Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRO DIDACTICA

Ionel Teodoreanu şi Mateiu I. Caragiale – reprezentanţi ai direcţiei estetizante

Gabriela MEDAN

Alte articole de
Gabriela MEDAN
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Zăbovind asupra universului copilăriei şi adolescenţei, Ionel Teodoreanu adoptă o formulă scriitoricească în care epicul este puternic dublat de liric. Critica literară a vorbit chiar de o „rătăcire a poetului în roman”1.
Atâta vreme cât copilul ia tangenţă doar arar cu greutăţile şi realitatea vieţii, cât sensibilitatea şi judecata lui sunt mai puţin convenţionale decât cele ale adulţilor, copilăria se transformă ea însăşi într-o lume fluidă, schimbătoare, nicicând rigidă şi împietrită, o lume a metaforelor, surprinzătoare şi tulburătoare. Pentru a descrie o astfel de lume este necesară o sensibilitate artistică aparte.
Chiar şi atunci când personajele se construiesc pe amintiri, scriitorul le înfăţişează viu sub zodia prezentului. Senzorialul predomină universul transformărilor interioare. Deşi adoptă „la vision avec”, prozatorul nu foloseşte persoana I, ci persoana a III-a, fără ca acest fapt să dăuneze impresiei veridicităţii. Liricul are un aspect halucinatoriu, dar el nu reduce o oarecare obiectivitate a paginilor lui Teodoreanu. Metaforizată, lumea cărţilor sale este totuşi extrem de reală, eroii sunt „vii”, iar gesturile lor – veridice. Desigur, în crearea acestei senzaţii un rol important îl are dialogul prezent în proporţii masive, deloc supărătoare, pentru că el se încheagă firesc şi este în deplin acord cu planul narativ. Mai mult decât atât, personajele sunt caracterizate atât prin dialog, cât şi printr-o broderie verbală pe care naratorul o ţese ca liant al replicilor dialogate. Pentru a exemplifica, vom enumera câteva verbe pe care le utilizează naratorul în volumul întâi al Medelenilor, în vreme ce dublează dialogul dintre Monica şi Olguţa, completând planul narativ ce însoţeşte vorbele celor două personaje. Banalele verbe: a zice, a spune, a întreba, a răspunde sunt înlocuite cu altele mult mai expresive, cu sugestii clare ale temperamentului celor două fete, verbe ce portretizează şi descriu personalităţi. Astfel, replicile Olguţei (copil vioi şi nestatornic) sunt completate în planul narativ de verbe ce trădează o fire imperativă: protestă, porunci, se frământă, strigă, tropăind, chiui, tună, hotărî, mormăi, ţipă, argumentează, se alarmă, se răsti. Din cu totul alt registru expresiv vin verbele ce conturează firea timidă a Monicăi: se temu, zâmbi, recunoscu, se-nspăimântă, visă, consimţi.
Verbul îmbracă adesea forme regionale: feşteli, cu sensul de „a se murdări” (La Medeleni) sau arhaice: a dojeni, a muştrului (La Medeleni); a se mânia (Masa umbrelor). El devine extrem de expresiv când este utilizat cu sens figurat: „Cerul torcea înăbuşit”, „Sfoara curgea repede spre cer” (La Medeleni); „nervii fermentau” (Bal mascat); „învechindu-i aşteptarea, moşnegindu-l” (În casa bunicilor).
Puterea de sugestie a verbului este întărită de determinanţii adverbiali, în marea lor majoritate incluşi în categoria adverbului de mod. Adverbul nu indică doar circumstanţele acţiunii, ci completează stările sufleteşti ale eroilor, amplificând atmosfera evocată. Iată câteva exemple: „privi îndelung”, „apucă zdravăn”, „se duse gârbov”, „uşa se deschise blând”, „zâmbi departe”, „începu dezarmat”, „porunci sfătos”, „se minună duios” (La Medeleni); „se înseninează hlizit” (Masa umbrelor), „Trenul se opri leneş” (Lorelei); „A început să ningă vechi”, „Bunicul îl ascultă alb” (În casa bunicilor); „sări nebuneşte”, „înregistră iritat” (Bal mascat).
Stările sufleteşti, senzaţiile, sentimentele sunt redate prin numeroase interjecţii, regăsite la nivelul dialogului: vai!, of!, mdă!, u-uu, u-uu!, hai-hai!, ţţ, ha-ha (La Medeleni); ura! (Masa umbrelor); Ei!, ţoc!, dă! (În casa bunicilor); Aaa!, naninani, văleu!, Na! (Uliţa copilăriei); Phii! (Bal mascat).
Tot în concordanţă cu existenţa numeroaselor pasaje dialogate se află şi prezenţa masivă a vocativelor. Ele pot fi partajate în două categorii: este vorba de numele personajelor (indicând persoana căreia i se adresează personajul), dar şi de anumite substantive comune ce pot caracteriza personajele, zugrăvind caractere: viperă, păpuşico (Bal mascat); leneşule, somnorosule (La Medeleni); hoţomane (În casa bunicilor).
Opera lui Ionel Teodoreanu aduce un subtil amestec de arhaisme şi neologisme, dozate însă cu mare măsură, fapt ce face posibilă integrarea unor vechi structuri aristocratice într-o lume modernă. Dintre arhaisme menţionăm: depeşă, colb, sipet, iar dintre neologisme amintim: retrospectiv, imperativă, a rectifica.
Trebuie remarcată şi tendinţa autorului de a strecura construcţii întregi, uneori chiar fraze notate în limbi străine (franceză, germană şi engleză). În lumea Medelenilor se aud ecouri străine: merçi, papa, jet d’eaux, touché, en garde, Tiens! J’avais oublié: Comme c’est aimable de votre part; cher monsieur, de me l’avoir rappelé!, A ghiten Weig, Herr Direktor, looping – the – loop, iar în Bal mascat întâlnim scrierea englezească a cuvântului pull-over.
Între particularităţile de ordin lingvistic şi stilistic ale creaţiei lui Ionel Teodoreanu s-ar mai putea număra: tendinţa de a echivala un termen obişnuit printr-o sintagmă cu valoare de metaforă (copiii – alaiul mărunţilor, zmeul – namila asta, zbârnâitoarea – melodică mânie de violoncele), utilizarea genitiv-dativului cuvântului bunică în forma bunicei, atribuirea unor noi sensuri termenului epic, atunci când el este adjectiv („viteze epice” – mari, „vânt epic” – puternic), folosirea unor termeni cu iz regional: antreţel, bortelit, bujmachii...
Cu totul alte tendinţe lingvistice se găsesc în opera lui Mateiu I. Caragiale. Abordând utopia şi spectacolul ca forme de manifestare artistică, autorul cunoaşte – în opinia lui Constantin Trandafir – o mare „deschidere semantică”2.
Înscriindu-se pe linia balcanismului, autorul descrie o lume plină de meandre, de travestiuri, în care artificialul calculat creează senzaţia unei lumi pământeşti iluzorii, fascinante şi stranii. Un văl pare să se aştearnă peste realitate, însă nu pentru a o acoperi, ci pentru a-i da o nuanţă deosebită, magică şi captivantă. Realitatea istorică şi socială nu lipseşte din opera mateiană, hagialâcurile fiind de fapt plăsmuiri pe baza unor elemente concrete ale realităţii. Chiar şi personajele reclădesc realul după structura proprie, apropiindu-se extrem de mult de teatralitate.
Atracţia pentru mister cunoaşte rafinamentul în paginile scriitorului. O lume în care izul nobil produce fantasme şi reverii creează prin contemplare iluzia. Decorurile strălucitoare şi stilizate transformă cele mai banale locaţii în spaţii ale evadării, ale visului himeric, în care taina devine esenţială. Totul pare învăluit în abur, într-un etern suspans.
În postfaţa volumului din 1988, (Pajere, Remember, Craii de Curtea-Veche), Constantin Trandafir remarca sprijinul dat de cuvânt în alcătuirea acestei lumi stranii: „Pelerinajul în închipuire şi în trecut, într-o realitate supratemporală îşi asociază Cuvântul (zicerea) şi are rostul unui catharsis. Cuvântul, un alt «crai», cuvântul – forţă magică de înrâuire, cuvântul scenic – iată către ce jinduieşte acest «aurfaur» care este Mateiu I. Caragiale. Meşterind artizanal «zicerea», scriitorul îi dă înfăţişări insolite, în ultimă analiză, spectaculare. E o teatralitate a cuvântului, de care vorbeşte Barthes, acea funcţiune fatică sau «dialogică» (Bahtin). Altfel spus, avem de-a face cu un narcisism lingvistic, un labirint în care limbajul freamătă sub efectul subiectivităţii şi al magiei”3.
Efectul iluzoriu este creat de autor prin indicii temporali vagi. În marea lor majoritate, adverbele de timp ne coboară într-un trecut incert, fiind adesea completate de substantive cu determinanţi temporali imprecişi sau de adverbe de loc ce sporesc gradul de ambiguitate. Astfel, de exemplu, în Remember, debutul stă sub marca unei periodizări abstracte: „le-am trăit cândva şi undeva”, „am auzit-o demult”, „câtăva vreme”, „Poate fi plăcere mai rară pentru cei ce s-au împărtăşit cu evlavie întru taina trecutului decât să întâlnească în carne şi oase o icoană din veacuri apuse?”. Întreaga operă este împânzită de sugestii temporale: în trecut, în alte veacuri, prăpăstii de timp, în timpii din urmă, de la o vreme, estimp.
Planul temporal se conturează însă şi indirect, prin lexicul arhaic utilizat. Întâlnim termeni ca izvod, întru, zăduf, completaţi în Craii de Curtea-Veche de: dregea, peceţi, cari (pronumele relativ), dăscălindu-mă.
Ceea ce frapează însă, în plan lingvistic, în opera lui Mateiu I. Caragiale este modul de utilizare a verbului. Desigur, proza acestui scriitor este narativă, dar ea produce, mai mult decât senzaţia derulării unui fir epic, o atmosferă. De obicei, adjectivul sau adverbul este partea de vorbire care induce senzaţii prin raportări la însuşiri sau la circumstanţe. Mateiu I. Caragiale procedează însă altfel, într-un mod original, în care verbul este un complice în redarea unei stări.
Pentru o argumentare a acestui punct de vedere am realizat o statistică a verbelor de pe o pagină aleasă la întâmplare (pagina 5) din Remember, Craii de Curtea-Veche şi Sub pecetea tainei.
Rezultatele arată că pagina aleasă cuprinde 32 verbe în Remember, 41 (3 fiind forme ale verbului a fi) în Craii de Curtea-Veche şi 50 în Sub pecetea tainei. Aşadar, el este masiv reprezentat între celelalte părţi de vorbire. O clasificare a acţiunilor (sau stărilor) redate prin verbe clarifică impresia de amânare a desfăşurării acţiunii, pe care o produce textul în ciuda numărului mare de verbe. Mateiu I. Caragiale foloseşte extrem de puţine verbe de mişcare. Interesul său se îndreaptă spre cele ce pot descrie sau formula senzaţii, stări, sentimente. Astfel, din cele 32 de verbe ce apar pe pagina 5 a nuvelei Remember doar două sunt de mişcare: călărind, răsfoind. Multe din celelalte verbe se îndreaptă spre oniric sau gnomic: gândesc, închipuiam, să visezi. Acelaşi lucru se regăseşte şi în Craii de Curtea-Veche, unde, pe pagina aleasă, doar 3 verbe indică mişcarea. Se pot identifica însă verbe ce schiţează caracterul lui Paşadia: „ascundea o fire pătimaşă”, se trăda, decăzuse, să se înfunde, „se răsfrângea în sufletul stăpânului”. O oarecare senzaţie de vag este creată prin utilizarea conjunctivului perfect sau a condiţional-optativului perfect: să fi avut loc, ar fi cunoscut, n-ar fi voit.
Numărul verbelor de mişcare creşte proporţional cu frecvenţa generală a acestei valori morfologice. Pe pagina 5 din Sub pecetea tainei se găsesc, între cele 50 de verbe, 9 de mişcare şi o locuţiune verbală: se închideau, a lovit, s-a înălţat, a întâmpinat, mergând, s-a dus, n-a venit, fluturând, furişându-se, avea tresăreli. Desigur, creşterea numerică a verbelor de mişcare nu dă câştig de cauză epicului câtă vreme acestea nu domină, ci se împletesc cu cele specifice comunicării: adaose, să zic, a întrebat, am răspuns sau definirii stărilor: n-a suferit, slăbisem, încurcam.
Nu e de mirare că Gh. Glodeanu concluziona în Poetica misterului în opera lui Mateiu I. Caragiale: „Confesiunea subminează acţiunea propriu-zisă, aventura de factură picarescă fiind substituită prin aventura de ordin spiritual.”4
Încadrarea lui Mateiu I. Caragiale în direcţia estetizantă vine ca rezultat al capacităţii sale de a descrie, cu un pronunţat simţ al nuanţelor, cadrele naturale (în special noaptea), lucrurile, interioarele, costumele. De asemenea, trimiterile spre tărâmuri străine, misterioase fac ca decorurile să captiveze prin aura lor: „gheaţa limpede şi albastră” a safirelor de Ceylon, „abanos şi mahon”, „pânzeturile din Olanda, farfuriile şi cleştarurile de Boemia”. Autorul este un pictor desăvârşit, ce s-a slujit de limbă pentru a crea o lume aparte. Acest fapt l-a determinat pe Tudor Vianu să afirme: „Opera de prozator a lui Matei Ion Caragiale este o mare minune a limbii noastre. Bogăţia ei verbală, în care expresiile arhaice abundă, lasă cu mult în urmă mijloacele îndeobşte întrebuinţate în zugrăvirea mediilor urbane. Dar dacă avea multe cuvinte la dispoziţie, împrejurarea provine din faptul că Matei Caragiale era stăpân pe o mare bogăţie de idei şi senzaţii”5.
 
Note
1   Şerban Cioculescu, Romanul românesc, 1933, în „Revista fundaţiilor regale”, II, nr. 2, februarie, 1934, p. 459.
2   Trandafir Constantin, postfaţă la volumul lui Mateiu I. Caragiale, Pajere. Remember. Craii de Curtea-Veche, Editura Minerva, Bucureşti, 1988.
3   Ibidem.
4   Gh. Glodeanu, Poetica misterului în opera lui Mateiu I. Caragiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 109.
5   Tudor Vianu, Scriitori români din secolul XX, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. 253-254.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog