, de baștină, este popor românesc. Alături de dânsul și adesea ori peste dânsul s-au așezat și alte nații cari, ajutate de administrația rusească, au căutat să-l deznaționalizeze. Dar, aici, ca peste tot pe unde a trecut colonizarea romană, cu caracterul său agricol,– dragostea de pământ a asigurat păstrarea neamului nostru în frontierele țării și în cuprinsul limbei, cu acea neclintită statornicie a legionarului (membru al legiunilor romane, n.n.), pe care nimic n-a învins-o. Aceasta este comoara pe care ne-o aduce Basarabia: țăranul român, lipit de glie”17.  

La finele Primului Război Mondial au luat ființă, aproape concomitent, două organizații internaționale cu scopuri diametral opuse: Cominternul (Internaționala a III-a, Comunistă) a cărei sarcină mondială stabilită de Lenin era să asigure victoria definitivă a socialismului în lume, și Liga (Societatea) Națiunilor, constituită în baza Pactului decis prin Tratatul de la Versailles dintre Puterile Aliate și Asociate și Germania (28 iunie 1919), al cărei obiectiv declarat era „dezvoltarea cooperării între națiuni pentru garantarea păcii și securității” prin asumarea de către statele membre a obligației de a respecta și menține integritatea teritorială și independența lor contra oricărei agresiuni externe. România a fost unul dintre cele 26 state fondatoare ale Ligii, cărora li s-au alăturat pe parcurs și alte țări.

 

Cominternul împotriva ordinii internaționale

Încă nu se stinseseră ecourile Primului Război Mondial, iar tratativele de pace de la Paris erau în toi, când Lenin și anturajul său au convocat la Moscova (2-6 martie 1919) „primul Congres comunist internațional” care a consacrat înființarea Internaționalei (a III-a) Comuniste (Cominternul). Cu acest prilej, Lenin dă semnalul inaugurării unei „ere noi” în istoria umanității, a „prăbușirii capitalismului” și a trecerii proletariatului la „lupta deschisă cu aparatul de stat” pentru sfărâmarea vechii mașinării burgheze și asigurarea victoriei comunismului la scară mondială. Noul imperialism bolșevic proclamat de Lenin reprezenta o amenințare reală și directă pentru România, țară inclusă de la început în planurile de acțiuni subversive inițiate de Comintern, prin înființarea a două birouri speciale de coordonare a procesului de bolșevizare în zona Balcanilor, unul la Harkov și altul la Odessa.

La două săptămâni după primul Congres al Cominternului, la Budapesta lua ființă Republica Sovietică Ungară/„Republica Sfaturilor” (21 martie 1919), în conducerea căreia rolul de frunte îl avea Bela Kun (responsabil în guvern cu afacerile externe și problemele militare). Bela Kun a devenit în anii următori unul dintre liderii de frunte ai Cominternului și este autorul a numeroase crime sângeroase comise cu cruzime în Crimeea, unde a fost trimis de Lenin, în 1920, să instituie puterea bolșevică18. România s-a văzut astfel amenințată din nou, atât de la Vest, cât și din Est, de unde se pregăteau intervenții militare directe și coordonate pentru răsturnarea ordinii constituționale și includerea sa în sistemul republicilor sovietice. Aproape concomitent cu proclamarea Republicii Sovietice la Budapesta, un detașament al Armatei Roșii organizat de ruși și ucraineni în stânga Nistrului a efectuat, la 27 mai 1919, o incursiune sângeroasă la Bender/Tighina, orașul fiind ținut sub teroare timp de două ore. O acțiune violentă similară fusese organizată în ianuarie 1919 la Hotin. Presa românească din perioada respectivă informa sistematic despre descoperirea și dezarmarea de către autoritățile din Basarabia a unor grupuri bolșevice înarmate infiltrate de peste Nistru pentru comiterea de acte violente.

Amenințarea bolșevică ce plana asupra României era agravată de atitudinea ambiguă și contradictorie a Puterilor Aliate în privința unei eventuale intervenții militare în Ungaria. În cele din urmă, sub presiunea evenimentelor și amenințată pe două fronturi de „alianța roșie ruso-ucraineano-ungară”, România decide să înlăture guvernul bolșevic de la Budapesta printr-o intervenție militară. La 4 august 1919, Armata Română intra în capitala Ungariei, de unde s-a retras după patru luni. Pericolul bolșevizării Ungariei a fost înlăturat, dar amenințarea de la Vest va rămâne permanentă în perioada interbelică.

Pe de altă parte, provocările și acțiunile subversive bolșevice din partea Rusiei Sovietice nu au încetat niciun moment pe toată frontiera Nistrului și în interiorul Basarabiei. În timpul Congresului al II-lea al Cominternului, desfășurat la Moscova în perioada 17 iulie-7august 1920, stimulat de entuziasmul participanților, dar și de marșul Armatei Roșii pornit împotriva Poloniei, Lenin îi transmitea lui Stalin, aflat la Harkov, printr-o telegramă cifrată: „Situația din Comintern este excelentă. Zinoviev, Buharin și cu mine considerăm că ar trebui să încurajăm declanșarea revoluției din Italia chiar acum. După părerea mea, ar fi bine să sovietizăm în acest scop Ungaria, poate chiar și Cehoslovacia și România. Trebuie să analizăm cu atenție această eventualitate...”19. În Manifestul adoptat la Congresul respectiv, scris de Troțki și aprobat de Lenin, agresivitatea bolșevismului căpăta accente noi: „Trebuie să ucidem capitalismul pentru ca specia umană să poată supraviețui... Internaționala Comunistă reprezintă partidul internațional al insurecției proletare și al dictaturii proletariatului”20. Dincolo de caracterul utopic al planurilor cominterniste, pentru România ele reprezentau o realitate crudă. La 13 ianuarie 1921, C. Rakovski îl informa pe Lenin : „După eforturi colosale, precum și după o serie de eșecuri, am reușit să organizăm activitatea ilegală în România, în special în Basarabia. Drept rezultat au fost aruncate în aer două poduri și am reușit să organizăm o diversiune la Senat”21. Un atac violent de o mare gravitate s-a produs în zilele de 12-17 septembrie 1924, la Tatar-Bunar, unde o rebeliune armată, aprobată în prealabil de Comitetul Executiv al Cominternului, urmărea să dea semnalul unei ample mișcări revoluționare în Basarabia, care să se extindă și în restul teritoriului României. Surprinse în prima fază de agresivitatea grupurilor bolșevice, autoritățile române au fost nevoite să apeleze la militarii flotei de pe Dunăre pentru a pune capăt rebeliunii. Mai târziu, în timpul anchetelor la care a fost supus în cadrul Cominternului (1937), Marcel Pauker, unul din liderii comuniștilor români după înființarea Partidului Comunist din România (PCdR) în 1921, confirma că „toate așa-numitele grupuri ilegale de partid fuseseră pregătite pentru terorism și, în al doilea rând, se aflau în legătură cu organizațiile ilegale basarabene, în care activitatea de partid, cea diversionistă și cea de spionaj în favoarea Ucrainei Sovietice se desfășurau laolaltă”22.

Cominternul, devenită o ramificație și, în multe privințe o anexă a serviciilor secrete sovietice, a reprezentat stindardul sub care Moscova a desfășurat cele mai importante acțiuni subversive de subminare a statului național unitar român și de bolșevizare a întregii zone balcanice în perioada interbelică. Planurile sale în privința României au ieșit pregnant în evidență la Congresul al V-lea al Partidului Comunist din România (PCdR), desfășurat la Gorkovo, lângă Moscova, în perioada 3-24 decembrie 1931, sub conducerea lui Bela Kun (Schlosser), ca reprezentant al Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste. Prin conținutul său, Rezoluția în problema națională adoptată la acest congres reprezenta un nou atac deschis la integritatea statului român și ordinea stabilită prin Tratatele de la Versailles (1919) și Trianon (1920), dar și o sfidare fără margini la adresa sacrificiilor făcute de poporul român pentru realizarea unității naționale:

„România contemporană” – afirmau membrii grupului cominternist de la Moscova desemnat să vorbească în numele și pentru viitorul poporului român – „nu reprezintă prin sine o unire a «tuturor românilor», ci un stat tipic cu multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine. Burghezia și moșierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste și îndeplinind, totodată, însărcinarea puterilor imperialiste conducătoare din Europa de a crea la Nistru un avanpost împotriva URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina  și Banatul și supun unei asupriri naționale nemaiîntâlnite și unei exploatări semicoloniale pe cele 8 milioane de moldoveni, unguri, ruși, ucraineni, bulgari, nemți, turci și alții”23.

 

Liga Națiunilor sub asaltul puterilor revizioniste

„Revizuirea este drumul cel mai scurt spre război”
(Nicolae Titulescu)

 

În pofida preocupării sale de a păstra nepătată, la nivel oficial, imaginea Puterii Sovietice şi a purităţii ideologice a Partidului bolşevic în privinţa compromisurilor cu „imperialiştii germani” făcute prin încheierea păcii de la Brest-Litovsk, documente declasificate, ascunse vreme îndelungată publicului larg, arată o altă faţă a conduitei lui Lenin. În perioada ce a urmat încheierii Tratatului de la Versailles, Rusia Sovietică şi Germania se regăsesc din nou pe poziţii apropiate, ambele situându-se net în fruntea statelor revizioniste faţă de ordinea europeană stabilită la sfârșitul Primului Război Mondial. Iar Rusia Sovietică, trecând peste orice considerente de moralitate şi legalitate internaţională, se arată gata să sprijine pe căi oculte încălcarea de către Germania a prevederilor Tratatului de la Versailles şi sabotarea activităţii Ligii Naţiunilor.

Tonul l-a dat, fireşte, tot Lenin. Încă din august 1918, când perora împotriva nemţilor şi a condiţiilor umilitoare impuse de aceştia Rusiei, într-o „Scrisoare adresată muncitorilor americani” Lenin afirma răspicat că, în cazul unui atac din partea „tâlharilor” imperialismului anglo-francez şi american, „eu nu voi ezita nicio clipă să închei o «înţelegere» identică cu tâlharii imperialismului german”24. După cum rezultă dintr-o telegramă cifrată trimisă la Moscova, în februarie  1921, de către legaţia sovietică din Berlin, reprezentanţi ai celor două ţări purtaseră deja negocieri asupra unor modalităţi de eludare a clauzelor Tratatului de la Versailles, prin acceptarea activităţii pe teritoriul Rusiei a unor firme ale Reichului (cum ar fi „Blohm”, „Voss”, „Albatrosswerke”, „Krupp”, profilate pe construcţia de submarine, avioane, piese de artilerie) care să contribuie la refacerea industriei germane de război. În răspunsul trimis şefului legaţiei sovietice, Lenin a precizat că vede posibilă o asemenea colaborare, secretă desigur: „Cred că da. Spune-le aşa. Păstrează secretul”25.

Un bun prilej pentru a oficializa apropierea și colaborarea în expansiune dintre Rusia Sovietică și Germania s-a ivit odată cu convocarea, la inițiativa premierului britanic Lloyd George, în aprilie 1922, a unei conferințe internaționale la Genova (Italia) pentru a discuta chestiuni controversate legate de despăgubiri și datoriile de război ce trebuiau onorate de țările învinse, precum și perspective ale reconstrucției europene pe fundamentul creat de Tratatul de la Versailles. Germania și Rusia se aflau, firește, pe banca „acuzaților”, respectiv în rândul țărilor care trebuie să dea socoteală și să aplice întocmai deciziile învingătorilor. La o săptămână de la începerea conferinței, delegația rusă, condusă de Gh. Cicerin, comisarul pentru afaceri externe, a propus delegației germane o întâlnire separată, acceptată imediat și desfășurată la Rapallo, un orășel din apropiere de pe litoralul italian. Aici, departe de ochii și urechile învingătorilor, rușii și germanii au convenit un acord prin care cele două state stabileau relații diplomatice, renunțau la pretențiile teritoriale și financiare reciproce și își garantau în comun statutul clauzei națiunii celei mai favorizate. Pasul făcut de germani și ruși, spre surprinderea învingătorilor care convocaseră reuniunea de la Genova, montând astfel, involuntar, scena pe care s-a jucat actul apropierii sovieto-germane, a reprezentat, după cum apreciază cu îndreptățire Henry Kissinger, „o lovitură decisivă pentru sistemul de la Versailles, iar democrațiile au fost prea demoralizate ca să conștientizeze imediat momentul la adevărata lui valoare”26.

Condițiile extrem de aspre puse țărilor învinse, în primul rând Germaniei (cărora fostul premier britanic Winston Churchill le dedică în „Memoriile” sale un capitol intitulat semnificativ „Nechibzuințele învingătorilor. 1919-1929”), au însemnat laolaltă, cum scrie Kissinger, „cel mai puternic stimulent pentru Germania și Uniunea Sovietică de a trece peste ostilitatea de resort ideologic dintre ele și de a coopera în scopul surpării edificiului construit la Versailles”. Din această perspectivă, se poate aprecia într-adevăr că acordul de la Rapallo „a simbolizat un interes comun prioritar, care a continuat să-i apropie pe liderii sovietici de cei germani pe întreaga perioadă dintre  cele două războaie mondiale”27. De altfel, înțelegerile de la Rapallo, din 1922,  au fost completate prin încheierea unui Tratat de neutralitate sovieto-german (Berlin, 1926), reînnoit în 1931, prin care fiecare dintre părți se angaja să rămână neutră în cazul în care cealaltă ar fi atacată și, totodată, să nu intre în nicio combinație politică sau boicot economic îndreptat împotriva celeilalte părți. Pe asemenea baze noi, firește, colaborarea economică și militară sovieto-germană a luat amploare, o bună parte din aceasta fiind rezultatul unor acorduri secrete în domeniile care se sustrăgeau în mod evident prevederilor Tratatului de la Versailles. Unele documente de arhivă  evocă extinderea colaborării militare bilaterale inclusiv la organizarea unor cursuri de pregătire a ofiţerilor germani pe teritoriul sovietic. O hotărâre adoptată prin consens de Biroul Politic al CC al PCUS face referire, de pildă, la cererea de „reluare” a unor asemenea cursuri, iar Leon Troţki şi Felix Dzerjinski „au fost însărcinaţi să găsească amplasamente convenabile îa afara Moscovei”28.

Dar Germania a fost încurajată și chiar sprijinită să nesocotească prevederile Tratatului de la Versailles nu doar de Rusia Sovietică (apoi de URSS), ci chiar de către doi dintre principalii protagoniști ai deciziilor luate la Paris la finele Primului Război Mondial. Este vorba de SUA și Marea Britanie. „Atitudinea britanică față de Germania, atât de mânioasă la început”, scrie Churchill, „se deplasă curând în direcția opusă”. În urma unor controverse tăioase între Franța și Anglia, „cele două națiuni s-au depărtat în gândire și acțiune, iar simpatia, ba chiar admirația britanică față de Germania, și-au găsit o exprimare puternică”29. Nici Statele Unite nu s-au lăsat mai prejos și, alături de Anglia, au acordat împrumuturi uriașe Germaniei, „permițând astfel ca ruinele războiului să fie înlăturate rapid... Istoria va caracteriza toate aceste tranzacții ca nebunești”30.

Dar nu atât ajutoarele economico-financiare în sine pentru refacerea de după război a Germaniei au avut rolul lor, cât mai ales toleranța față de agresivitatea în creștere a acestei țări, care a condus la o nouă catastrofă pentru omenire. Pericolul acestei atitudini l-a descifrat și împotriva lui s-a pronunțat cu luciditate și curaj Nicolae Titulescu, imediat după ajungerea la putere a lui Hitler, la începutul anului 1933, când Mussolini avansase un proiect de „Acord al Pactului celor patru puteri” (Italia, Germania, Franța și Marea Britanie) ce viza asumarea în comun a unor drepturi în viața internațională conform cu răspunderile lor mondiale. Însărcinat de Mica Înțelegere să se deplaseze la Paris și Londra pentru a apăra interesele comune ale țărilor membre „împotriva oricărei tendințe de dictatură în viața internațională”, Nicolae Titulescu a îndeplinit această misiune în intervalul 22 martie – 9 aprilie 1933, după care a prezentat un amplu „Memoriu” regelui Carol al II-lea.

Încă de la început, Titulescu sesiza „o ciudată coincidență” între discursul lui Mussolini care cere ca „Europa să fie guvernată de Marile Puteri” și planul britanic de dezarmare ce atribuie acelorași Mari Puteri dreptul de intervenție în probleme de securitate „conform vederilor lui Mussolini”. Desigur, menționa Titulescu, această coincidență nu se datorează unei înțelegeri între britanici și Mussolini, ci este conformă cu „interesele naturale ale Marilor Puteri”. Atât la Paris cât și la Londra, Nicolae Titulescu a exprimat fără echivoc, în numele Micii Înțelegeri, punctul de vedere potrivit căruia astfel de acorduri „care dispun de dreptul terților, fie printr-o decizie directă, fie prin mijlocul presiunii” sunt inacceptabile și nu vor fi recunoscute niciodată. Mai mult, constata cu îngrijorare ilustrul diplomat român, proiectul lui Mussolini „înscrie revizuirea la ordinea zilei”, iar „ducerea chestiunii revizuirii în fața Marilor Puteri înseamnă... nu numai războiul, dar și acordarea unei baze morale războiului de agresiune...”. Din această perspectivă, argumenta Titulescu, proiectul lui Mussolini, chiar cu o serie de amendamente britanice, reprezenta „o primă la mobilizare”, ceea ce contravenea fundamental intereselor statelor mici pe care teama de revizuire le va împinge fatal spre Germania. Concluzia lui Titulescu se va adeveri doar peste câțiva ani: „Revizuirea, departe de a fi o soluție de pace, este drumul cel mai scurt la război. Tendința de revizuire va apropia Mica Înțelegere de Germania și, prin aceaasta, îi va spori puterea atunci când Anglia și Franța doresc numai să calmeze Germania, iar nu să o întărească”31.

Reacția timidă și prudentă a democrațiilor vremii față de ascensiunea lui Hitler este de acum un fapt bine stabilit. Hitler era atât de grăbit să-și concretizeze planurile agresive încât a recurs la mișcări și decizii bruște și radicale, fără a întâmpina niciun murmur de opoziție din partea Marilor Puteri învingătoare. La 14 octombrie 1933, Germania a părăsit Conferința pentru dezarmare, iar o săptămână după aceea și Liga Națiunilor, pentru a se eliberea de orice restricții internaționale. La începutul anului 1934, Hitler a anunțat oficial trecerea la politica de reînarmare a Germaniei.

Într-o convorbire purtată în Berlin, la 19 aprilie 1939, Hitler se „destăinuia” ministrului de externe român Grigore Gafencu: „Lupta împotriva Tratatului de la Versailles este lupta vieții mele. Până azi, am învins pe toată linia. Îmi mai rămân câteva bătălii de câștigat. Le voi câștiga. Nu lupt împotriva intereselor niciunui popor. Lupt pentru dreptatea cauzei Germaniei”32. Era stilul său de a învălui adevărul crud în straie cu aparențe de om cuminte, modest și dezinteresat, cum notează Gafencu în „Jurnal”. În scurt timp, însă, Fuhrerul nu va mai simți nevoia de camuflaj și își va da arama pe față. Un an mai târziu, în aprilie 1940, când Germania se afla deja în război declarat cu Anglia și Franța, J. Goebbels, șeful propagandei naziste, arăta într-un instructaj secret: „Până acum am reușit să-l nedumerim pe inamic în legătură cu adevăratele scopuri ale Germaniei, la fel cum, înainte de 1923, dușmanii noștri din interior nu și-au dat seama unde vrem să ajungem și nici că jurământul nostru de respectare a legii a fost un șiretlic... Ar fi putut să ne suprime (...). Dar n-au făcut-o. Ne-au lăsat în pace, ne-au permis să străbatem zona periculoasă, iar noi am reușit să navigăm printre toate stâncile care ne-au amenințat. Iar după ce am terminat ce aveam de făcut și ne-am înarmat cum se cuvine, mai bine ca ei, ei au fost cei care au declanșat războiul!”33.

Într-un anumit sens, tonul îngăduinței față de Germania l-au dat chiar Statele Unite, care au părăsit Liga Națiunilor încă de la înființarea ei, iar în 1921, „cu o logică de neînțeles”, cum apreciază Churchill, au argumentat că „ar fi imoral să fie dezarmați învinșii, dacă nu se leapădă de armele lor și învingătorii (...). Astfel, atât în Europa cât și în Asia, Aliații victorioși au creat condițiile care, în numele păcii, au deschis drum renașterii războiului”. Dacă în întreaga perioadă până în 1934, scrie cu îndreptățire Churchill, ar fi fost aplicate cu strictețe clauzele de dezarmare ale Tratatului de pace, atunci ar fi fost apărată „timp nedefinit pacea și siguranța lumii fără violență sau vărsare de sânge. Dar acestea au fost neglijate cât timp încălcările au fost minore și apoi au fost evitate când încălcările au căpătat proporții serioase. Astfel, a fost înlăturată apărarea finală a unei păci îndelungate”.

Cu un fundament juridic și moral de valoare incontestabilă, Liga Națiunilor s-a văzut de la început lipsită de forța necesară impunerii nobilelor principii proclamate ale securității colective tocmai datorită slăbiciunilor dovedite ani la rând de principalele Puteri învingătoare, în primul rând SUA, Marea Britanie și Franța. Ar fi fost necesară o politică simplă, scria în continuare Churchill, „să ții Germania dezarmată și pe cei victorioși înarmați în mod adecvat pe termen de treizeci de ani, iar între timp, chiar dacă nu se putea realiza o reconciliere cu Germania, să fie edificată o Ligă a Națiunilor adevărată și mai puternică, în stare să obțină respectarea tratatelor sau schimbarea lor prin discuții și înțelegere... Dar această modestă cerință nu a putut fi asigurată de puterea, civilizația, învățământul, cunoștințele, știința învingătorilor. Ei trăiau de pe o zi pe alta; de azi pe mâine și de la o alegere la alta, până când, după trecerea a numai douăzeci de ani, s-a dat semnalul celui de-al Doilea Război Mondial”34.

Ar mai trebui adăugat că Marile Puteri, învingătoare sau învinse, s-au regăsit sistematic pe poziții de „ciudată coincidență”, datorită intereselor lor naturale și tendinței, la care nu au renunțat niciodată, de a hotărâ în problemele mondiale nu doar pentru ele, ci și în numele terților și prin presiuni asupra Puterilor Mici, după cum se exprima Titulescu în 1933. O politică de dictat în relațiile internaționale, camuflată desigur sub lozinca nevoilor strategice și a intențiilor pacifiste. O politică îmbrățișată cu multă înflăcărare nu doar de Germania, ci și de Uniunea Sovietică, celălalt mare sabotor revizionist al Ligii Națiunilor și al păcii mondiale în perioada interbelică.

Regimul bolșevic instaurat în Rusia a supus unor critici permanente Tratatul de la Versailles și creația acestuia, Liga Națiunilor, etichetată ca instrument al puterilor învingătoare pentru a consolida reîmpărțirea imperialistă a lumii. O rezoluție adoptată de Congresul al VI-lea al Cominternului, în 1928, aducea noi acuze Ligii Națiunilor, imputându-i că, în loc de a fi o organizație de pace, nu era decât „un teren de manevră pentru imperiaaliștii belicoși”35. La începutul anilor ’30 ai secolului trecut, URSS ajunsese la concluzia că un nou război este inevitabil, dar nu era pregătită pentru această perspectivă, motiv pentru care Moscova trâmbița pe toate vocile o neostoită dorință de pace și concordie universală. În 1933, URSS anunța un „nou curs” în politica externă, care semnifica o „deschidere” în relațiile cu democrațiile occidentale, „conciliere” față de politica militaristă a Germaniei și a Japoniei, echidistanță față de diverse conflicte, participare la politica de securitate colectivă promovată de Liga Națiunilor. Astfel de măsuri au avut ecou, contribuind la stabilirea, în 1934, a relațiilor diplomatice cu SUA, Cehoslovacia și România, admiterea URSS în Liga Națiunilor și ca membru permanent al Consiliului acestei organizații (septembrie 1934), vizita la Moscova a ministrului de externe britanic Anthony Eden (martie 1935) etc., Puterea Sovietică fiind recunosctă nu doar de facto, dar și de jure ca partener de dialog și actor important al vieții internaționale. În realitate, însă, esența Puterii Sovietice rămânea agresivă și imprevizibilă, care urzea în secret planuri de expansiune viitoare. În martie 1939, la Congresul al XVIII-lea al PC(b)US, când se apropia momentul ca și URSS să-și arate adevăratul chip, Stalin găsea potrivit să justifice aderarea la Liga Națiunilor: deși Uniunea Sovietică nu-și schimbase poziția critică față de Tratatul de la Versailles, declara el, intrarea în Liga Națiunilor a pornit de la principiul conform căruia „cu toată slăbiciunea acesteia..., ea poate fi totuși o tribună de demascare a agresorilor și un oarecare, fie și slab, instrument de pace, care poate înfrâna dezlănțuirea războiului”36. Era însă deja târziu ca Liga Națiunilor să mai poată fi folosită ca „tribună de demascare a agresorilor”, deoarece peste doar câteva luni URSS se va afla într-o ipostază nouă și va intra cu arme și bagaje în tabăra agresorilor.

Deocamdată, rămâne un fapt stabilit cu certitudine că Rusia Sovietică/URSS a participat sistematic la încălcarea prevederilor Tratatului de la Versailles, printr-o amplă colaborare specială cu Germania, care a cunoscut un moment de recul după venirea naziștilor la putere. Un înalt funcţionar al serviciilor secrete ale URSS, generalul Pavel Sudoplatov, aflat atunci în miezul evenimentelor, scrie în memoriile sale: „Relaţia cu germanii trebuie înţeleasă pe fundalul unei legături strânse între gânditorii strategici germani şi sovietici. În 1933, Stalin a pus capăt unei lungi perioade de cooperare între conducerile militare ale Germaniei şi Uniunii Sovietice, sub pretextul inventat că germanii transmiteau francezilor informaţii despre contactele militare secrete sovieto-germane”37. Chiar și în cei câțiva ani de restrângere temporară a colaborării militare și a intensificării confruntării propagandistice dintre cele două regimuri totalitare, fascist și bolșevic, sovieticii nu au încetat să se inspire din doctrina expansionistă a Germaniei naziste şi din teoriile care justificau pretenţiile acesteia asupra altor teritorii şi popoare. Cităm, spre exemplificare, doar cazul teoriilor lui Karl Haushofer, fondatorul şcolii geopolitice germane din perioada interbelică, adept al stabilirii unor relaţii speciale de colaborare între Germania şi URSS şi favorabil, fireşte, încheierii Pactului Ribbentrop-Molotov. În concepţia sa, cele două mari puteri continentale erau chemate să corecteze împreună „nedreptăţile” tratatelor de la Versailles şi să înfrunte cu succes coaliţia statelor oceanice, în primul rând SUA şi Marea Britanie38. Mai mult, teoreticianul german, promotor al ideii frontierei în mişcare, dezvolta o întreagă metodologie a expansiunii asupra unor teritorii din vecinătate prin efectuarea unor „străpungeri prietenoase”, înţelese la vremea respectivă, ca şi astăzi de altfel, ca acţiuni de propagandă înşelătoare, care să contribuie la promovarea propriilor valori în rândul populației din statele inamice şi, în consecinţă, la demobilizarea ideologică a acesteia în spaţiile ce urmau să fie anexate. Această strategie de veritabilă „subminare geopolitică”39 a statelor vecine a fost practicată cu succes de sovietici în perioada interbelică la frontiera de pe Nistru, în acţiunile de slăbire și defăimare a administraţiei româneşti în Basarabia.

Cooperarea militară sovieto-germană, întreruptă temporar în 1933, avea să revină în forţă peste doar câţiva ani, în ajunul celei de-a doua mari conflagraţii mondiale, când toţi se aşteptau probabil cel mai puţin. Atunci însă, cum ar fi spus Lenin, s-a ivit iarăși o „coincidență de interese” între cele două mari puteri, care au semnat înțelegerile secrete cunoscute ulterior sub denumirea generică de Pactul Ribbentrop-Molotov. 

(Va urma)

 

Note:

1 I. G. Duca (1992), Memorii, vol. I, ediție și schiță biografică de Stelian Neagoe, Editura Expres, București, 1992, p. 54.

2 Ibidem, p. 56.

3 Ibidem, p. 59-60.

4 Ibidem, p. 195.

5 Ibidem, p. 83.

6 Ibidem, p. 182.

7 I.G. Duca, Memorii, ed. cit., vol. II, p. 173.

8 Apud Jean Nouzille (1997), Calvarul prizonierilor de război români în Alsacia-Lorena. 1917-1918, Editura Semne, București, p. 64.

9 Antonescu, Ion (1919/1990), Românii, originea, trecutul, sacrificiile și drepturile lor, Editura CLIO, București, p. 41, 43, 49.

10 În baza înțelegerilor dintre guvernele rus și român, Tezaurul BNR a fost transferat la Moscova în două tranșe, prima la finele lunii decembrie/începutul lunii ianuarie 1917 și a doua la sfârșitul lunii iulie/începutul lunii august 1917. Pentru detalii a se vedea Cristian Păunescu, Marian Ștefan (2011), Tezaurul Băncii Naționale a României la Moscova, Ediția a II-a, Editura Oscar Print, București, passim.

11 I. G. Duca (1992), Memorii, ed. cit., vol. III, p. 228-229.

12 Cronica Basarabiei. 1918-1944 (culegere de „mărturii din presa timpului și imagini de epocă” realizată de Vlad Darie și Mihai Potârniche), Moldpres, Chișinău, 2012, p. 9.

13Colecția Eden” (Anthony Eden Papers)/7 februarie 1918. Pentru detalii vezi și I. Popa, L. Popa (2012), Românii, Basarabia și Transnistria, Ediția a II-a, Fundația Europeană Titulescu, p. 66-68.

14 Ibidem.

15 I. Antonescu, Românii, originea, trecutul, sacrificiile și drepturile lor, ed. cit, p. 87.

16 Gusti, D. (1928), Cu prilejul aniversării de zece ani de la unirea Ardealului, Banatului și a părților locuite de români din Ungaria, la vechiul Regat, extras din „Arhiva pentru Știința și Reforma Socială”, Anul VIII, Nr. 1-3, 1929, București, p. 3.

17 Duiliu Zamfirescu în Basarabia (2012), ediție îngrijită, prefață, comentarii și note de Ioan Adam, Editura Biblioteca Bucureștilor, p. 65.

18 Detalii interesante din arhiva Cominternului despre cariera și sfârșitul prin împușcare, în 1938, al lui Bela Kun („fiul lui Mor Kon și al Rozaliei Goldenberg”) au fost publicate de Arkadi Vaksberg în volumul Hotel Lux. Partidele frățești în slujba Internaționalei Comuniste (1993/1998), Humanitas, p. 210-213.

19 Dmitri Volkogonov (1994), Lenin. O nouă biografie, Editura Orizonturi, București, p. 26 și 420.

20 Ibidem, p. 427.

21 Ludmila Rotari (2004), Mișcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924, Editura Enciclopedică, București, p. 238.

22 G. Brătescu (1995), O anchetă stalinistă (1937-1938), Univers Enciclopedic, București, pp. 136-137.

23 Marin C. Stănescu (1994), Moscova, Cominternul, Filiera Comunistă Balcanică și România (1919-1943), SILEX, București, p. 120.

24 V. I. Lenin (1965), Opere complete, Editura Politică, București, vol. 37, p. 57.

25 D. Volkogonov, Lenin. O nouă biografie, ed. cit., p. 27.

26 Henry Kissinger (1994/1998), Diplomația, Editura ALL, București, p. 222.

27 Ibidem, p. 239.

28 D. Volkogonov, Lenin. O nouă biografie, ed. cit., p. 345.

29 Winston Churchill (1996), Al Doilea Război Mondial, Editura SAECULUM I.O., București, vol. I., p. 18.

30 Ibidem, p. 20.

31 Nicolae Titulescu (1992), Documente confidențiale, Editura Academiei Române, p. 48-52.

32 Grigore Gafencu, Jurnal. 1941-1944, vol. I, ediție litografiată (f.a.), p. 44.

33 H. Kissinger (1994/1998), Diplomația, ed. cit., p. 267.

34 Winston Churchill, Al Doilea Război Mondial, ed. cit., vol. I, p. 21-24.

35 William Z. Foster (1955/1959), Istoria celor trei Internaționale, Editura Politică, București, p. 427.

36 I.V. Stalin (1939/1945), Problemele leninismului, Editura Partidului Comunist din România, București, p. 705.

37 Pavel și Anatoli Sudoplatov (1994, 1995/2013), Misiuni speciale, Editura Litera, București, p. 42.

38 Paul Dobrescu (2008), Geopolitica (ediția a 2-a), Editura Comunicare.ro, București, p. 89.

39 Ibidem, p. 97.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog