Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

RECURS LA PATRIMONIU

LINGVISTICĂ

LEXICOGRAFIE

CUVINTE DEZVELITE

ONOMASTICĂ

COŞERIANA

EX CIVITATE

RECITIREA CLASICILOR

INTERFERENȚE CULTURALE

POESIS

SINTEZE

CRITICĂ. ESEU

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

ANIVERSĂRI. ONUFRIE VINȚELER – 90

ANIVERSĂRI. DUMITRU RADU POPESCU – 85

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

RESTITUTIO

DIALOGUL ARTELOR

VOCI DIN TRECUT

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. DUMITRU RADU POPESCU – 85

La „morișca” adevărului

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 4-5, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Adunându-și articolele risipite în varii publicații, de fapt veritabile studii, Theodor Codreanu ne-a oferit recent, fără pretenții monografice, un volum consistent despre Dumitru Radu Popescu, botezat, după o vorbă a celui sărbătorit, Istoria absurdoidă (la „TipoMoldova”, Iași, 2020). Chiar dacă survolul exegetic se restrânge la câteva titluri, imaginea de ansamblu nu e în suferință, acoperind, sub spectrul anamorfozelor, larga paletă desfășurată în timp a celui mai complex și „încâlcit” scriitor postbelic. Mai mult, volumul în discuție se vrea o revizuire critică (în sens lovinescian), dovedind, fără tăgadă, singularitatea canonică a acestui mare scriitor contemporan, sfidând revizionismul furibund, „demitologizant”, al anilor ’90; contextualizând acribios „împrejurările istorice și estetice” ale scrisului său; ceea ce, desigur, încercăm și noi în rândurile care urmează.

Întâmpinând prima carte a lui Dumitru Radu Popescu (Fuga, ESPLA, 1958), debutat, încă student, la „Steaua” (unde va fi corector și, apoi, redactor, după ce, în anul III, abandonase medicina și unde își tipărise, în 1954, prima schiță, O partidă de șah), un tânăr cronicar al vremii făcea, cu o intuiție de zile mari, două observații esențiale, adeverite imediat. Mircea Tomuș nu se înșela: noul prozator dovedea un suflet de poet, interesat metodic de „tehnica dezvăluirii adevărului”. Filonul liric, „latent” în comentariile lui I. Vitner, i-a pricinuit și reproșuri, vizând inadecvarea la realitate. Al. Oprea, de pildă, nu ezita a-l considera „un rătăcit” pe cărările naturalismului, defilând, însă, cu grupul stelist, o revistă-fanion în acei ani, prin programul antiidilic.
H. Zalis, în dispută cu E. Simion, denunța „fragilitatea” și lipsa coerenței epice, iar Paul Georgescu constata, îndreptățit, alunecarea spre tragic.

Dumitru Radu Popescu a scris enorm, trezind „spaima bibliografilor”. Dezvoltând, cu „inventivitate sadică”, subiecte insolite, pe schelărie mitologică, insertând fantasticul și cultivând invazia maleficului, prozatorul, ieșit, după ’89, „din cărți”, cum credea N. Manolescu, incapabil
să-și organizeze ficțiunea, livrând – în avalanșă – piese de teatru „ilizibile”, a impus un stil. De un experimentalism frenetic, colocvial, destrămând și refăcând realitatea prin „refracție deformatoare”, ca „totalitate ascunsă”, cum sesiza Mirela Marin, el problematizează, căutând tiparele ontologice. Realismul de fond, supus tratamentului parodic, sfârșește în farsă, pulverizând perspectiva narativă. Discontinuitatea, fragmentarismul, prolixitatea se pliază, cu frenezie barocă și fantezie neistovită, fluidității lumii, în degradare/desacralizare. Iar potențialul alegoric, exploatat abundent, sfidând incoerența realității, încearcă a asigura coezivitatea; fiindcă, prin problematică, teme, motive etc., proza și dramaturgia lui D.R. Popescu par a comunica, constata Mircea Iorgulescu, închipuind „un adevărat sistem”. Firește, labirintic, sub cupola moralei, dincolo de medii și epoci, întreținând confruntarea, prelucrând, în proiecție simbolică, teme eterne. Putem afirma că personajele sunt esențe, că, în creuzetul epic, prozatorul reface, amalgamând, o scenarită mitică, de extracție alegorică sau parabolică, vădind creativitate mitopoetică. Realitatea plurivocă a operei intersectează, teatralizant, codul poetic și cel realist, plasată, prin onirism „controlat”, în atemporal sau, dimpotrivă, în prezentul căzut în derizoriu, caricaturizat, satanizat, cu eroi suciți și farse sinistre. Evident, astfel de texte, provocând și întreținând, prin jocul măștilor naratoriale, confuzia esență/aparență, impun un pretențios cod de lectură, solicitând un cititor avizat.

Deși Dumitru Radu Popescu „nu este un scriitor comercial”, atrăgea atenția, cu ani în urmă, M. Ungheanu, ochiul său cinematografic exploatează nemilos și savuros resursele excentricității. Prozatorul știe prea bine că arta este o alchimie și, în consecință, e preocupat de tehnică. În fond, în repetate ocazii, el și-a recunoscut „strategia”: pleacă, sondând arhetipalul, de la adevărurile eterne (ale grecilor, preciza), acceptând fixitatea tipurilor și o umanitate canonică, pentru a se plia/mula pe eveniment. Acordă credit ficțiunii pe care o propune chiar inepuizabila realitate, dezvoltând o intrigă bogată, supusă dislocărilor, „re-montării” faptelor (cf. I. Vlad), reinterpretărilor. Eroii săi, volubili, intervenind corectiv, își confruntă versiunile; proza are obstinația bizarului, vorbește, cu un realism atroce, despre inocența jertfită și vinovăție, despre candoare și cruzime, într-o viziune grotescă și „abuz de macabru” (cf. E. Simion). Ne întâmpină un șir de crime, o avalanșă de întrebări, provocând dezbaterea. Adică, prin problematizare și carnavalizare, o confruntare a „istoriilor”, în reformulare continuă, deformate și degradate din unghi parodic, golite de sacru, decăzând într-o istorie tribală. Totuși, o literatură aluzivă, ermetică, stranie, iubind parabola, în corespondență cu adierile mitologizante. Fiindcă, spunea D.R. Popescu, o literatură fără parabolă este sociologie; iar directețea, alungând esopismul, ne scoate din literatură.

Poate că intră în ecuație și eschivele omului, care, curios, ca autor, se consideră „lipsit de fantezie!” Culegând întâmplări din viață, Dumitru Radu Popescu e interesat, însă, nu de evenimente, ci de înțelesurile lor. Întâmplările trecute nici nu sunt sigure; „eternizate” prin povestire, adunând probe și opinii „încrucișate”, ele propun, extrase dintr-o „mâzgă informațională groasă”, interpretări ipotetice asupra unei materii „în destrămare”, dezvăluindu-i partea morală sau cea întunecată. Vorbind, adică, cum spune procurorul Tică Dunărințu, despre un trecut „vag și tulbure”, încercând a desluși „misterul acelor cauze”. Prozatorul ne propune, de fapt, deloc linear, o lungă și stufoasă dezbatere morală, cu iz justițiar, avertizându-ne, prin vocea unui personaj, că „numai echilibrul are viață lungă” (v. Împăratul norilor); că patimile „nu trăiesc mult”, intrând, firesc, în albia lor; că „fugile” în vis, trăind simultan în real și imaginar, ne împing dincolo de „hotarele vizibilului”, într-o ficțiune despletită, luxuriantă, meandrică, auto-comentată etc., cerând, sub laitmotivul anchetei, mobilitate detectivistică pentru a auzi și vedea „ce nu se vede și nu se aude”, slalomând, printre detalii și metamorfoze, pentru a ajunge la „morișca” adevărului: adică, o eternă contradicție, irezolvabilă. Cercetând lumea de sus, chiar de pe „acoperișul ei” , înarmat cu faimoasele catalige, judecând-o necruțător în conflictualitatea ei nedomolită, pornit în căutarea adevărului (nuanțat, pulverizat) și sfârșind, alături de U. Eco, prin a râde de adevăr ca o posibilă, sperată eliberare, Dumitru Radu Popescu ne invită să exersăm „puterea de a vedea”. Evident, dincolo de suprafața descriptivă, complicată, sofisticată, căzând, aparent, în gratuitate, decriptând-o sub pecetea deriziunii și disoluției, descoperind, odată cu invazia amoralismului și demonismului, coordonatele morale. Fiindcă oamenii, ne reamintea prozatorul, sunt complicați; ticăloșia și lumina conviețuiesc sub cupola unei lumi desacralizate, ambiguizarea și incertitudinea s-au înstăpânit, demonul relativismului este suveran.

Dumitru Radu Popescu a început ca nuvelist și, ispitit de roman, a rămas un mare nuvelist, eliberând o imaginație debordantă, aglutinantă, sondând fondul arhetipal. Dar nu e vorba doar de o „stilizare mitologică”, afirmație nedreaptă, fluturată repetat, cu încăpățânare, restrânsă la expresivitate. În Duios Anastasia trecea, Vladimir Streinu descoperea o Antigonă „locală”, tânăra învățătoare din acel sat dunărean dorind – pe fundalul unui tragism rafinat – împlinirea datinii străvechi, îngropând sârbul ucis (un „mort al nimănui”). Leul albastru, o parabolă străvezie, de mare ecou în epocă, publicată în „Luceafărul” (1965) și reluată în volum abia în 1981, a stârnit o dură campanie de presă; tonul l-a dat „Scânteia tineretului”, își amintește C. Stănescu, pe atunci redactor „agrarian”, găzduind intervențiile unor cititori revoltați „la ordin”. Dar și două ședințe la Uniunea Scriitorilor, prima „pe necitite”, sfârșind prin a aduce, la unison, laude celui care urma a fi pedepsit. Probând o solidarizare azi pierdută. În Bâlc și doctorul pleacă la vânătoare sesizăm o artă poetică (ironică); vorbind despre sine, navigând printre amintiri, învățăcelul, ca exponent al generației, pune în discuție canonul (dăscălesc), alunecând în parabolă: e amintită viața de intern, senzația de claustrare, cu terorizanta imagine a internatului, și – implicit – speranța evaziunii, a spațiului deschis, replicând coerciției maeștrilor, a „pedagogilor literari” (printre ei, și Marin Preda, luptându-se cu „făcătorii de cuvinte” și blamând povestirile „cu mânji albi”).

S-a spus că D.R. Popescu, cel puțin în proza de început, ar fi scris în replică. Sau rescriind „scenarii patrimoniale” (cf. E. Negrici). „Lăturașul” Friță din Valea Anilor (v. Zilele săptămânii, 1959), obișnuit cu pogoanele lui, ascultând „respirația pământului”, poate fi citit prin grilă moromețiană. Intră, negreșit, în galeria inocenților, așa cum Ioana Jumanu (v. Păpușa spânzurată), pentru care „tinerețea trecuse fără să o vadă”, putea fi pusă în relație cu Nevasta lui L. Rebreanu. Se configurează, în aceste texte de tranziție, lumi bipolare, în care colcăie viața, se insinuează „spiritul confesiv ancestral”, nota Valeriu Cristea și demonia, prozatorul folosind abundent, acroșant, locuțiuni pitorești. Prin Zilele săptămânii și, apoi, prin Vara oltenilor (1964), un roman revizuit, reeditat (de trei ori) și abandonat, refuzându-i continuarea, D.R. Popescu aducea „la zi” proza satului românesc, testând nu doar efectele cooperativizării, în contrast cu o proză care „staționa” în trecut (cum suna reproșul lui Paul Georgescu), ci și figuri/personaje cu puteri demiurgice, hotărând destine, într-un epic fabulos, de la președintele Vică, înconjurat de explozii florale, până la invazia „suciților”: un Cămui (v. Ploaia albă), o zeitate a locului devenind șoarece, Nicanor (umblând pe catalige) sau Dimie, ochiul care supraveghează, urcat în plop, pe post de observator. Și atâția alți inși ciudați, bizari, închipuind o imensă satiră socială, pe fundalul tragediilor satului românesc, demonizat sub comunism. Ică, cel cu ochii de sticlă, de pildă, promite „fericirea care o să fie”; agonia lui Celce, putrezind de viu, refuzând „puterea grădinii”, este comparabilă – în ochii lui Theodor Codreanu – cu soarta regimului comunist. Ca să nu mai vorbim de maleficul Moise, cel cu „o mie de fețe”, un porc de geniu, „hermeneutul” care înțelege disoluția caracterului drept o nouă treaptă evolutivă. Dar tabla de legi a noului Moise, o „excrescență a unui proces complex care a fost revoluția”, este una a fărădelegilor, trădând, în absența riturilor și a celor ce cunosc căile, ordinea lumii. Doar legăturile cu lumea arhetipală asigură rezistența la această antigeneză (cf. Theodor Codreanu), instaurând o lume „pe dos”.

Semnând O introducere în opera lui Dumitru Radu Popescu (v. Zilele și nopțile săptămânii, Fundația-Editura „Scrisul Românesc”, 2014), Cornel Ungureanu observa că prozatorul era primul scriitor al anilor ’60 care evoca satul demonizat, dând cu tifla rețetelor de epocă și zeloșilor pedagogi literari, coborând grandilocvența, impusă triumfalist, în derizoriu. Sondând acel timp al literaturii, criticul evocă, în contextul generației, înviorând frontul literar, tentația limbajului subversiv, dar și „barajele” oficiale, mulțimea interdicțiilor și „îndatoririlor”, reamintite ciclic. Dezvăluindu-și urâțenia, lumea nouă e contrapusă adevărurilor „vechi”; fondul arhetipal, lucrând regresiv, anunță voalat, prin densa rețea de simboluri, ruinarea Utopiei.

Sub aparența unui roman țărănesc, dobândind „un ton epopeic” (cf. Mirela Roznoveanu), F (1969), ca apariție surprinzătoare, de șocantă virtuozitate tehnică, vorbind despre o tragedie colectivă, închidea (temporal), de la Boul și vaca până la Cele șapte ferestre ale labirintului, un întreg ciclu, fiind o „revărsare evenimențială” într-un regat al spaimelor. Oamenii sunt legați între ei, Marele Mecanism îi cuprinde pe toți; hieroglifa F poate fi o cale / calea de acces spre o lume labirintică, „frisonată” (cf. C. Cubleșan), încercată de viermuială și frică; „îndemonizații” se tem unii de alții; întors acasă, procurorul Tică vrea să asculte toate vocile într-un sat „întors pe dos”, vrea ca adevărul, dincolo de vorbe, să rămână mărturie. F (la care, din păcate, se oprește analiza lui N. Manolescu) este un reper decisiv pe traiectul scriitoricesc al lui D.R. Popescu și, inspirat, Valentin Tașcu distingea, în Dincoace și dincolo de F (1981), această etapizare, fixând o bornă de neocolit.

Pornind de la o enigmă-pretext, stăpânind, prin convergența detaliilor, un teritoriu fictiv, digresivă, aparent fără logică, culegând o aglomerație de întâmplări (horror, chiar), proza trăiește, în căutarea adevărului, prin acumulare și sofistică, suspendând verdictul. S-a vorbit (insistent) de influența lui Faulkner, a fost invocată (repetat), din unghiul teatralității, lumea shakesperiană, cu măscăricii și bufonii ei, întoarsă în tragic, fără măreție, sub glazura burlescului și grotescului, respectând, însă, severe convenții dramaturgice. Putem cerceta, cu folos, substratul mitic, filonul folcloric, sonda arhetipală sau fabulosul epic, în vecinătatea lui Marquez și a magnetismului realismului magic, influențe „topite” în retortele alchimistului Dumitru Radu Popescu, desfășurând, într-o lume de relativități, o viziune asupra vieții, de pregnant relief stilistic. Și impunând, cum sesiza Vl. Streinu, încă în 1968, o dublă percepție estetică (diafan/trivial),   într-o formulă literară de acută originalitate, centrifugală, complicată prin sistemul de oglinzi, sub aura incertitudinii.

Și Iepurele șchiop (1980), deschizând un nou ciclu epic, se dorea insolit și aluvionar, eliberând o fantezie greu de strunit și înglobând, nesățios, o realitate totală. Indecis, evaziv, derutant prin caleidoscopie, pulverizând convențiile, aglutinând orice, plin de bizarerii, fără centru, așadar, noul „roman” (deschis) dovedea, din nou, „elasticitatea” formulei testată de D.R. Popescu, în numele unui febril și neostoit experimentalism (cf. Mircea Iorgulescu). Și tot sub masca unei relatări ingenue, convocând un șir de naratori, livrând adevăruri parțiale, cu sens bruiat, prin avalanșa interpretărilor și faptelor noi, contradictorii, părând a se anula reciproc.

Spărgând granițele realismului tradițional, romancierul construiește, convocând personaje fictive și reale, barochismul și onirismul, o istorie încâlcită și un spațiu geografic imaginar, sub cupola realismului magic. Iată, un creator amator, ziaristul ardelean Tiron B., suspectat de grafomanie, erou al romanului și, deopotrivă, comentator, interpretând toate rolurile este delegat, de romancierul-redactor, a rescrie istoriografia (oficializată), pliindu-se altor clișee (Viața și opera lui Tiron B., I-II, 1980-1982). Circarul Francisc, zisul „împărat al norilor”, se substituie autorului omniscient. Orașul îngerilor (1985) reconstituia istoria tulbure a anilor ’40 și eliberarea Ardealului, topind istorii orale, de circulație și dezlegând, ca și în precedentele titluri, „în ambianța vremii factorii mai puțin spectaculoși”, printr-o complicată țesătură de personaje și fapte, sfidând cronologia; așa cum, de pildă, fotograful Gogu Pană „impune o realitate”. Cu romane-deltă (cf. I. Simuț), cultivând, ca dramaturg, un realism „simulat”, propagandistic (crede Ciprian Șiulea), Dumitru Radu Popescu, când nu e sedus de exerciții stilistice, performante în sine, lansează diatribe înveninate, sub semnul contrautopiei (v. Nopțile săptămânii). Îndeosebi, în faimoasele „scrisori deschise”, dar și în romanele din urmă (v. Paolo și Francesca) unde, prin știutorul profesor de sport Mircea Zero Kopros (M.Z.K.), pune problema „ochilor văzători” într-o lume confuză, hibridată, cu statut de moroi, într-un „timp fals”, obligat să rejudece Istoria printr-o nouă „reîncadrare”, așa cum plănuiește politicianul Sâmboan, construind Cimitirul Nou, al Eroilor și Trădătorilor neamului.

În fond, barochizantul prozator, așa cum mărturisea, vrea să găsească tonul în efortul de „recompunere” a Istoriei. Or, ficțiunea, ca realitate suverană și totală, speră să prindă tocmai „pulsația adevărată a timpului”, să aducă la lumină cazuri mărunte, vieți minore, prinse și strivite de marele angrenaj, anonimii care stau la „temelia Istoriei”, atentă la „ochii și urechile lumii” (explică Tiron B.); să lumineze intercondiționarea, determinismul circumstanțelor (plonjând în absurd), vârtejul relativist. Să afle, precum încerca abilul intrigant Moise, ce înseamnă Istoria, „un joc”, după părerea maleficului director de școală, împins în grotesc, încercând „să ucidă” picioarele dansatorilor sleiți, victime ale „bătăii (sale) de joc”. Sau să constate, precum în Cămășile roșii (din Falca lui Cain), întorcând pe dos concluzia basmică, într-o istorie rememorată parodic, că răul învinge; că răul nu poate fi evitat prin boicot, cum spera dezamăgitul Zoli; sau că omul problematic, dincolo de samavolnicii, trăiește într-o lume dăruită cu miracole. Ceea ce prozatorul, și un harnic epistolier, colocvial și vervos, biciuind sindromul autist cu „furibonderie pamfletară” (cf. Jeana Morărescu), chiar asta face prin scrisorile sale deschise. Această magmă epico-lirică, revărsată cvasi-metaforic, prin recurs la operele mari ale umanității, vrea să împiedice „marșul duios al uitării de sine”; publicistica epistolară vorbește despre protopărinți, despre eroi, viață și moarte, despre sublim și ridicol, despre suferința morală; sau, sarcasmic, despre cei fără memorie, blamând, hilar, balastul cărților. Și, în fine, din colțul nostru de rai, despre cei ce trudesc pe „ogorul florii de piper”. Cu mare poftă de scris și minuțiozitate realistă, prolific, „pulverizat” în discursurile personajelor (cf. Dan Culcer), punând în dificultate cititorul obișnuit, de un postmodernism neprogramat (cum sesiza, subtil, regretata Jeana Morărescu, etichetă refuzată net de Ciprian Șiulea, considerată chiar „o fraudă estetică”), deșteptând imaginarul subconștient și invitând la „interogarea misterului ontologic”. Impresionând prin anvergură, proza lui Dumitru Radu Popescu, dincolo de trama (coaja) policier-ului, își dezvăluie structura palimpsestică, aptă de „revelare sacrală” (ortofanică). Cu atât mai nedumeritor, așadar, slabul interes (postdecembrist), însoțind cărțile d-sale, numeroase.

 

*

Aproape necunoscut (și, în consecință, necomentat), romanul Săptămâna de miere (1999) s-a ivit, aflăm, după „o îndelungată cercetare”. Prozatorul inițial gândise o trilogie, alăturând romanului în cauză alte două cărți, Delta și Oglinda; și acest proiect a fost părăsit, rămânând doar tentativa de a lumina („nițelus”, zice șăgalnic autorul) lovitura, pusă la cale de „o mână de evrei”, la banca din Giulești (28 iulie 1959), atacând „mașina cu bani”. Evident, nu e vorba de o supervizare, juridică sau politică, a cazului, ci de o falsă reconstituire, „cu mijloacele blajine ale condeiului”. Adică, absorbind în magma textului, dincolo de „ancorarea” în epocă, mărturii disparate, în conflict, sub semnul supoziției, încâlcind firele epice într-un atractiv „spectacol de vorbe”.

Suntem în anii în care nebunia de după război „prindea viață”, surpând temeliile lumii vechi. Istoria, cugetă un personaj, trebuie distrusă; ea înseamnă „o continuă visare”. Leon, un evreu „de nădejde”, pricepe că marxiștii, ca și iacobinii, vor fericirea cu forța. Opera socialismului ar fi o lume în sărbătoare, chiar dacă Tase, protagonistul-pivot, o înțelege ca o societate fără suflet, plină de lozinci. Cum Marx oferise un text absolut, stabilind „niște legi”, ideologia pare „un paradis al cauzei comune”, deși Lică (Alexandru Ioanid, cumnatul lui Drăghici, implicat în afaceri cu case) conștientizează prăpastia dintre ideal și realitate. Aventurierul Tase, scos din învățământ, un „suflețel oniric” și „hoț de femei”, ar vrea să-și izbăvească „poporul”, ajutându-l cu bani. Or, copoiul de rasă Cazimir Ionete, tălmăcitor/colecționar de vise, ins fără vârstă, un arhetip sau o ficțiune, pătrunde în visele lui Tase și denunță abandonul: Tase, fluturele rătăcitor, „marțafoiul gagicar”, vrea să-și cheltuiască beția de viață, uitând de ideile pentru care a luptat. Nebunia în care intrase „ca într-o poveste” (jaful), îl va teroriza; bucureșteanul Tase, „nu evreu sau român” (cum se prezenta), nu mai crede nici măcar în sine. Deși planul croit păruse perfect, povestea „năroadă” a atacului banditesc îi întreține spaima, o „teroare friguroasă”; curajul sălbatec (inițial), apoi pașii rătăciți, vânat de oamenii lui Drăghici îl aruncă în plasa coșmarului, în gura puștilor, „trăind” visul execuției. Dacă dușmanii au fost puși „cu botul pe labe” cei din banda teroristă află că tovarășii de luptă și de idealuri sunt mai periculoși. Soldați devotați, evreii roșii „uită cine-au fost ieri”, se dezic de legătura cu Partidul, vor să o șteargă în Israel. Ceea ce intenționa și enigmaticul Tase, apelând la sprijinul petrecărețului Gogu, alt personaj important al epocii. O epocă suspicioasă, pe care însuși Gogu-Torquemada o califică drept „curvăsărie ideologică”, promovând răul ca formă a inteligenței.

Ca romane „neterminate”, cărțile lui Dumitru Radu Popescu, greoaie, masive, „polițiste”, rămân provocatoare; or, ancheta întreprinsă de scriitor „trebuie terminată de cititor”, ne îndemna autorul Vânătorii regale.

*

„Natură” bogată, „o apariție de zile mari”, cum observase, primul, Lucian Raicu, scriitor prolific, polivalent, derutant, un moralist, de fapt, înscenând – sub avalanșa cuvintelor – o viziune carnavalescă (Bahtin ar putea fi o pistă), în vecinătatea spectacolului popular, dezlegând probleme-arhetip, evaluând cotidianul cu fervoare detectivistică, translând concretul și încifrând/răstălmăcind sensurile, Dumitru Radu Popescu, deși mitograf cu program, folosind alegoria ca liant, în pofida fragmentarității și a refuzului coerenței, desacralizează lumea (întoarsă pe dos). Cum miturile „ne scapă printre degete” (avertiza autorul Leului albastru), a le repune în discuție, a le reinterpreta/reintegra în fluiditatea existențială înseamnă, dincolo de armătura teoretică sau rezonanțele folclorice, a descoperi, pe cont propriu, adevărurile eterne, structurile fundamentale etc., mulate, desigur, pe noile „evenimente”, decăzând în istorie. Fiindcă creația – ne reamintește Dumitru Radu Popescu – a ajuns „o caricatură”; și, corectându-l pe Eliade, tot el ne asigura că profanul camuflează nu doar sacrul, ci și abjectul. De unde bipolarismul textelor sale: spectacolul inocenței și „trezirea”, nostalgia paradisului și duhul apocalipsei, realismul fantastic și farsa bufonă, sublimitatea, grotescul carnavalesc și monștrii inconștientului, ambiguitatea tragică și implacabila degradare, pulverizând sensul, amestecând – în coexistența/confruntarea nedomolită a contrariilor – candoarea și ticăloșia, violența, melodrama, parodia etc., cuprinzând lacom, acumulativ, caleidoscopia lumii. Și aducând în scenă, prin ipostazierea unor destine, o faună ciudată, dezvoltând entropic drame, conflicte și obsesii, prinse în cavalcada unor echivoce dezvăluiri succesive, în regimul carnavalescului și într-o viziune mitic-parabolică, reînviind scenariile primordiale. Totuși, roiurile de analiști care, de-a lungul anilor, au cercetat cu osârdie harta scrierilor lui Dumitru Radu Popescu, au ajuns la o concluzie inatacabilă: indiferent de gen, insidioasa „invazie de poezie”, scrisă „cu idei”, negreșit, cotropește Opera. Mai mult, notația realistă se revitalizează prin „vocile poeziei”, scriitorul – nota cândva Doina Uricariu – regândind poezia prin proză. Să nu uităm că orgoliul de altădată, reactivat, era poezia. Dumitru Radu Popescu debuta cu versuri, în 1953, în „Crișana” și continuă a crede, nedezmințit, că poezia rămâne esența unui scriitor. Deloc ciudat, unicul său volum de versuri (Câinele de fosfor, 1982) adună poeme antilirice, grotești-ironice, încercuind cotidianul, pliat, mai degrabă, valului optzecist, fără a fi doar o „recreație”. Evident că și literatura dramatică, cultivând un teatru „necomplezent”, „liber” (zicea Marin Sorescu), deloc respectuos cu tiparul clasic, fără prejudecăți de formulă și limbaj, suportă această infuzie poematică. Piesele sale, greu de „descifrat”, „translează” mitul (prometeic, în Hoțul de vulturi, de pildă) și impun mitul ca revelator, observase Valentin Silvestru, închipuind, dincolo de varietatea versiunilor scenice, o geografie magică. Acreditat ca dramaturg după un spectacol la Târgu Mureș (cu Acești îngeri triști), Dumitru Radu Popescu a produs aluvionar, sclipitor, cu vervă imagistică (și în ipostaza de eseist sau epistolier) o năucitoare ofertă textuală, de fantezie barocă, protagoniștii săi (închizând drame, aspirând spre puritate) vădind o conexitate subterană. Oricum, scenografia primează asupra textului, nota M. Iorgulescu, recunoscând că avem de-a face cu un prozator de mare originalitate, interesul pentru dramaturgie nefiind doar un nevinovat capriciu. Mai mult, „descoperirea teatralității” a condus la radicalizarea prozei. Iar Laurențiu Ulici, în prelungirea ideii, va constata „acordul intim între genuri”, vălmășagul lumii fenomenale, cercetată dintr-o perspectivă relativizantă, impunând adevărul multiplu. Morișca fabulațiilor îmbracă, de regulă, o intrigă polițistă, aglomerată epic, de conversie mitologică, chemând în sprijin, sub aparențe realiste, poetica folclorică și o conștiință arhaică. Nuvelistul, însă, s-a dovedit mai tare decât romancierul, spulberând disciplina clasică și oferind, în dialog cu opere de căpătâi, comentarii divagante, acut-personale, în cheie morală; înțelegând adevărul ca „memorie a realității” într-o lume maculată, ea însăși incoerentă, pierzând sensul. Cândva, și editorialiștii „în pantaloni scurți” (Mazilu, Cosașu, Țic, E. Mandric) porniseră în căutarea „urgisitului” adevăr integral, cinstind faptul brut, descoperit, mai apoi, ca roman nonfigurativ, și de alții (v. Truman Capote și Nicolae Țic, 1995).

Dar proza lui Dumitru Radu Popescu, s-a observat, nu se bazează atât pe documente (chiar pornind de la fapte reale), ci pe tensiunea dezbaterii. Or, dezbaterea e posibilă chiar și în absența faptelor; contează – precizează undeva scriitorul – ce credem noi despre ele. O proză fără acțiune se țese prin provocarea consecutivității: enigma sumară se va complica, monoloagele și limbuția (urmând „retorica ruralului”) radiografiază zbuciumul sufletesc. Pătrundem în interioritatea faptelor, personajele fiind obligate să se dezvăluie. Răscolirea trecutului impune asemenea confruntări, eliberând interioritatea: producând, odată cu proliferarea vocilor, abundența de concret. Spiritul anchetator (la un prim exercițiu asistam în Dor) vizează nu pedepsirea crimei, ci elucidarea cazului. Instanța morală funcționează ca un catharsis, vizând descărcarea adevărului. Anchetele lui Dumitru Radu Popescu nu excavează faptele, ci adevărurile, îndepărtând stratul de insinuări și dilatând spațiul culpabilității. Îndoiala e suverană, suspiciunea se infiltrează peste tot; șocul epic (crimele fiind „expediate” în trecut) pigmentează un univers dubitativ – produsul unei imaginații delirante. La Dumitru Radu Popescu totul e memorie. Tehnica anchetei, procedeu care a molipsit și pe alții, conjugă capacitatea judicativă cu libertatea de a nara: povestitorii devin creatori, personaje-prozatori chiar prin grija/grila reconstituirilor, imaginarul proliferează haotic având ca stimulent memoria afectivă. Acest elan confesiv, dezghiocând lumea fenomenală, provoacă o reacție în lanț, implicit un lanț de povestiri. Narațiunea de tip anchetă dospește, își revarsă aluatul rememorativ; uitarea înseamnă intrarea în neant. Caruselul mărturiilor, alimentat de pofta conversativă, este tangent marelui subiect: ADEVĂRUL, ca supra-temă a romanelor lui Dumitru Radu Popescu. Disponibilitatea sa narativă crește pe solul fertil al cascadei de interogații. Scriitorul iubește întrebările; răspunsurile martorilor diversifică arborescent epica, cu fantezie și forță speculativă; nu elucidează cazul, ci îl complică, reorganizând datele.

Evident că nici Întoarcerea tatălui risipitor (2009) nu se putea rupe, brutal, de acest fel de a fi în literatură. Fragmentarismul are ca liant viața. Febra imaginativă a scriitorului lucrează pentru a regăsi gustul vieții nefardate, pentru a recupera adevărul vieții noaste, fără a păcăli istoria. Trecutul e viu, adevărul alunecă peste ficțiune (și invers), dar dorința de a pricepe totul e o infirmitate; rămâne mereu – pare a ne spune scriitorul – o câtime nedezlegată. Proza lui Dumitru Radu Popescu, pe toată întinderea ei, stoarce această câtime și trădează dorința de a re-începe viața; deși romancier „sceptic”, el face elogiul libertății individului, stăpân pe propria-i conștiință, cucerind seninătatea pe care o îngăduie (și presupune) singurul absolutism victorios: cel al relativului. Încât obsesia Adevărului se pulverizează în variantele lui. Sondând un trecut „imprevizibil”, scriitorul manifestă un multiperspectivism în desfășurare: percepția evenimentelor îmbracă versiuni felurite, demonul relativizării stăpânește un teritoriu în care – spune autorul – „fiecare are pe undeva dreptate”. Alternarea vocilor și multiplicarea punctelor de vedere expediază în relativ o epică browniană, dispensându-se de personajul unic. Scriitorul e shakespearolog; pornit în căutarea adevărului, el judecă trecutul cu șirul de abuzuri, violențe, crime, deformând omenescul, dar nu uită că prezentul produce istorie. În spatele necesității istorice, Dumitru Radu Popescu caută tot omul; colecția de fapte abominabile, fixate în memoria colectivă sunt aduse la suprafață pentru „a învăța adevărul”. Procurorul Dunărințu (ciclul F) are convingerea că nici după moarte amintirea unui om nu trebuie umilită. Lumea lui Dumitru Radu Popescu e prinsă într-un vârtej aiuritor, împreunând contrastele: lângă hieratici trăiesc hidoșii, visele coexistă cu pornirile oneroase, istoria se răsfrânge în această vâltoare evenimențială.

Indubitabil, pentru spațiul literar românesc, fostul corector de la „Steaua” este, prin literatura sa anticanonică, un autor canonic. Tămâiat din belșug când păstorea (obedient, să recunoaștem) Uniunea Scriitorilor (1981-1989), retras apoi într-o tăcere penitentă, revenind în forță, suspectat de prolixitate, cultivând insolitarea, enigmaticul și hiperproductivul prozator dezvoltă o creativitate mito-poetică ispitită de ludism. Magma verbală se revarsă nemilos, aglomerând personaje și fapte (ieșite din comun). Corectând dezvrăjirea postmodernistă prin aluzii mitologice, invitându-ne pe un „tărâm labirintic” (observa Mirela Marin, într-o solidă demonstrație „tehnică”), toată creația sa, de mare originalitate, se vădește a fi, nota concluziv Mihai Drăgan (încă în 1970), o „intuiție lirică a lumii”. Acuzat, cu mare râvnă, pentru nomenclaturism și, după 1989, pentru apolitism, taxat pentru potopul de laude („peste meritele reale”, zic cârcotașii) îndatorat „postamentului funcției”, polemist aprig la nevoie și critic literar „deghizat”, cum crede Constantin Cubleșan, harnicul Dumitru Radu Popescu ne-a oferit „un continent de creație literară”, de o exuberantă și exotică originalitate. Combinând, după o rețetă unică, adolescența dionisiacă a foștilor „gojdiști”, aruncând hibele în Criș cu debordanta vitalitate oltenească, într-un timp opresiv, „păcălit” prin fixația pentru problemele-arhetip, „retrăite” în fluiditatea evenimențială. Și „luminate” de morișca adevărului/adevărurilor, știind prea bine că viața (oricui) nu mai este proprietate personală. „Desproprietărirea” cade într-un spectacol burlesc, prolix, logoreic, purtând o inconfundabilă pecete stilistico-problematică.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog