Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ȘI TERMINOLOGIE

CUVINTE DEZVELITE

LEXICOLOGIE

RECURS LA PATRIMONIU

RECITIREA CLASICILOR

SINTEZE

INEDIT

CRITICĂ. ESEU

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

CULTURA MEMORIEI URBANE

LITERATURĂ ŞI DESTIN

CONFESIUNI

PRO DIDACTICA

POESIS

STAREA DE VEGHE

EX CIVITATE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

ANIVERSĂRI. IOAN SCURTU – 80

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

RESTITUTIO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIALOGUL ARTELOR

Acuarela… o didactică a libertății

Viorica-Ela CARAMAN

Alte articole de
Viorica-Ela CARAMAN
Revista Limba Română
Nr. 2-3, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Stimate domnule Ovidiu Iovanel, vă mulțumim că ați acceptat invitația în paginile revistei „Limba Română”! Sunteți arhitect și acuarelist activ astăzi în spațiul românesc – președinte al Asociației Pictorilor Acuareliști din România. Să reperăm puțin contextual cazul dumneavoastră. Oricine a auzit de acuarelă de la grădiniță, școală. Și eu am mers în gimnaziu la olimpiada de artă plastică și am „performat” atunci în acuarelă, dar nimic, afară de o pasiune intimă, nu mi-a mai încurajat traseul artistic, iar când am vrut să merg la arte, mi se invocau primele dezavantaje: materialele sunt scumpe și alte prejudecăți... deci era vorba automat de uleiuri, acuarela dispărea în neant odată cu gimnaziul. Nu cumva acuarela este la noi cel mai nepopular registru al artei plastice? Cum se explică acest fenomen?

În primul rând, doresc să vă mulțumesc pentru posibilitatea de a vorbi despre acuarelă prin intermediul revistei „Limba Română”!

Din câte știu, în Republica Moldova acuarela nu este chiar atât de nepopulară precum în România. Fenomenul ignoranței în ceea ce privește acuarela este complex și responsabili pentru gustul needucat al consumatorilor de artă sunt, după părerea mea, chiar pictorii. Ei au fost aceia care au promovat până la refuz tehnica picturii în ulei în detrimentul altor tehnici la fel de durabile sau poate chiar mai durabile. Publicul needucat artistic nu știe, de exemplu, că un tub de 10 ml de acuarelă de marcă poate costa de trei ori mai mult decât un tub de 200 ml de culoare în ulei. Lucrări executate în culori de apă (acuarelă) s-au dovedit a fi mai rezistente decât lucrările executate în culori de ulei. Aici cititorul neavizat poate va zâmbi zeflemitor, întrebându-ne ce lucrări în acuarelă cunoaștem noi la fel de perene precum lucrările în ulei expuse de sute de ani în catedrale sau în muzeele lumii. Eu aș da în acest caz două exemple, fără a intra în amănunte: picturile rupestre găsite în peșterile din Franța și Spania și picturile de pe papirusurile egiptene descoperite în mormintele faraonilor... Acuarelă 100%, conservată de mii de ani! Am fost suficient de convingător?

În drumul civilizației noastre – vechimea miza pe prețiozitate –, se observă o trecere de la valoarea materială, palpabilă a lucrurilor, la o devalorizare a formei materiale, la un minimalism care trebuie să simbolizeze, mai mult decât să încarneze, și să funcționeze. Vechii bijutieri elvețieni, de exemplu, s-au reprofilat în ceasornicari, apoi ceasurile inteligente au ajuns la prețuri ridicole, purtăm bijuterii din lemn, iar banii noștri se dematerializează complet, în curând vom uita culoarea bancnotelor... Capătă în schimb consistență în existența noastră cifrele, biții... Credeți că se poate revigora acuarela, ca material la îndemână, sau chiar înscăuna în viața noastră în raport cu uleiul pentru capacitatea ei (superioară?) de resimbolizare a lumii, dacă nu mergem prea departe...?

Acuarela este fix ceea ce ar trebui să caute omul secolului nostru, iubitor de artă și obsedat de viteză în același timp, mai ales dacă vrea să picteze. În această lume modernă de care ați amintit, singura tehnică de pictură care îți permite să realizezi în mai puțin de o oră sau poate în maxim trei ore o pictură autentică și de mare efect, este acuarela. Nu poți picta atât de rapid cu vopsele în ulei, deoarece te împiedică timpul de uscare necesar între straturile unei picturi. Acuarela îți permite ca într-un interval de câteva minute să treci la următoarea etapă. Ca să nu mai vorbim despre efectele speciale pe care le poți obține doar cu acuarela...

A parcurs și acuarela curente artistice? Există un clasicism în acuarelă, există o avangardă?

De la acuarela figurativă din peșteri, trecând prin stilul hiperrealist al lui Albrecht Dürer, acuarela a ajuns să fie abordată în majoritatea cazurilor într-un stil impresionist. Există și astăzi pictori care abordează hiperrealismul în acuarelă, iar alții pictează în stil abstract, dar, în general, acuareliștii preferă azi impresionismul. Totuși, din ce am observat eu, lucrările premiate în zilele noastre la concursuri sunt în mare măsură cele hiperrealiste, nu cele impresioniste. Cred că se pune mai mare accent pe orele de muncă și pe redarea detaliilor decât pe impresia artistică în sine. Și, sincer, nu cred că e bine...

Care sunt numele de referință astăzi din acuarela românească și în ce raport se așază acestea față de cea universală?

Din punctul meu de vedere, niciun acuarelist născut pe teritoriul României Mari nu s-a impus până la ora actuală pe plan internațional. Nici măcar Teodor Aman. Totuși, în Republica Moldova s-au născut cel puțin trei acuareliști de talie mondială: Igor Sava, Eugen Chișnicean și Eugeniu Gorean. Cu siguranță, sunt și alți oameni talentați, dar atâta timp cât nu câștigi premii internaționale, atâta timp cât nu ții multe cursuri în diverse țări în fiecare an, atâta timp cât nu ești invitat să ții demonstrații de pictură rapidă la festivalurile internaționale și atâta timp cât nu apari pe coperta și în interiorul revistelor „The Art of Watercolor” (Franța) și/sau „Watercolor Artist” (SUA), nu poți avea pretenția de a fi un nume recunoscut și respectat în lumea acuarelei. Cunoscut – poate, recunoscut – nu. Știu că se vor grăbi unii să mă întrebe de ce nu amintesc un nume cunoscut pe plan național, în România, și care pare a fi și internațional deopotrivă? Motivul este simplu: nu întrunește condițiile enunțate mai sus.

Cum ați înțeles că această tehnică vă reprezintă cel mai mult și cât timp v-a luat? De ce ați preferat acuarela altor arte plastice și chiar profilului de arhitect pe care îl aveți?

Eu, ca orice copil, am început să pictez în acuarelă în primul an de școală, la ora de desen. Îmi amintesc și blocul de desen cu copertă poroasă, cu un desen grafic oribil și cu un font curios. Foile din interior mi s-au părut bune. Pensulele și culorile le mai am și acum (ca să nu mai spun că și astăzi Combinatul Fondului Plastic din București produce aceleași acuarele „Colibri”, ca și acum 40 de ani). Dar ceea ce pictam eu pe atunci nu se poate numi pictură în acuarelă, ci mai degrabă desen colorat. A picta, în orice tehnică (ulei, acrilice, acuarelă etc.), presupune un studiu în prealabil, cultivarea unor deprinderi și... multă pasiune! Îmi amintesc că în clasa a VII-a, în vacanța de vară, din prea multă plictiseală, am pictat pentru prima dată în acuarelă ceva mai elaborat decât în clasele I-IV. Și de atunci, în următorii 25 de ani, nu am mai pus mâna pe acuarele… Ce greșeală! Mi-am cultivat antitalentul în loc să îmi cultiv talentul. Am neglijat tendința mea naturală spre artă, pentru a pierde timpul cu lucruri care nu mă entuziasmau. Am făcut un liceu teoretic în loc să mă orientez spre un liceu de artă și am terminat o facultate tehnică (arhitectura), deși gândul că îmi neglijez talentul persista. Totuși ceva bun am făcut. În paralel cu liceul, am urmat trei ani cursurile Școlii Populare de Artă. De două ori pe săptămână mergeam să învăț să pictez și să desenez, dar, din păcate, nu în acuarelă. Nu este de mirare, fiindcă în România, acuarela este privită ca „Cenușăreasa” picturii, fiind asociată cu joaca de copil. Nici la facultățile de artă nu se studiază. În realitate, acuarela este o tehnică în sine, este pictură veritabilă, doar că folosește alt pigment, alte pensule și alt suport (hârtie).

Pe vremea aceea nu știam toate aceste lucruri. Nimeni nu m-a încurajat să îmi urmez pasiunea. În cei șase ani de facultate la Timișoara nu îmi amintesc să fi pictat ceva. De fapt între 1991 și 2011 nici nu am mai pus mâna pe vreo pensulă… 20 de ani!

Dar trezirea mea a început în anul 2011, când, după 20 de ani, am pictat un peisaj urban în acrilice pe o ușă metalică. În 2012 am mers la un curs de desen holistic și am început să pictez apoi în acrilice. Timid… Dar am decis să nu-mi mai neglijez talentul. În toamna anului 2012 am hotărât să las arhitectura și să mă dedic full time picturii și desenului în creion. Abia în 2013 am reluat contactul cu acuarela, când am dat de o carte pe tema aceasta într-o librărie în Austria. Astăzi nivelul cărții mi se pare de fapt incipient, dar pe atunci eram entuziasmat, m-am apucat să fac niște exerciții după ea și atunci a intervenit declicul! Parcă eram într-o stare modificată de conștiință atunci când pictam în acuarelă. Aveam senzația că am descoperit un mare secret și nu mai voiam să-i dau drumul. Am descoperit, rând pe rând, cine sunt marii maeștri ai acuarelei, contemporani cu mine, și atunci mi-am spus: „Vreau să pictez și eu așa!”. Îmi place să cred că am reușit, în bună parte… Mi-am dat seama că dacă vreau să progresez rapid, am nevoie de acești profesori buni. De exemplu, în 2013 l-am descoperit din întâmplare pe Thomas Schaller (SUA), fost arhitect și el, ca și mine, reprofilat pe acuarelă. Când i-am văzut lucrările, am avut un moment de revelație, iar dacă aceasta presupune să schimb acrilicele și uleiurile pe acuarele, atunci așa să fie! A fost o dorință spontană, pentru că simțeam că mă identific cu această tehnică. Este ceva interior ce nu se poate explica în cuvinte, este o chemare din adâncul ființei. Iar odată ce te apuci de pictat în acuarelă și îi prinzi gustul, nu prea mai dai înapoi. Pur și simplu acuarela te seduce, te domină și te capturează cu „farmecele” ei.

Cum înaintați spre performanță și cât lucrați astăzi? Unde ajung creațiile dumneavoastră?

Cu sinceritate spun că nu mă consider deocamdată un mare performer. Mai am foarte multe lucruri de învățat și mai am foarte multe lucruri de perfecționat. Așa cum unii îmi cer părerea mie despre lucrările lor, așa cer și eu părerea maeștrilor mei (pictori de renume internațional) despre lucrările mele. Ceea ce ei îmi spun de multe ori nu face altceva decât să îmi pună în lumină propriile lacune. Pe cât e posibil, încerc să lucrez zilnic, dar nu reușesc întotdeauna. Nu sunt cel mai bun, dar mă străduiesc.

Cred că ai nevoie de câteva „ingrediente” pentru a ajunge la performanțe: mai întâi, trebuie să vrei cu îndârjire să atingi o anumită țintă. Eu, de exemplu, am vrut din start să devin din nimic un nume internațional. Știam că va fi un drum lung și nu mi-am făcut iluzii că voi ajunge repede acolo. Nu am atins ținta, dar fac tot ce pot ca să păstrez direcția spre ea. Există riscul să nu o ating? Da, există... Dar măcar nu voi regreta niciodată că nu am încercat. Întâlnesc des oameni care îmi arată acuarelele lor și când le fac corectura îmi spun că ei nu vor să ajungă celebri, dar vor totuși să picteze bine. Da, poți parcurge și jumătate din acest drum, nu este nevoie să atingi ținta. Nu toți vor să fie watercolor-star. Unii se mulțumesc cu jumătăți de măsură. Eu nu. În al doilea rând, e nevoie de constanță. Sau, cu alte cuvinte, muncă multă, susținută, atât practică, precum și teoretică (citit), pe cât posibil zilnic. Există momente în care îți vine să rupi toate hârtiile, să arunci totul la coș și să îți schimbi meseria. Momentele acelea trebuie, de fapt, tratate cu atenție și respect. Sunt momente bune, deși nu par astfel, fiindcă frustrarea te împinge spre o schimbare. Dar, repet, e nevoie să nu îți părăsești drumul tău, ținta ta. Nu mi se întâmplă des să vreau să abandonez, dar atunci când se întâmplă, iau o pauză de o zi-două și mă resetez. Nu iau decizii la cald. Cât despre tablourile mele, cele vândute ajung pe pereții clienților, cele nevândute încă sunt în casa mea, în așteptare. Experiența m-a învățat că și cele mai nereușite tablouri (din punctul meu de vedere) au cumpărătorul lor. Lucrările pe care le trimit la diverse expoziții internaționale, în general, nu le vând, ci le înrămez și le pun pe pereții casei mele.

Aveți un vis legat de acuarelă? Se poate ajunge la mult mai mult? Sau este de ajuns plăcerea cu care creați o lucrare și surpriza pe care v-o rezervă fiecare abordare în parte, fără mize deosebite?

Ținta mea este una, dar experiența în drumul spre ea contează la fel de mult. Cred că se poate atinge ținta de a ajunge un nume internațional doar dacă scrii o filă de istorie a acuarelei, dacă lucrările tale vor fi expuse în muzeele internaționale și se va vorbi despre tine în cărți așa cum se vorbește despre alți pictori celebri, care au creat adevărate curente în pictură. Dar pentru asta trebuie să produci ceva cu adevărat unic și nemaivăzut până acum, ceva ce te va converti într-o personalitate pe care să vrea apoi oricine să o imite, să o urmeze. Doar un deschizător de drumuri, un inițiator al unui nou curent în pictură, al unui nou stil, poate intra în istorie.

În ceea ce mă privește, fiecare acuarelă reușită este o sărbătoare interioară, mentală și emoțională. Fenomenul curios aici este că publicul nu prea evaluează „acuarela bună” așa cum o evaluez eu (sau pictorii în general). Pe multe acuarele considerate bune de mine sau de alți pictori care mă urmăresc, am puține like-uri pe Facebook, de exemplu. Pe altele pe care eu le consider mai mult exerciții, bune, dar nu grozav de bune, lumea le apreciază enorm de mult. Ce ne spune asta? Că gusturile sunt absolut subiective și criteriile sunt relative...

Pasiunea dumneavoastră este autentică și cu adevărat molipsitoare. Astfel, generați proiecte foarte vizibile în viața artistică din România. Vorbiți-ne despre cele mai importante, mai ales despre proiectul „Bucură-ți sufletul pictând în acuarelă!”, despre dinamica și perspectivele lor.

În 2014 am observat că nu există niciun grup de acuareliști în România, așa că l-am înființat eu (pe Facebook), pe principiul „dacă vezi că ceva nu există și nimeni nu face nimic, iar tu îți dorești să existe acel ceva, fă-l tu”. Se numește „Acuareliști români” și are astăzi 3800 de membri. Este un grup dedicat doar pictorilor din România și Republica Moldova. Pictorii din alte țări sunt acceptați doar dacă sunt români plecați în străinătate. Desigur, nu toți acești 3800 de oameni pictează, dar cel puțin sunt consumatori de acuarelă. Acesta a fost primul meu proiect de anvergură și prin intermediul acestui grup am cunoscut mulți oameni cu care ulterior am început să colaborez la alte proiecte.

Și acum vă voi povesti ceva, pentru prima dată. Am mai spus povestea asta unor prieteni, în discuții private, dar cred că a sosit momentul să o fac publică: despre cum am ajuns eu președintele Asociației Pictorilor Acuareliști din România, de unde a început acest proiect și de ce acum și nu mai devreme. Dintr-un deficit de dinamică a vieții artistice din România în sfera acuarelei.

În anul 2016, în ianuarie, am fost sunat de președintele Societății Internaționale de Acuarelă, pictorul turc Atanur Dogan, care îmi văzuse lucrările pe Facebook, și care m-a întrebat dacă nu vreau să mă ocup de înființarea unei asociații în România, care să lucreze în numele Societății Internaționale de Acuarelă (International Watercolor Society, pe scurt „IWS”) și în care să adun toți pictorii acuareliști români, dornici să participe la expozițiile de grup pe plan național și internațional. Nu îl cunoșteam pe Atanur decât din postările de pe Facebook și nu comunicasem până atunci nici măcar în scris. Știam pe atunci că exista deja un grup pe Facebook numit IWS ROMÂNIA, administrat de un pictor acuarelist, așa că prima reacție a mea către Atanur Dogan a fost să îi amintesc de existența acelui pictor și să îl întreb de ce nu a luat legătura cu el, nu cu mine? Mi-a spus că i-a dat și lui aceeași temă cu mai mult timp în urmă (de fapt, Atanur îl numise președinte al grupului IWS ROMÂNIA) și că acel pictor nu s-a preocupat nici măcar să se promoveze pe el însuși, darămite pe alți pictori români. Pe scurt, nu a făcut nimic... Atunci i-am spus președintelui că nu accept oferta lui de a-l schimba pe administratorul de atunci al grupului până când nu mă documentez mai întâi despre ce presupune înființarea unei astfel de asociații în contextul legislației din România, ca nu cumva să ne trezim că îl schimbă pe unul care nu face nimic cu altul care nu face nimic. Timp de aproape trei săptămâni am studiat câteva zeci de pagini pe internet (legislație, forumuri, sfaturi etc.) și am vorbit cu trei avocați. La final l-am sunat pe Atanur și i-am spus ce am aflat în urma muncii mele de cercetare și ce presupune înființarea Asociației Pictorilor Acuareliști în România. În aceeași seară m-a contactat administratorul grupului IWS ROMÂNIA,  cerându-mi socoteală și acuzându-mă că l-am „săpat”, fiindcă fusese demis. Nimic mai fals! De fapt, schimbarea lui din funcție a fost inițiată de Atanur Dogan și a fost operată până la capăt de Atanur Dogan, fiind nemulțumit de lipsa activității acestuia. Singura mea „vină” a fost că am acceptat să mă implic, văzând că România era practic inexistentă la acea oră pe „harta” acuarelei internaționale. Odată am vorbit cu un alt pictor „celebru” la telefon, care îmi spunea cu mândrie că „înainte de a fi eu în cărți, pe el l-au solicitat să fie președintele IWS ROMÂNIA”, dar el a refuzat. Această formă de plural „l-au solicitat” a sunat pentru mine cel puțin curios, deoarece în afară de Atanur Dogan, președintele internațional, nu avea cine să îl solicite să prezideze grupul de acuareliști. Eram cât pe ce să îl întreb dacă nu cumva „meritul” lui este că a refuzat să se implice și să muncească, iar „vina” mea a fost că m-am implicat și am acceptat să fac ceva pentru România, nu doar în mod egoist și exclusivist pentru mine personal. Cei doi pictori despre care aminteam mai sus s-au autoexclus din grup. Și au mai fost câțiva care au încercat să dărâme ceea ce noi ceilalți clădeam, dar nu au găsit susținere și s-au autoexclus și ei. V-am povestit toate aceste lucruri ca să vă arăt că nu există drum fără suișuri și coborâșuri, că nu toate sunt „roz” și că niciun proiect de anvergură nu se face fără sacrificii și fără opoziție, fără rezistență, fără oameni cu agende paralele și cu interese personale. Dar am mers înainte în ciuda opozanților și am reușit să formăm o echipă unită.

Aceasta a fost pe scurt povestea înființării grupurilor de acuareliști și strângerea oamenilor în grupul IWS România, nu doar în grupul Acuareliști Români. De atunci, mulți pictori acuareliști din țara noastră au expus la diverse expoziții și festivaluri internaționale de acuarelă, organizate de IWS în diverse țări ale lumii. Nu vreau să omit aici nici festivalul de acuarelă de la Fabriano (Italia), diferit de IWS, unde eu am ajuns în 2016 datorită pictorului Igor Sava, care m-a luat pe atunci în echipa Republicii Moldova, iar din 2017 România a început să participe la expoziții, cu propria echipă, pe care am organizat-o eu. Mă bucur în mod autentic pentru că am reușit să adun acești colegi minunați și să ne anunțăm împreună existența, pe scenele lumii. În decembrie 2018 am finalizat înființarea și legalizarea „Asociației Pictorilor Acuareliști” din România, singura asociație din România care are dreptul să expună din numele Societății Internaționale de Acuarelă. În ianuarie 2019 am organizat la Teatrul Național București prima expoziție națională de pictură în acuarelă din România (71 de participanți), iar în aprilie 2019, la Palatul Parlamentului din București, am vernisat prima expoziție internațională de pictură în acuarelă, ambele în numele IWS (233 de participanți din România, Republica Moldova și alte 40 de țări).

Acum, după ce am vorbit despre proiectele mele colective, să vă răspund și la întrebarea legată de proiectul meu personal. „Bucură-ți sufletul pictând în acuarelă!” este absolut privat și nu are de-a face cu grupul de acuareliști români. L-am născut din dorința de a răspunde unor nevoi și unor întrebări ale iubitorilor de acuarelă. Practic întorc ideea asta pe toate fețele de pe la jumătatea anului 2019, dar abia în februarie 2020, în pragul pandemiei Covid, i-am dat aripi. De-a lungul ultimilor ani, am primit în mesaj privat, pe Messenger, zeci de întrebări legate de acuarelă de la prietenii din grup. Evident, erau întrebări repetitive, fiindcă toți se loveau de aceleași probleme atunci când pictau. Iar eu povesteam mereu și mereu aceleași lucruri. Răspunsurile mele pentru fiecare mi-au mâncat mult timp și recunosc că la un moment dat mă cam plictisisem de atâta consultanță gratuită. Dar cum nu puteam nici să cer bani oamenilor pentru câteva întrebări la care răspundeam, m-am gândit să lansez un mini curs on-line absolut gratuit, în care să înmănunchez toate aceste dileme ale începătorului și să povestesc despre acuarelă, ajutând pe oricine dorește să picteze să facă primii câțiva pași, călăuzindu-se după niște principii de bază. Pentru cei ce vor să aprofundeze, fac și cursuri plătite, dar acest curs l-am conceput a fi gratis tocmai pentru a-mi economisi mie timpul. Lumea s-a mirat atunci cum de ofer atâtea informații gratis, neștiind că oricum le ofeream de ani de zile. Așadar, oricine vrea să pășească în această lume fascinantă a acuarelei are acum ocazia să parcurgă cursul meu gratuit, pe care îl trimit pe e-mail oricui se abonează pe pagina www.iovanelo.ro.

Apropo de raportul școală-artă plastică, ați auzit de Arno Stern? Un pedagog franco-german care a dat naștere unui concept de dezvoltare la orice vârstă prin pictură – „jocul picturii” într-un clos lieu – spațiu închis, un fel de laborator al spiritului aflat în travaliu de creație care mizează pe stimularea spontaneității pentru a exprima indicibilul. Există deja o rețea internațională de astfel de școli, e una și la București. Pe parcursul anilor de pedagogie prin artă a creat o arhivă impresionantă a practicanților, astfel încât a adunat o bancă de date care pot oferi cunoștințe prețioase despre cum ne dezvoltăm, ne autodepășim cu fiecare act de creație. Nu cumva mai ales acuarela, prin natura ei incontrolabilă, se înscrie în acest registru care provoacă mintea umană să-și împingă mereu limitele percepției, expresivității și deci limitele ființării ei?

Am auzit tangențial de Arno Stern, dar mărturisesc că nu i-am studiat activitatea și ideile. Dar, cu siguranță, acuarela, destul de greu de controlat, cum spuneați, provoacă limitele percepției și ale creativității. De asta îmi place și mie acuarela mai mult decât orice altă tehnică. Îmi place mult o idee pe care am citit-o undeva și pe care o spun când am ocazia: „A picta în acuarelă e ca și cum te-ai apuca să dresezi o pisică”. Și se mai spune că „poți învăța o pisică să facă tot ce vrea ea”... Cu toate acestea, cei ce pictează hiperrealist în acuarelă (de exemplu, Thierry Duval sau Laurin McCracken) vor să ne demonstreze că până și pisicile pot fi dresate. Și, după părerea mea, chiar reușesc. De fapt, în asta constă frumusețea acuarelei: te invită să fii foarte liber!

Vă mulțumim mult pentru amabilitate! Trebuie să recunosc că am urmat și eu, printre cele câteva mii de persoane, cu o plăcere nebănuită, cursul dumneavoastră, observând și vecinătatea altor adepți entuziaști, inclusiv profesioniști, care au luat în mod firesc această ocazie de laborator colectiv drept o provocare de etapă, implicându-se și ei. Și cred că e o minunată inițiativă, iar în câțiva ani, personal, mă aștept, de asemenea, la surprize: pot răsări niște nume din această nobilă și generoasă antrepriză, așa că vă mulțumim și în numele cursanților pentru privilegiul de a ne ajuta să intrăm în număr cât mai mare pe tărâmul fascinant al picturii în acuarelă, urându-vă multă inspirație și bucuria marilor realizări!

Mi-a făcut o deosebită plăcere să vă răspund la întrebări și să colaborez cu dumneavoastră. Vă mulțumesc.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog