Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

RECURS LA PATRIMONIU

LINGVISTICĂ

LEXICOGRAFIE

CUVINTE DEZVELITE

ONOMASTICĂ

COŞERIANA

EX CIVITATE

RECITIREA CLASICILOR

INTERFERENȚE CULTURALE

POESIS

SINTEZE

CRITICĂ. ESEU

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

ANIVERSĂRI. ONUFRIE VINȚELER – 90

ANIVERSĂRI. DUMITRU RADU POPESCU – 85

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

RESTITUTIO

DIALOGUL ARTELOR

VOCI DIN TRECUT

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

Numai sub cupola limbii române avem șansa de a supraviețui ca neam

Alexandru BANTOŞ

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 4-5, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Numai sub cupola limbii române avem șansa de a supraviețui ca neam

Interviu realizat de Constantin Șchiopu

Fondată de Nicolae Mătcaș, Ion Dumeniuk și Alexandru Bantoș, revista de știință și cultură „Limba Română”, prima publicaţie din istoria Basarabiei ce poartă în titulatură numele corect al limbii noastre, împlinește curând 30 de ani de activitate editorială. În preajma aniversării, i-am solicitat domnului Alexandru Bantoș, redactor-șef al revistei „Limba Română”, director al Întreprinderii Municipale Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”, un interviu, mulțumindu-i pe această cale atât pentru bunăvoința de a-mi fi acceptat provocarea, cât și pentru munca-i perseverentă, plină de bucurii, tristeți, deznădejdi și speranțe, depusă în slujba ideii de unitate și identitate națională a tuturor românilor.

Stimate Domnule Alexandru Bantoș, făcând o retrospectivă necesară (o carte a Dumneavoastră chiar așa se numește – Retrospectivă necesară), spuneți-mi ce a însemnat/înseamnă pentru Dumneavoastră evenimentul de acum trei decenii?

Revista pusă la cale în decembrie 1990 însemna realizarea visului basarabenilor de a spune deschis și fără frică pe nume limbii lor, de a promova adevărul prin intermediul unei publicații la îndemâna tuturor și, lucru foarte important, de a avea un reper „autohton”, cu autoritate, în măsură să contribuie la stoparea procesului de degradare a limbii, la anihilarea infernului lingvistic ai cărui captivi eram până la 1989. Revista își propunea să fie o busolă a renașterii graiului matern, un reazem mobilizator în dorința generală de a „depăși perimatele dogme de sorginte imperial-bolșevică privind etnogeneza, limba și cultura poporului”, să contribuie la „creșterea limbii românești/ și-a Patriei cinstire”, precum se sublinia în editorialul din primul număr.

Lansarea unei reviste cu numele corect al limbii noastre pe vremea fostei URSS, trebuie să recunoaștem, era un act de curaj, de vreme ce politicienii de la Chișinău și astăzi ezită să rostească cuvântul român și derivatele lui...

Temerară a fost ideea lui Nicolae Mătcaș, unul dintre cei mai dotați, perseverenți și înțelepți miniștri ai educației din întreaga istorie a ținutului, și a profesorului universitar Ion Dumeniuk, de etnie ucrainean, care a dat, de altfel, publicației titlul de „Limba Română”. Ion Dumeniuk, primul redactor-șef al revistei, a avut cu subsemnatul, fostul lui student, un dialog scurt, informându-mă că voi fi numit adjunct și m-a îndemnat să purced imediat la alcătuirea echipei redacționale și la elaborarea primului număr de revistă. „Te vei ocupa de întreg procesul redacțional, iar eu mă voi îngriji ca redacția să aibă condiții adecvate de muncă și de creație”, a precizat viitorul meu șef. Noua publicație a Ministerului Științei și Învățământului urma să o „înlocuiască” pe cea existentă cu „ambiguul” nume de „Limba noastră”, care deja nu mai răspundea imperativelor vremii, ba chiar devenise o frână în promovarea limbii române și a valorilor naționale. Am retras de la tipografie nr. 4 al distonantei publicații (revista avea deja „Bunul de tipar”) și din sumarul ei am păstrat doar un comentariu la Moartea căprioarei de Nicole Labiș. Bineînțeles, numirea mea în calitate de redactor-șef adjunct a fost o provocare neașteptată. În viața basarabenilor se profilau tot mai vizibil semnele vremurilor noi și intuiam că, acceptând funcția, voi parcurge un drum mai puțin bătătorit. Nu m-am înșelat, deoarece itinerarul revistei s-a dovedit a fi într-adevăr spectaculos, bogat în evenimente și cu surprize dintre cele mai variate și mai imprevizibile. Astfel, destinul revistei de știință și cultură „Limba Română” pe parcursul celor 30 de ani de apariție neîntreruptă s-a suprapus, în cel mai natural mod, cu destinul meu și invers.

Fănuș Neagu menționa că „butucul limbii române stă în butucul acestei țări. Vezi-l tu cu ochii tăi, pipăie-l cu mintea ta”. În ce stă butucul revistei „Limba Română”, care în cei 30 de ani a rezistat contrar tuturor greutăților, nu numai de ordin financiar (să ne amintim, cel puțin, de pângărirea edificiului Casei Limbii Române)?

Rezistența și, afirmă cei care ne cunosc publicația, prestigiul ei rezidă în faptul că „Limba Română” s-a manifestat drept o revistă onestă, integră și incoruptibilă în sensul cel mai larg și mai profund. Ne-am propus din start să evităm comoditatea circumstanțelor oportuniste, nu am crezut în „prestația” idolilor, mai ales a celor din politică; ne-am bizuit pe munca, pe responsabilitatea și optimismul echipei redacționale care a conștientizat că revista „Limba Română” și-a asumat misiunea de instituție identitară românească, fapt onorabil, dar anevoios de realizat fără asistență din partea autorităților locale (ultima subvenție acordată revistei de către Chișinău datează cu 1993, când ministru al educației mai era distinsul profesor Nicolae Mătcaș). Au existat de-a lungul anilor mai multe tentative de a explica oportunitatea editării publicației cu bani din bugetul republicii. O încercare, de altfel eșuată, am întreprins-o împreună cu acad. Nicolae Corlăteanu, la insistența căruia am solicitat audiență la fostul lui student, Petru Lucinschi, ajuns Președinte al Republicii Moldova. După întrevedere, e adevărat, ni s-a transferat „pentru probă” o sumă modică (nici pentru un număr de revistă), după care ne-am pomenit cu un șir de controale „mixte”, ce ne-au determinat să tragem „concluzia” că nici primul om din stat nu poate sprijini revista... Da, în pofida dificultăților de tot soiul, revista a rezistat pentru că nu este, cum se mai întâmplă, o publicație de grup, cu veleități elitare sau politice. Partidul pe care l-am servit cu fidelitate și dedicație în toți cei 30 de ani s-a numit Limba Română, adică istoria zbuciumată a basarabenilor și patrimoniul lor spiritual, cel lingvistic firește, înainte de toate. Dar (cu regret fac această mărturisire), din invidie, din oportunism, sau mai știu eu din ce motive, modesta și cumpătata existență a revistei nu întotdeauna a fost agreată. Unii și-au dat arama pe față, manifestându-și nestingherit aversiunea. Și nu mă refer doar la cei care în 2001 și în 2002 au dat foc ori au pângărit în câteva rânduri sediul Casei Limbii Române. Răul cel mare vine și din interiorul breslei noastre de intelectuali, care nu-și onorează întotdeauna statutul și care nu justifică încrederea ce li se acordă.

Să precizăm totuși premisele, factorii care au condiționat și care explică rezistența și menținerea publicației în topul celor mai bune instituții media...

Destinatarul principal al publicației noastre, adică școala de toate gradele, instituțiile de cultură, intelectualul, omul cărturar și valorile lui spirituale, sunt factorii de seamă ce ne-a determinat să scriem revista cu dragoste, cu pasiune, competență și responsabilitate, fie că e vorba de un comentariu literar, de un articol sau studiu de sinteză și critică literară, de aspecte ale istoriei românilor sau ale artei naționale. Toate generațiile de colaboratori ai revistei, fără excepție, au lucrat onest, cu inspirație și entuziasm, conștienți fiind că fiecare număr de revistă trebuie să fie mai bun decât precedentul, că o publicație, dacă se hrănește cu meritele de ieri, are toate șansele să moară azi. Nutresc aleasă considerație față de colegii mei, firi harnice, modeste, curate la suflet, perseverente și aș vrea în mod expres, și cu acest prilej, să exprim cele mai sincere sentimente de recunoștință coechipierilor mei: Oxana Bejan, Raisa Belicov, Leo Bordeianu, Grigore Canțâru, Viorica-Ela Caraman, Elena Călin, Jana Ciolpan, Ion Conțescu, Tatiana Curmei-Fisticanu, Liliana Ganga-Rostea, Alex Marchitan, Emil Mândâcanu, Narcisa Miron, Vlad Pohilă, Veronica Rotaru, Elena Viziru ș.a., pentru că au susținut și au amplificat, prin propria contribuție, prestigiul și notorietatea revistei.

Revenind la retrospectiva necesară, numiți cel mai frumos fragment de timp din istoria revistei și justificați-vă opțiunea.

Privind în urmă, am impresia că întregul itinerar de trei decenii, cu toate inevitabilele necazuri și supărări, a fost unul admirabil, impozant chiar. Segmente aparte, mai deosebite? Cel mai luminos fragment din istoria „Limbii Române” îl constituie perioada între 4 aprilie 1991 și 3 noiembrie 1992, când în fruntea revistei s-a aflat regretatul Ion Dumeniuk. Eram ocrotit, sprijinit, înaripat, stimulat, încurajat, sfătuit, astfel încât revista, calitatea ei era unica și cea mai mare preocupare a mea. Era abia începutul unui drum lung și sinuos și, firesc, conta mult temelia ce se punea proiectului.

Apoi, un fragment vrednic de amintire sunt circumstanțele organizării și desfășurării (la 20 și 21 iulie 1995) în Parlamentul Republicii Moldova a conferinței științifice Limba Română este numele corect al limbii noastre, cu participarea unor redutabili savanți de la Chișinău și din spațiul est-sovietic. Din Țară nu am invitat pe nimeni, pentru a nu fi învinuiți de părtinire și subiectivism. Întrunirea științifică din parlament, transmisă la radio și televiziune și apoi tipărită într-o ediție specială cu un tiraj de 11 000 de exemplare („Bunul de tipar” a fost dat în două săptămâni după conferință, o performanță pentru acele timpuri), a însemnat încă un pas în procesul de dezavuare a falsei teorii privind cele două limbi și popoare despărțite de Prut. O perioadă rodnică a fost între anii 2007 și 2012. Am reușit atunci să edităm, concomitent cu revista, în seria Biblioteca revistei „Limba Română”, o seamă de antologii, colective sau de autor, cuprinzând studii, comunicări, documente etc. Volumele respective, veritabile repere științifice ale identității românilor din stânga Prutului, sunt semnate de cunoscuți reprezentați ai lingvisticii basarabene.

Revista „Limba Română” a lansat mai multe proiecte culturale, finalizate cu editarea unor numere speciale, care au avut un impact direct asupra cunoașterii fenomenelor culturale și sociale de pe cele două maluri ale Prutului. Mă voi referi la trei numere de revistă apărute cu genericul „Itinerare ale identității noastre”, incluzând și ediții speciale dedicate unor tradiționale centre de cultură și civilizație românească – Un portret cultural al SUD-ului – județul Călărași, „Limba Română”, nr.11, 1999; Partea de cer numită Maramureș, „Limba Română”, nr.3-5, 2000; Bucovina – aura nordică a țării, „Limba Română”, nr.1-3, 2001. Revista dedicată Maramureșului a fost lansată pe Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, pe 31 august 2000, cu participarea unei delegații conduse de prietenul Basarabiei, poetul și profesorul Gheorghe Mihai Bârlea, atunci prefect de Maramureș, din care făceau parte circa 60 de persoane, insclusiv celebrul Ansamblu de dansuri populare „Transilvania” și vestiții frați Petreuș. Prin mijlocirea revistei „Limba Română”, la Chișinău a avut loc o întâlnire de neuitat cu descendenții Maramureșului voievodal, de unde suntem coborâtori și noi, moldovenii.

Un eveniment de rezonanță a avut loc în 2001, când, pe 21 mai, am marcat în Sala Mare a Academiei de Științe a Moldovei (Președinte acad. Andrei Andrieș) 10 ani de la fondarea revistei și 80 de ani de la nașterea ilustrului lingvist de origine basarabeană Eugeniu Coșeriu. În prezența a circa 400 de persoane – oameni de știință, scriitori, jurnaliști – a fost citit mesajul de felicitare din partea Președinției României, adresat revistei și omagiatului. Adunarea a fost atunci informată că Eugeniu Coșeriu a fost distins cu Ordinul Steaua României. Festivitatea a fost într-adevăr impresionantă și despre ea a scris presa de la Chișinău, Iași și București, pentru că era sărbătorit pentru prima dată acasă și apreciat la justa valoare omul de știință și de cultură Eugeniu Coșeriu, supranumit „gigantul de la Tübingen”, fondatorul lingvisticii ca știință a culturii, cel care reușise să scrie, după 1989, un șir de studii, articole, unele publicate inițial de revista noastră, esențiale despre identitatea românilor basarabeni, despre realitățile sociolingvistice din partea stângă a Prutului, supuse de-a lungul ultimelor două secole unui violent proces de degradare...

Memorabil este – și acest fapt trebuie să-l subliniem acum, la împlinirea a trei decenii de activitate a revistei – discursul Credință, sacrificiu și destin, rostit de Eugeniu Coșeriu la acea ședință festivă. Ilustrul înaintaș justifica necesitatea editării la Chișinău a publicației și accentua oportunitatea existenței/supraviețuirii acesteia în spațiul dintre Prut și Nistru. Propun să citez (spre luarea aminte a politicienilor, dar, poate, și a oamenilor de afaceri onești și cu adevărată iubire de neam și țară, așa cum a fost odinioară marele filantrop Vasile Stroescu) un segment din acea alocuțiune, ce transmite un tulburător mesaj, extrem de actual și astăzi:

După cum vedeți, am descris o misiune, am încercat să arăt de ce era nevoie în acei ani, înainte de 1991, când a apărut pentru prima dată revista „Limba Română”. Am descris tocmai misiunea revistei „Limba Română”: de această revistă era nevoie atunci și dacă atunci era nevoie de această revistă și de tot ce a făcut cu atâta râvnă, cu atât entuziasm și atâtea sacrificii în acești ani, astăzi trebuie să spunem că revista nu e numai necesară: în condițiile politico-culturale și de politică lingvistică la care am ajuns în ultima vreme, a devenit de-a dreptul indispensabilă.

Să nu lăsăm deci să piară această revistă, să nu lăsăm să scadă și să decadă această tribună. Ea trebuie să trăiască mai departe și să ne ajute cum ne-a ajutat până acum la afirmarea culturii românești și la cultivarea limbii române. Fiindcă, dacă dispare și această revistă, dacă ne asumăm acest risc, atunci ne-am trădat cultura națională, ne-am trădat identitatea spirituală, am trădat dimensiunea fundamentală a omului ca ființă spirituală: limbajul; dimensiune care pentru noi se prezintă sub forma limbii noastre istorice: limba română. Ceea ce înseamnă că, dacă această revistă moare – şi să nu dea Dumnezeu cumva să moară –, începem să murim cu toţii spiritualiceşte şi nu mai suntem noi înşine (textul integral al discursului a fost publicat în revista „Limba Română”, nr. 4-8, 2001, p. 32-37).

Da, adevărat, revista n-a murit și a ajuns la vârsta „tinereții mature” pentru că, în ceasurile de cumpănă, am simțit permanent susținerea fraților de peste Prut. Acum trei ani, de exemplu, ajunși la ananghie, ne-a întins o mână prietenească, salvatoare Academia Română, care a luat publicația sub auspiciile ei – gest simbolic și onorant pentru noi. Folosindu-mă de prilej, adresez sentimente de gratitudine academicienilor Ioan-Aurel Pop, președinte, Victor A. Voicu și Victor Spinei, vicepreședinți ai Academiei Române, pentru susținerea și încrederea acordată publicației chișinăuiene. Rezistăm pentru că distinse personalități de pe întreg spațiul limbii române au fost (și sunt!) cu inima, cu vorba, cu fapta alături de echipa redacțională. Mă voi referi doar la câteva nume, fără de care nu am fi ajuns să încheiem trei decenii de activitate: Ștefan Afloroaei (Iași), Viorel Badea (București), Victor Bârsan (București), Gheorghe Mihai Bârlea (Baia Mare), Silviu Berejan, Eugen Beltechi (Cluj), Nicolae Bilețchi, Ana Blandiana (București), Iulian Boldea (Târgu-Mureș), Mircea Borcilă (Cluj), Petru Buburuz, Coriolan și Doruleț Brad (Sibiu), Jon Cepoi (Los-Angeles), Anatol Ciobanu, Ion Ciocanu, Gheorghe Chivu (București), Dorin Cimpoeșu (București), Mihail Gh. Cibotaru, Mihai Ciobanu, Constantin Ciopraga (Iași), Lina și Theodor Codreanu (Huși), Anatol Codru, Mircea Coloșenco (București), Nicolae Corlăteanu, Maria Cosniceanu, Eugeniu Coșeriu (Tübingen), Margareta Curtescu, Nichita Danilov (Iași), Ion Dediu, Mircea A. Diaconu (Suceava), Marcel Dinu (București), Demir Dragnev, Mihai Drăgan (Iași), Mircea Druc, Stelian Dumistrăcel (Iași), Anatol Eremia, Andrei Eșanu, Ion Ețcu, Nicolae Felecan (Baia Mare), Gheorghe Gonța, Victor Grecu (Sibiu), Alexandru Husar (Iași), Ilie Ilașcu, Ion I. Ionescu (București), Daniel Ioniță, Vasile Iovu, Dumitru Irimia (Iași), Gavril Istrati (Iași), Solomon Marcus (București), Dumitru Matcovschi, Dan Mănucă (Iași), Nicolae Mătcaș, Ioan Milică (Iași), Vlad Mischevca, Viorica Molea, Cristinel Munteanu (Brăila), Eugen Munteanu (Iași), Sergiu Musteață, Vasile Nanea (București), Petre Neamțu, Gheorghe Paladi, Ioan C. Popa (București), Gheorghe Pârja (Baia-Mare), Anatol Petrencu, Adrian Dinu Rachieru (Timișoara), Carol Roman (București), Aurelia și Valeriu Rusu (Aix-en-Provence), Georgel și Mina-Maria Rusu (București), Serafim Saka, Ala Sainenco (Botoșani), Marius Sala (București), Andrei Strâmbeanu, Arcadie Suceveanu, Ilie Șandru (Toplița), Constantin Șchiopu, Filip Teodorescu (București), Nicoleta Toia (București), Eugen Tomac (București), Petru Țaranu (Vatra Dornei), Serafim Urecheanu, Ion Ungureanu, Ilie Untilă, Vasile Vasilache, Lucian Vasiliu (Iași), Grigore Vieru, Gheorghe Vodă... Având imboldul lor stimulator, am mers înainte, am opus rezistență tuturor vânturilor, valurilor, iar experiența ne-a călit și ne-a dat puteri. Dar un cuvânt aparte doresc să-l adresez membrilor familiei mele, în primul rând soției Ana Bantoș, al căror sprijin a fost și rămâne în continuare vital pentru mine și pentru revista „Limba Română”.

Stimate domnule Alexandru Bantoș, presupun că pe parcursul celor trei decenii de existență a revistei „Limba Română” au avut loc evenimente, situații, întâmplări mai puțin faste, care v-au marcat oarecum...

Evident că am avut parte și de momente mai puțin plăcute, dar despre acestea, de regulă nu vorbesc, pentru a nu influența negativ activitatea echipei redacționale, destinul publicației și, nu în ultimul rând, situația familiei mele. Am preferat să urmez proverbul „Câinii latră, caravana trece” și am evitat replicile, polemicile puierile, generatoare de scandaluri de presă, în majoritatea cazurilor dirijate (din umbră) de oamenii puterii prin intermediul unor instituții și al unor persoane interpuse.

Și totuși...

... Bine, mă voi referi doar la câteva cazuri „scoase deja de la index”, unele dintre întâmplări au interdicție, ca să mai facem haz de necaz, pentru o perioadă de... 50 de ani.

– Cel mai șocant incident, trăit de întreaga mea familie, datează cu 1994, anul aprobării Constituției Republicii Moldova, care, în contra numeroaselor și diverselor argumente, prin articolul 13 a „legitimat” „limba moldovenească”, „asigurând” politizarea pentru decenii în șir a celui mai esențial atribut al identității românilor basarabeni. În acea toamnă, la apariția unui nou număr de revistă, ce publica pledoariile mai multor oameni de știință în favoarea denumirii corecte a limbii noastre, la Liceul „Mircea Eliade”, în sala de festivități, a avut loc lansarea publicației, cu participarea întregii școli. Unele posturi de radio și televiziune au relatat amplu despre eveniment. Seara târziu, tocmai când ne uitam la știrile de la ora 21.00, din senin, un glonte a spart partea din colț, stânga, a geamului din camera în care ne aflam toți ai casei. Am alertat, desigur, urgent poliția și la puțin timp în apartamentul nostru de la etajul patru, situat în centrul orașului, nu departe de MAI, au intrat val-vârtej trei bărbați, îmbrăcați în uniformă neagră. Vorbind rusește, ne-au interogat, au luat probe, au făcut măsurări, au analizat situația, promițându-ne că ne vor informa cât de curând despre rezultatul investigațiilor. Cum după două sau trei săptămâni trecute nu aveam nicio știre, m-am adresat unui fost coleg de universitate, angajat al MAI, într-o structură specializată în contracararea actelor de terorism. După ce m-a ascultat atent, ofițerul MAI, căutând cu privirea în părți, mi-a șoptit: „Păzea, frate! Mai domol cu revista!”. Nici astăzi nu am aflat cine și din ce motiv a „lansat” glontele în fereastra noastră chiar în ziua lansării unui nou număr al „Limbii Române”!

 O altă „poveste”. Pentru a prejudicia din punct de vedere economic revista, la o comandă „de sus”, în 1999, a fost „inventată” și ni s-a imputat o datorie evaluată la 100 000 de lei, când leul era mai leu ca acum, pentru un spațiu la Casa Presei, închiriat de fapt timp îndelungat de către ONG-ul unui politician de la guvernare, motiv pentru care am fost târât prin instanțe doi ani încheiați. Evident, am câștigat procesul, dar câți nervi, sănătate, bani și timp am pierdut!

 În 2001, în dimineața zilei de 31 august, venind la Casa Limbii Române pentru a prelua o donație de carte destinată unei filiale a instituției noastre, ce urma să fie inaugurată chiar de Ziua Limbii Române la Căușeni, am descoperit cu stupoare că sediul Casei Limbii Române era pângărit, împânzit cu desene și expresii indecente și cu mesaj antiromânesc... Peste o jumătate de an, Casa Limbii Române a fost incendiată, ulterior din nou pângărită... Făptașii însă nici azi nu sunt cunoscuți...

 Tot în 2001, am fost somat de către guvernarea comunistă să renunț la un proiect de anvergură destinat promovării limbii române (un asemenea program în valoare de șapte milioane de dolari fusese deja implementat în Lituania sub egida ONU). La o „discuție” umilitoare de câteva ore, desfășurată pe 8 noiembrie 2001 în biroul unui viceprim- ministru, am fost constrâns să explic în ce mod Casa Limbii Române, instituție având în titulatură denumirea limbii altui stat, e în măsură să gestioneze problemele „limbii de stat” în Republica Moldova. Pentru a continua proiectul, se punea o singură condiție: să renunțăm la glotonimul „limba română” în denumirea instituției, în materialul didactic elaborat, în emisiunile radio și tv, în articolele din presa scrisă legate de proiect. Un an și jumătate am luptat cu „moldovenișii” de la guvern. Primisem finanțare de la PNUD pentru un an, alcătuisem o echipă de specialiști – lingviști, cadre didactice, juriști. Reușisem să mobilăm instituția, să instalăm aparate de condiționare a aerului, să procurăm echipament tehnic, inclusiv o minitipografie... Dar, la insistența guvernanților, a trebuit să aleg între „limba moldovenească” și limba română. Am renunțat, spre uluirea funcționarilor de la PNUD (mi s-a spus că era primul rateu de acest fel din istoria ONU), la o sursă sigură de finanțare, inclusiv benefică pentru revistă și, implicit, pentru procesul de implementare a legislației lingvistice, și, cu un sentiment de amară părere de rău, am pus punct... iluziilor și am luat-o de la capăt.

Era, într-adevăr, halucinant dacă pe frontispiciul instituției apărea firma „Casa Limbii moldovenești”...

Da, cei de la guvern propuneau denumiri cât mai deșănțate, sau chiar îmi ofereau pentru gestionare o fundație creată ad-hoc, numai să nu audă de limba română...

 Tot în anii de guvernare comunistă a fost organizată, pe parcursul mai multor luni, publicarea unor articole denigratoare la adresa subsemnatului și a instituțiilor pe care le conduceam. Se crease o celulă din care făceau parte și jurnaliști intrați în serviciul noului regim, care căutau cu lumânarea fapte compromițătoare în întreaga mea biografie. Erau încropite texte, cu titluri zornăitoare, inițial publicate în ziarul de tristă faimă, „Accente” (cu timpul din acesta s-a ales praful), după care articolele erau reluate de alte gazete. Scopul detractorilor era să mă determine să renunț la cele două instituții. Pentru a scăpa de presiunea tot mai violentă exercitată asupra mea, m-am văzut nevoit să dispar pentru o scurtă perioadă din vizorul lor. Și acum, peste ani, nu por uita  căldura inimilor și prietenia sinceră a familiilor Theodor și Lina Codreanu din Huși și a lui Pentru și Geta Țaranu din Vatra Dornei. Încrederea lor că toate se „vor reașeza” mi-a insuflat puterea de a trece de necazuri.

Din câte știu eu, fiindcă adesea pășesc pragul Casei Limbii Române, instituțiile conduse de Dumneavoastră, pe lângă activitatea de bază – cursuri de limba română pentru alogeni – organizau numeroase acțiuni culturale: lansări de carte, vernisaje de pictură, omagieri ale unor personalități marcante etc., la care participa multă lume, fapt care deranja autoritățile și care aveau grijă să verifice sursa cheltuielilor...

Între proiectele derulate la noi aș vrea să menționez „Școala Tânărului Filolog”, destinat viitorilor studenți de la Litere. Numeroasele întâlniri ale cursanților cu scriitori, cu oameni de știință și de cultură au fost organizate de către Ana Bantoș, ea fiind și inițiatoarea celor patru ediții ale „Colocviilor revistei Limba Română”. Dar vigilența instituțiilor de resort este, se știe, proverbială. Voi exemplifica făcând trimitere la un caz întâmplat în 2006, în preajma aniversării zilei de naștere a lui Nichita Stănescu, „ocrotitorul” instituției noastre. Împreună cu un grup de colegi discutam despre organizarea manifestației dedicate ilustrului poet. Însă nu trecuse mult timp de la începutul ședinței, că am fost vizitați de trei reprezentanți ai MAI, Departamentul delicte transfrontaliere și informaționale, care au insistat să prezentăm urgent la control documentele financiare ale ultimilor doi ani de activitate a Casei Limbii Române. Până în seară actul de control a fost întocmit și semnat, fără a fi depistate încălcări. Firește, m-am interesat cine și de ce a dispus controlul. În loc de răspuns, unul dintre ofițeri a făcut semn cu arătătorul spre tavan...

Bucuros că „examenul” trecuse cu bine, am și uitat de control. Peste două săptămâni însă Departamentul delicte transfrontaliere și informaționale îmi solicită și documentele financiare de la revistă. Le-am prezentat, ca peste câteva zile să fiu invitat la o întrevedere „reciproc avantajoasă”, cum preciza viitorul meu interlocutor. Întâlnirea a avut loc „La bunelul”, un restaurant de pe strada Mihai Eminescu, lângă secția orășenească a securității. Discuția a fost lungă, pe ocolite. Am înțeles că omul din fața mea era bine informat despre starea financiară șubredă a celor două instituții. „Soluția există, mă convingea convorbitorul, care își prezentase legitimația de căpitan. Scrii cerere de colaborare și ai scăpat de necazuri”. Întreb, în ce mod SIS-ul ar putea finanța Casa Limbii Române și revista „Limba Română”. „Ei, sigur, că nu SIS-ul! Vor fi implicate terțe surse”, a urmat precizarea. Încercam să fiu cât mai calm și mă gândeam cum să resping cu eleganță „oferta”. Întrucât căpitanul scosese din mapă o coală albă și un stilou, m-am grăbit să cer „o pauză de gândire” până a doua zi, la 16.00, pentru a mă sfătui cu soția, cu… „Glumiți, a intervenit brusc ofițerul. Despre discuția noastră nu trebuie să știe nici pământul!” A doua zi, la ora fixată, eram deja în separeul „nostru”. Am declarat, fără înconjor, că nu accept propunerea… Replica a fost categorică, tăioasă: „Vedeți, controalele nu s-au încheiat, și-apoi acolo unde nu sunt delicte, ele pot fi inventate, așa că…” I-am spus ofertantului că alegerea a fost făcută, adăugând în glumă: „Credeți, domnule căpitan, că de la niște controale i se poate trage cuiva sfârșitul?!” Ne-am despărțit subit… Părăsind primul restaurantul, am mers cu mașina la departament pentru a prelua o parte din dosarele cu documente deja verificate, gândindu-mă continuu cum să evadez cât mai repede din oraș. Era în vinerea Paștelui și fixasem din timp să plecăm de sărbători, cu soția și nepoata, în vizită la colegul de universitate Gheorghe Țâmbală, profesor la Cociulia, Cantemir. Înainte de a porni la drum, fiindcă programasem să verific motorul vehiculului, am mers la un atelier. Ajuns la destinație, observ că inginerul mecanic analizează atent roata din dreaptă, față. Mă uit și eu la roată, dar nu observ nimic ieșit din comun. Atunci, tânărul îmi arătă lipsa a două din cele patru prizoane, adăugând că la drum, călătoria ar fi putut să se încheie cumva… brusc. Am procurat prizoanele lipsă, am verificat starea motorului, dar nu am mai avut chef de ospeție…

De-a lungul anilor în Republica Moldova și în România s-au schimbat parlamente, guverne, miniștri, primari. Câți dintre decidenții zilei, având pentru moment pâinea și cuțitul, au ținut cont de mesajul testamentar al lui Eugeniu Coșeriu? Pentru că, în mod sigur, de fiecare dată, ca redactor-șef al unei reviste preocupate de spiritualitatea românească, de identitatea noastră națională, de instruirea și culturalizarea cititorilor, ați avut speranțe, așteptări de la unii sau de la alții. Acum ce sentiment vă încearcă mai mult: dezamăgire sau recunoștință?

Indiscutabil, dominant e sentimentul recunoștinței față de instituțiile de resort și față de conducătorii și reprezentanții acestora, care au susținut financiar revista după 1994, când publicația a devenit independentă și a fost pusă în situația de a-și căuta sursele de existență peste Prut. Am cunoscut în acest răstimp oameni deosebiți, funcționari la ministere și departamente, reprezentanți ai unor foruri științifice și culturale cu o atitudine aparte, distinctă, sinceră față de soarta basarabenilor, care mi-au marcat destinul și fără sprijinul cărora este de neconceput dăinuirea „Limbii Române”. Am beneficiat, la timpul potrivit, de asistența morală, de respectul și de afecțiunea multora dintre cărturarii și politicienii români...

Dezamăgire? Da, uneori mă copleșește regretul, profundul regret pentru faptul că unii dintre cei care, în virtutea împrejurărilor, s-au pomenit în frunte (mă refer, în primul rând, la decidenții locali) și a căror misiune e să sprijine activitatea instituțiilor identitare nu fac acest lucru nici consecvent și nici în cel mai productiv mod. Multe ziare și reviste, importante pentru păstrarea și promovarea patrimoniului spiritual românesc, de ani buni se descurcă pe cont propriu, unele au supraviețuit doar grație sacrificiului și perseverenței conducătorilor instituțiilor media, care încearcă în disperare să stopeze dispariția publicațiilor. Examinând anii de existență a revistei „Limba Română”, nu îmi aduc aminte ca cineva dintre „decidenții zilei” de la Chișinău sau București să se fi interesat cum supraviețuiește publicația, ce probleme are echipa redacțională, de ce „Limba Română” nu apare lunar, cum ar fi firesc să fie, într-o zonă unde lupta pentru graiul străbun continuă? De-a lungul timpului, am constatat adesea o atitudine mai mult formală, funcționărească, de ochii lumii în raport cu presa națională. Încercând, acum ceva timp, să explic unui „factor de răspundere” situația dificilă a revistei „Limba Română”, respectivul drept răspuns m-a întrebat: „Dar pe câți alegători îi poate convinge revista să voteze pentru partidul nostru?”. E defectuos încă modul de gestionare a proiectelor depuse pentru finanțare. Durează nejustificat de mult examinarea lor; dificilă, greoaie este și practica de acordare a finanțării, din care motiv este blocat sau tergiversat procesul de apariție a publicațiilor culturale, așa cum s-a întâmplat în 2018 cu Ediția specială dedicată centenarului Unirii Basarabiei cu Patria-mamă. Pentru că atunci, la început de an, nu am reușit să identific mijloace financiare la Chișinău și nici la București, revista, variantă tipar și online, având 396 de pagini, dedicată memoriei deputaților Sfatului Țării și tuturor celor care au contribuit la înfăptuirea Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă, la Reîntregirea Neamului Românesc, a apărut, cum e fixat și în pagina a treia a revistei (nr.1-2, 2018), „cu sprijinul financiar al lui Mihai BANTOȘ (Chicago), al Doinei și al lui Mircea BĂNCILĂ (Geneva)”. Copii noștri, care au „salvat” revista și în alte situații precare, împrumutându-mi bani pentru a rezista până la venirea subvențiilor, nu au putut admite ca „Limba Română” să nu participe în 2018 la această „retrospectivă” nu doar necesară, dar și onorantă pentru cei care cred în idealul nostru național...

În 1991, în primul număr al revistei, lingviștii, oamenii de știință și de cultură, participanți la un sondaj realizat de Emil Mândâcanu, scoteau în prim-plan problema ieșirii din impasul lingvistic. După 30 de ani, constatăm o necunoaștere a normelor limbii literare de către parlamentari, guvernanți, jurnaliști și alte categorii de vorbitori care contribuie în mare măsură la promovarea unei exprimări arhaice, schimonosite, pline de calcuri rusești etc. Ce credeți despre ieșirea din acest impas lingvistic, la care se făcea referință la începutul anilor ’90?

Realiști și mai ales toleranți fiind, trebuie să recunoaștem că un anume reviriment în procesul de însușire, vorbire și chiar scriere a limbii române totuși s-a produs. Dar, necazurile limbii române persistă, impasul despre care vorbiți e „perpetuat” de către o bună parte din categoria vorbitorilor menționați. O tentativă dezagreabilă de „arhaizare” a limbii române, adică de „promovare” a moldovenismului înțeles pervers, s-a inoculat în perioada venirii la putere a neocomuniștilor (anii 2001-2009), când rusismele, regionalismele, limbajul argotic, prin „grija” celor de sus, au invadat spațiul public. Această „denaturare” a limbii române standard se amplifică, spre regret, și de la 2016 încoace, odată cu instalarea în funcții-cheie a foștilor comuniști, acum deveniți socialiști. Paradoxal, starea degradantă a limbii vorbite a fost și este adesea „stimulată” de primele persoane din conducerea republicii, limbajul lor fiind preluat de către subalterni, dar și de o parte a adulatorilor acestora. Limba română bate pasul pe loc pentru că guvernanții, în marea lor majoritate, sunt refractari la problemele lingvistice. Republica Moldova, suverană și independentă, se ghidează încă de legile fostei colonii sovietice, legi acceptabile acum 30 de ani, dar care în prezent distorsionează atribuțiile limbii oficiale. Articolul 13 din Constituția Republicii Moldova nu este decât un cui al lui Pepelea de care atârnă întregul „arsenal” al moldovenismului primitiv, dezavuat de știință, trimis la coșul de gunoi al istoriei, și doar niște politicieni, ajunși la putere prin manipulare și diversiune politică, continuă să împiedice descătușarea noastră, inclusiv lingvistică. Un element distructiv în procesul de degradare a limbii îl constituie neglijarea și obstrucționarea denumirii corecte a limbii. Pe parcursul a trei decenii parlamentarii nu au avut îndrăzneala să introducă în Constituție numele adevărat al limbii. Or, denumirea limbii nu este un capriciu, dar un element definitoriu al identității unui popor. Numai sub cupola limbi române avem șansa de a supraviețui ca neam. Republica Moldova va fi cu adevărat liberă când limba română va fi introdusă și în actele legislative, când armata rusă nu se va mai afla la Nistru, când pretențiile secesioniste ale unora se vor spulbera, iar Prutul nu va mai fi râu de graniță.

Nichita Stănescu, într-un studiu de-al său, publicat și în revista „Limba Română”, se întreba: „De fapt, ce este limba română?”, îndemnându-l, astfel, pe fiecare să mediteze asupra acestui pilon al existenței noastre, să se regăsească în raport și în contextul acestui datum existențial. De fapt, ce este limba română pentru Alexandru Bantoș?

Limba română este tulburătorul adevăr despre noi exprimat concis și nuanțat/sugestiv în două cuvinte. A spune pe nume limbii române în Basarabia înseamnă a avea curajul să-ți trăiești drept și cinstit viața. Înseamnă a fi corect cu tine, cu istoria neamului tău, înseamnă a înțelege în toată profunzimea și dramatismul său destinul acestui pământ românesc nedreptățit, înseamnă a căuta și a găsi puteri, forțe pentru a învinge frustrările, complexele și greutățile de moment, înseamnă a rămâne un optimist incurabil, cu speranța și credința că toate vor trece și noi, românii de la Nistru până la Tisa, de la Carpați, Dunăre și până la Marea cea mare vom fi odată împreună, puternici, uniți și cu demnitate, încât ne vor îndrăgi până și dușmanii. Limba Română, cu majuscule, așa cum scriem noi și titlul revistei, înseamnă respect pentru izbânzile noastre din trecut și încredere nestrămutată în cele viitoare, înseamnă că, indiferent pe ce meridian al globului te găsești, alinarea, echilibrul, rezistența și revigorarea puterilor le afli doar acasă, acolo unde ți-au rămas bunicii, părinții, frații, verișorii, neamul adunat într-o lacrimă, precum zicea Grigore Vieru. Limba Română mai înseamnă și dorința de a-ți vedea orașul, satul, plaiul natal izbăvit de sărăcie, de politicieni corupți și de boli, renăscut și reașezat în rând cu toată lumea civilizată, dacă nu se poate în fruntariile României moderne, cel puțin mai aproape de ea.

Cine pe cine găsește: Dumneavoastră ca redactor-șef pe autori sau autorii revista, având în vedere că cele mai sonore nume ale lingvisticii, literaturii, criticii literare, istoriei române etc. se regăsesc pe paginile revistei?

Ca orice publicație ce se respectă, revista noastră are o seamă de autori distinși, consacrați, cu care colaborăm timp îndelungat, cu unii chiar pe parcursul a trei decenii. Aceste „nume sonore”, cum bine le calificați dumneavoastră, constituie „mina”, „sursa” nesecată, inestimabilă a publicației. Cu participarea lor activă, de-a lungul anilor s-a construit și s-a constituit temelia programului editorial. Revista, mai ales în ultimul timp, are tot mai multe oferte din partea cititorilor, astfel că cercetători științifici, poeți, prozatori, publiciști de pe întreg spațiul limbii române ne citesc și își exprimă dorința de a fi publicați la noi, dovadă că revista e pe calea cea bună. Altă făină s-ar măcina la moară dacă am reuși să scoatem lunar revista sau măcar o dată la două luni. Sperăm să realizăm acest obiectiv mai ales cu sprijinul unui (unor!) Vasile Stroescu al zilelor noastre, preocupat și de cultură și care consideră că „Limba Română este patria noastră” dintotdeauna.

Există în Republica Moldova și între oamenii de cultură, între cei ai scrisului o învrăjbire. Se pare că invidia este o stare genetică ce ne caracterizează ca națiune, dar pot să greșesc. Cum explicați această învrăjbire, necomunicare unii cu alții? Care sunt consecințele ei?

Este un fenomen trist, deplorabil și care se extinde brutal peste existența noastră. Suntem, într-adevăr, dezbinați, invidioși, ranchiunoși, avari, setoși de putere și avere, indiferent de locul ocupat în societate și indiferent de demnitatea politică sau de titlurile academice căpătate. Ne-am pomenit că am cultivat, de-a lungul anilor (și acest proces nu s-a oprit) coloși cu picioarele de lut, care în situații extreme se dovedesc a fi lași, profitori, preferând pentru propria comoditate să sprijine niște neaveniți care, tot grație lor, ajung capi de listă la funcții de răspundere și la onoruri și premii nemeritate. Am crezut în ei, i-am ascultat ce spun la tribune, dar prestația lor de oameni mici la suflet a spulberat iluziile noastre. Dihonia e „cultivată” de cei care, pricopsindu-se cu un „brand”, vădesc, de fapt, lipsă de responsabilitate față de trecutul, prezentul și viitorul nostru. A atins cote inimaginabile de involuție sfera politică, iar instituția parlamentară s-a transformat într-un circ, într-o cacealma demnă de eroii lui Caragiale. Motivul sau mai curând motivele învrăjbirii, desigur, nu pot fi formulate exhaustiv și mai ales univoc. Problema e complicată și are la bază, probabil, nu doar gradul nostru de inteligență, de cultură, care, în virtutea unor factori subiectivi și obiectivi, adesea e superficial și formează o crustă ce se sparge lesne, dezvăluind ticăloșia și lipsa de caracter a multor inși în spatele unui pospai „cultural”. Or, despre caracter Cicero spunea: „Caracterul fără inteligență valorează mult, dar inteligența fără caracter nu valorează nimic”. Eminescu limpezește și mai mult fenomenul, precizând că „Între caractere și inteligențe n-ar trebui să existe alegere. Inteligențe se găsesc foarte adesea, caracterul foarte rar”. Or, caracterul azi este o pasăre rară. De aici nu numai discordia, învrăjbirea, dar și lipsa conștiinței de a-ți trăi cinstit viața. Cu regret, prea mulți dintre cei „sus-puși”, indiferent de domeniul de activitate, se gândesc la ei, și nu la ce rămâne în urma lor.

Care sunt grijile lui Alexandru Bantoș în calitate de redactor-șef, legate de destinul „Limbii Române” de acum încolo, după 30 de ani de apariție, mai ales ținând cont de faptul că site-ul revistei, lunar, are circa 40 000 de accesări unice?

Primul lucru care mă preocupă în cel mai serios mod, aș spune că chiar mă obsedează, este cum ar putea apărea revista și în următorul deceniu. Or, condițiile de existență a presei culturale sunt tot mai complicate și cu tot mai puține perspective. Din vânzări o revistă ca a noastră, se știe, nu poate supraviețui; din subvenții guvernamentale abia-abia își croiește cale spre cititor. În spațiul nostru, dominat de sărăcie, dezbinare, invidie și politizat până la refuz, nu reprezintă (deocamdată!) o soluție nici donațiile din partea cititorilor, puține la număr și extrem de modeste aceste contribuții. Pe site-ul revistei noastre a „clipocit” o vreme rubrica „Donează”, am omis-o însă din cauza ineficienței acesteia și pentru că derutează. Cu banii adunați pe parcursul a câtorva ani nu salarizezi nici o lună echipa redacțională. Păstrarea colectivului de redactori și de autori este una dintre marile și dificilele probleme ale „Limbii Române”, de altminteri și ale presei culturale în ansamblu. Trăgând linie: gândul meu acum e la începutul anului, când va trebui să apară primul număr, așa că preocuparea mea cea mare e cum, cu cine, cu ce surse vom începe deceniul al patrulea al revistei. Și, volens nolens, revin la mesajul lui Eugeniu Coșeriu, care ne reamintește: dacă dispare și această revistă, dacă ne asumăm acest risc, atunci ne-am trădat cultura națională, ne-am trădat identitatea spirituală. Noi, cei care am fondat publicația, cât ne permit sănătatea și puterile, nu avem dreptul să trădăm „Limba Română”!

Vă mulțumesc.

 

Notă biografică

Alexandru BANTOȘ s-a născut la 23 iunie 1950, în comuna Hiliuţi, raionul Râșcani. Publicist, editor. Absolvent al Universității de Stat din Moldova, Facultatea de Filologie (1973). Colaborator și conducător al unor subdiviziuni redacționale la: Radioteleviziunea Moldovenească (1973-1981), Editura „Cartea Moldovenească” (1981-1982), ziarul „Tinerimea Moldovei” (1982-1986), revista „Moldova” (1986-1990). Împreună cu Ion Dumeniuk și Nicolae Mătcaș, fondează revista de știință și cultură „Limba Română”. Este redactor-șef adjunct (1991-1993), apoi redactor-șef (1994-prezent). Activează în cadrul Departamentului de Stat al Limbilor (prim-vicedirector general: 1992-1994) și al Casei Limbii Române (autor de proiect și director: 1998-prezent). Inițiază mai multe proiecte de promovare a limbii, literaturii și culturii naționale, inclusiv colecția Biblioteca revistei „Limba Română”. Coordonează, selectează și prefațează: antologia (în două ediții) Limba română este patria mea (include texte semnate de reputați autori, între care Eugeniu Coșeriu, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, Dumitru Irimia, Vasile Pavel, Nicolae Mătcaș, Rajmund Piotrowski, Stanislav Semcinski, publicate de-a lungul anilor în revista „Limba Română”); Limba română. Cuvinte și imagini și Limba română. Limbă, literatură, civilizație, ambele volume semnate de prof. Valeriu Rusu (Franța); Cetăți de pe Nistru. Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă, colectiv de autori; Itinerar sociolingvistic, de acad. Silviu Berejan; Reflecții lingvistice, de acad. Anatol Ciobanu; Testament. Cred în izbânda limbii române, de acad. Nicolae Corlăteanu; Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul și Calvarul limbii române din Basarabia, de prof. Nicolae Mătcaș; Deschidere spre universalism. Literatura română din Basarabia postbelică, de prof. Ana Bantoș și altele. Semnează volumele de publicistică Retrospectivă necesară (2007) și Martor la răspântia destinului (2017).

Afilieri: Membru al Uniunii Jurnaliștilor și al Uniunii Scriitorilor din Moldova.

Decorat cu Ordinul Național pentru Merit în grad de Comandor (România), 2000; Ordinul Gloria Muncii (Republica Moldova), 2010; Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofițer (România), 2011.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog