Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

RECURS LA PATRIMONIU

LINGVISTICĂ

LEXICOGRAFIE

CUVINTE DEZVELITE

ONOMASTICĂ

COŞERIANA

EX CIVITATE

RECITIREA CLASICILOR

INTERFERENȚE CULTURALE

POESIS

SINTEZE

CRITICĂ. ESEU

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

ANIVERSĂRI. ONUFRIE VINȚELER – 90

ANIVERSĂRI. DUMITRU RADU POPESCU – 85

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

RESTITUTIO

DIALOGUL ARTELOR

VOCI DIN TRECUT

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Puterile revizioniste împotriva ordinii europene (II) (80 de ani de la raptul Basarabiei, nordului Bucovinei și al nord-vestului Transilvaniei)

Ioan C. POPA

Alte articole de
Ioan C. POPA
Revista Limba Română
Nr. 4-5, anul XXX, 2020

Pentru tipar

 Cunoscând premisele menționate în primul episod al acestui serial, înțelegerile la care au ajuns Hitler și Stalin în vara anului 1939 nu mai apar deloc un accident istoric, ci decurg mai degrabă ca o consecință logică din evoluțiile anterioare. Dominanta comună o reprezintă dorința nedisimulată a conducătorilor celor două mari puteri revizioniste de a recurge la forță pentru reîmpărțirea zonelor de influență în Europa și stabilirea unei noi ordini pe continent și la scară mondială.

 
Stalin, complice al agresorilor și părtaș la împărțirea prăzii
Încă de la preluarea puterii în Rusia, bolșevicii au declarat un război total împotriva capitalismului și a ordinii existente, anunțând intrarea într-o eră nouă, a luptei deschise pentru impunerea comunismului la scară mondială. După primele eșecuri de la începutul anilor ’20 ai secolului trecut privind aprinderea focului revoluției bolșevice și în alte țări și pe fondul slăbiciunilor evidente ale URSS, liderii de la Kremlin au făcut un pas înapoi și au schimbat din mers tactica și strategia, pronunțându-se în favoarea coexistenței pașnice, pentru a se putea consacra construcției și dezvoltării. URSS a fost declarată citadelă încercuită de puterile capitaliste, iar lozinca luptei pentru pace a fost fluturată pe stindardul primului stat socialist din lume ca o premisă a însăși existenței și supraviețuirii sale. În realitate însă, pregătirea pentru o viitoare confruntare decisivă cu puterile imperialiste nu a fost niciodată abandonată.
Evoluțiile din vestul Europei aveau să influențeze rapid și mișcările la care URSS s-a văzut nevoită să recurgă pentru a nu se găsi și mai izolată pe arena internațională. La 16 octombrie 1925, la Locarno (Elveția) s-a semnat un pact care garanta granițele dintre Franța, Belgia și Germania împotriva oricărei agresiuni, precum și demilitarizarea permanentă a Renaniei. Anglia și Italia au fost garanții acestui pact, iar după semnarea sa, primită ca o ușurare în țările vestice, miniștrii de externe ai Franței (Aristide Briand), Marii Britanii (Austen Chamberlain) și Germaniei (Gustav Stresemann) au primit Premiul Nobel pentru pace. Pactul respectiv limita politica revizionistă a Germaniei în Vest și a fost urmat de noi semne de bunăvoință din partea învingătorilor față de această țară: primirea sa în Liga Națiunilor (1926), desființarea, în 1927, a Comisiei de Control Militar Inter-Aliat, creată pentru a supraveghea dezarmarea Germaniei, creșterea masivă a investițiilor americane de capital care au susținut modernizarea economiei germane. În același timp, pe lângă intensificarea de către Berlin a eforturilor de înarmare secretă a țării, ministrul de externe G. Stresemann, care inițial etichetase Tratatul de la Versailles drept „cea mai mare escrocherie a istoriei”, a reușit să obțină de la omologii săi francez și britanic, după cum scrie H. Kissinger, recunoașterea implicită a faptului că Germania va avea mână liberă pentru revizuirea prevederilor acestui tratat în ce privește estul Europei. Practic, „înainte de a realiza pacificarea Europei, Locarno definise limitele următorului câmp de luptă”1.
Sovieticii au perceput perspectiva unei păci generale între țările vestice ca o amenințare directă la adresa existenței URSS, iar K. Voroșilov declara, în 1926, că războiul este inevitabil2. În martie 1926, Moscova a propus republicilor baltice și Finlandei încheierea unor pacte separate de neagresiune. O lună mai târziu, în aprilie, Uniunea Sovietică și Germania au semnat, la Berlin, un Tratat de neutralitate prin care fiecare dintre cele două state se angaja să rămână neutru în cazul în care una dintre părți era atacată. Mai mult, acestea se angajau să nu intre în nicio combinație politică sau să adere la vreun boicot economic îndreptate împotriva celeilalte părți, idee la care cei doi protagoniști vor reveni în 1939, la încheierea Tratatului de neagresiune sovieto-german. Dintre statele baltice, prima care a acceptat să încheie un pact de neagresiune cu URSS a fost Lituania. În actul semnat la 28 septembrie 1926, la articolul 2, declarat cu valabilitate nelimitată, se stipula că ambele țări „se angajează reciproc de a respecta în toate circumstanțele suveranitatea lor, integritatea lor teritorială și inviolabilitatea frontierelor”. Totodată, cele două țări se angajau să se abțină de la „orice act agresiv între ele”3. Cât de hotărâți erau sovieticii să respecte prevederile convenite se va vedea destul de curând. Deocamdată însă, Moscova căuta orice prilej pentru a-și afișa intențiile pacifiste față de vecinii săi.
O nouă ocazie va fi oferită de Pactul Briand-Kellog, inițiat de Franța și SUA și semnat de 15 state la Paris, la 28 august 1928, care denunța războiul ca instrument al politicii naționale și folosirea acestuia la reglarea diferendelor internaționale. Pactul, cu valabilitate pe termen nelimitat, a fost ratificat în scurt timp de majoritatea țărilor lumii, inclusiv de către Germania, Italia și Japonia, care se conturau tot mai evident ca un bloc al statelor agresive. România a aderat la Pact la 4 septembrie 1928, iar ratificarea s-a realizat la 6 februarie 1929.
Guvernul URSS s-a declarat imediat dispus să adere la pactul de renunțare la război, iar într-o Notă scrisă, comunicată ambasadorului Franței la Moscova, se arăta oarecum nemulțumit de prevederile acestui pact, considerate insuficiente. Uniunea Sovietică, se preciza în Notă, susține renunțarea nu doar la război, ci la orice agresiune și orice conflict armat, precum și la alte acțiuni militare (intervenția, blocada, ocupația militară ș.a.). Guvernul sovietic a găsit totuși de cuviință să propună republicilor baltice și Poloniei, ulterior și României, să convină împreună aplicarea în practică a prevederilor Pactului Briand-Kellog. La 9 februarie 1929, aceste state și URSS au semnat la Moscova așa-numitul Pact Litvinov, prin care s-a pus în vigoare Pactul Briand-Kellog, fără nicio modificare și pe termen nelimitat4.
În pofida acestei aparente disponibilități pentru eliminarea războiului, intențiile agresive ale URSS erau cu greu disimulate. O bună parte a lumii democratice occidentale, inclusiv cercurile politice și academice din România, vedeau în regimul bolșevic sovietic o amenințare permanentă la adresa păcii și stabilității europene. Într-o interesantă conferință cu tema Problema Federației Statelor Europene, ținută la București în 1930, Dimitrie Gusti ajungea la concluzia că un nou război pe continent este nu doar posibil, dar uneori apare „chiar ca ceva inevitabil”, îndeosebi datorită intereselor divergente care separau diversele „grupuri de alianțe” existente în Europa. Savantul român identifica atunci patru astfel de grupuri, având în frunte Franța, Italia, Germania și Rusia. „Mica Înțelegere”, care includea și România, făcea parte din „grupul francez” și milita deschis pentru apărarea statu-quo-ului teritorial instituit după Primul Război Mondial. În jurul Italiei se alăturau o serie de țări revizioniste (Ungaria, Bulgaria ș.a.). În contextul ascensiunii nazismului în Germania, asupra obiectivelor acestei țări plana, la timpul respectiv, un mister deplin, în timp ce despre „grupul rus” (URSS), Gusti constata fără ezitare că el „rămâne permanent o brutală și fățișă amenințare”5.
Opiniile profesorului Gusti, care descifrase încă din 1920 natura intimă a regimului bolșevic instaurat de Lenin, caracterizat de „un cult al forței brutale și al dreptului celui mai tare”6, erau destul de exacte cu privire la intențiile reale ale sovieticilor la începutul deceniului al patrulea al secolului trecut. La 4 februarie 1931, într-o Cuvântare rostită la prima Conferință a personalului conducător din industria socialistă, Stalin face public primele dezvăluiri ample despre obiectivele întăririi capacităților militare ale URSS în perspectiva confruntării inevitabile cu capitalismul. Stalin cere cu acest prilej intensificarea ritmurilor de dezvoltare industrială pentru a putea recupera rămânerea în urmă față de țările avansate:
„... cei rămași în urmă sunt bătuți. Dar noi nu vrem să fim bătuți. Nu! Nu vrem! Istoria Rusiei vechi a constat, între altele, în aceea că era bătută mereu din pricina rămânerii ei în urmă. Au bătut-o hunii mongoli. Au bătut-o beii turci. Au bătut-o feudalii suedezi. Au bătut-o panii polono-lituanieni. Au bătut-o capitaliștii anglo-francezi. Au bătut-o baronii japonezi. A bătut-o toată lumea din pricina înapoierii ei, din pricina înapoierii militare...”. Mai mult, filosofa Stalin sfătos, cu aparența că îi detestă pe capitaliști, „legea exploatatorilor”, „legea de fiară a capitalismului” este să bată pe cei înapoiați și slabi: „Ai rămas în urmă, ești slab – vrea să zică tu n-ai dreptate, prin urmare poți fi bătut și subjugat. Ești tare – vrea să zică tu ai dreptate, prin urmare de tine trebuie să ne ferim”7.
De fapt, Stalin își expunea cu claritate propriul crez, pe care îl va aplica cu cinism câțiva ani mai târziu: să devii tare pentru a-i putea bate și jefui pe cei înapoiați și slabi. Ca de obicei în astfel de situații, Stalin apelează și la învățătura leninistă: „Iată de ce Lenin a spus, pe vremea Revoluției din Octombrie: «Ori pierim – ori ajungem și întrecem țările capitaliste înaintate». Noi am rămas în urmă față de țările înaintate cu 50-100 de ani. Trebuie să parcurgem această distanță în zece ani. Ori vom face asta, ori vom fi striviți”. Pentru a se face cât mai bine înțeles cu privire la sarcinile puse constructorilor, Stalin mai precizează: „Se spune că țara noastră este brigada de asalt a proletariatului din toată lumea. Aceasta este bine spus (…), noi făurim o operă care în caz de succes va răsturna întreaga lume…”8. Pentru Stalin, planificarea nu era o vorbă goală. El contura portretul cum va trebui să arate Rusia Sovietică peste zece ani. Așadar, la cumpăna anilor 1940-1941, URSS urma să devină o asemenea forță încât să-i poată bate și jefui pe cei slabi, iar ceilalți protagoniști să considere că are dreptate și de ea trebuie să se ferească.
Lumea democratică nu a luat în seamă serios asemenea avertismente, lăsându-se cuprinsă de vârtejul propriilor rivalități și slăbiciuni și ignorând visele de putere ale lui Stalin. Trei ani mai târziu, în 1934, Stalin, aflat în plin avânt al cultului personalității, revine cu noi precizări și avertismente cu privire la ce va urma. „Lucrurile merg vădit spre un nou război”9,afirma cu hotărâre Stalin în Raportul CC la Congresul al XVII-lea al PC(b)US. Previziunea lui se baza nu pe calități de mare vizionar, ci mai degrabă pe convingerea fermă că nu peste mult timp URSS însăși va intra în război, pentru a-și încheia socotelile cu diverse state de la care avea ceva de revendicat. În același timp, Stalin nu-și ascundea dorința ca viitorul război să declanșeze revoluția care „va pune în discuție existența însăși a capitalismului”. Iar victoria revoluției, mai afirma Stalin, „nu vine niciodată de la sine. Ea trebuie pregătită și cucerită”. Liderul bolșevic nu uită să reamintească una din tezele sale preferate: „În vremea noastră nu este obiceiul să se țină seama de cei slabi – se ține seama numai de cei tari”10.Desigur, menționa Stalin, URSS nu și-a schimbat poziția potrivnică față de Tratatul de la Versailles, dar interesele de moment cer ca pacea să primeze în relațiile dintre state: „URSS nu se gândește să amenințe pe nimeni și, cu atât mai puțin, să năvălească asupra cuiva. Noi suntem pentru pace și apărăm cauza păcii”11.Într-adevăr, în 1934 URSS nu era capabilă de o confruntare serioasă, dar pregătirile pentru război erau tot mai presante.
Peste cinci ani, în 1939, lucrurile se schimbaseră radical atât în Europa, cât și în URSS. În Raportul prezentat la Congresul al XVIII-lea al PC(b)US, în luna martie, Stalin are toate motivele să vină cu noi precizări: „Harta Europei, a Africii și a Asiei este supusă prefacerii prin mijloace violente. Întregul sistem al regimului de după război, al așa-zisului regim de pace, este zguduit din temelii”12.După agresiunile comise între timp de Germania, Italia și Japonia pe cele trei continente menționate, Stalin nu mai are dubii că acestea reprezintă țările agresive, care și-au reorganizat deja economia pe picior de război. „Blocul celor trei state agresive”, afirmă Stalin, a pus la ordinea zilei „chestiunea unei noi împărțiri a lumii pe calea războiului”13. Dictatorul de la Kremlin căuta să lase în continuare impresia, așa cum declarase în 1934, că „printre aceste valuri vijelioase ale zguduirilor economice și ale catastrofelor militare și politice, URSS stă de o parte, ca o stâncă, și-și urmează opera sa de construcție socialistă și de luptă pentru păstrarea păcii”14. El sugerează că Uniunea Sovietică se menține la distanță de grupul țărilor agresive, iar ironiile sale la „pasiunea pentru geometrie” a acestora, prin formarea „axei Berlin-Roma” sau a „triunghiului Berlin-Roma-Tokio”, stârneau râsete și aplauze zgomotoase ale participanților la Congresul al XVIII-lea.
Constatările lui Stalin erau în principiu corecte și încercau să acrediteze ideea că el se menține, cel puțin declarativ, pe fondul solid al apărării păcii. Războiul, spune el, „a săpat temeliile de pace... și a răsturnat noțiunile elementare ale dreptului internațional, războiul a pus sub semnul întrebării valoarea tratatelor și a angajamentelor internaționale. Pacifismul și proiectele de dezarmare au fost înmormântate. Locul lor l-au luat frigurile înarmărilor”15. Stalin încă mai pretindea că politica URSS este una de „pace și întărire a legăturilor de afaceri cu toate țările”. Mai mult, își reafirmă dorințele pacifiste față de vecini: „Noi suntem pentru relații pașnice, strânse și de bună vecinătate cu toate țările vecine, care au o graniță comună cu URSS; noi suntem și vom sta pe această poziție, în măsura în care aceste țări vor păstra aceleași relații cu Uniunea Sovietică, în măsura în care ele nu vor încerca să calce, direct sau indirect, interesele integrității și inviolabilității granițelor Statului Sovietic”16. După cum este bine cunoscut, niciuna dintre țările din vecinătatea europeană a URSS nu avea însă intenții agresive la adresa acestui stat. Dimpotrivă, pe toate căile și în toate împrejurările ele căutau să dea noi garanții că inviolabilitatea Uniunii Sovietice este un fapt unanim recunoscut și acceptat. La drept vorbind, toți vecinii europeni ai URSS erau state mici în raport cu colosul de la Răsărit și ele erau primele îndreptățite să se teamă de agresivitatea sovieticilor, nu invers.
La doar cinci luni de la declarațiile pacifiste făcute de Stalin la Congresul al XVIII-lea, Uniunea Sovietică avea să-și arate adevărata față, de complice al agresorilor și părtaș la împărțirea prăzii,adică a țărilor vecine mai mici. La 23 august 1939, la Moscova se semna, spre surprinderea tuturor, Acordul de neagresiune dintre Germania nazistă și URSS, cu anexa secretă bine cunoscută astăzi de toată lumea. Istoriografia sovietică s-a străduit necontenit să acrediteze ideea că acordurile cu Germania nazistă, declarat adversar ideologic ireconciliabil, au reprezentat pentru URSS – ce se pretindea stindard al luptei popoarelor pentru o nouă ordine bazată pe libertate și deplină egalitate în drepturi între toate statele, mari și mici –, un pas necesar pentru a câștiga timp și a salvgarda pacea. Într-un fel, era readusă în actualitate teza lui Lenin despre „compromisul necesar” realizat cu germanii prin încheierea tratatului de pace separată de la Brest-Litovsk. Lenin argumenta la începutul anului 1918 că acea „pace nenorocită” era dictată de imperativul salvării revoluției bolșevice și, prin urmare, nu reprezenta un „târg cu imperialiștii”, adică o abdicare de la „principiile fundamentale ale internaționalismului proletar”. Din această perspectivă, așa cum am mai menționat anterior, Lenin păstrase o doză de decență în justificarea acțiunilor sale atunci când afirma că, „fără a ascunde nimic poporului, fără a încheia niciun fel de tratate secrete(s.n. – I.C.P.) cu imperialiștii, consimte să semneze condiții de pace dezavantajoase pentru o națiune slabă...”, acela nu poate fi acuzat de trădare sau abdicare de la principiile socialismului17.
În 1920, Lenin va reveni la condițiile încheierii compromisului cu germanii la Brest-Litovsk, nuanțând ipostazele în care un astfel de acord poate fi acceptabil sau nu: în opinia lui, Rusia Sovietică s-a plasat atunci în situația celui care admite condițiile impuse de tâlhari „pentru a micșora răul” pricinuit de aceștia; există însă și cazuri în care unii se comportă ca niște „complici ai bandiților”, pentru a putea participa astfel „la împărțirea prăzii”18. Exact în această a doua ipostază se găsea URSS în 1939: deși aflată sub „încercuire capitalistă”, ea nu mai era amenințată cu sugrumarea și dispariția iminentă, precum revoluția bolșevică în primele săptămâni de existență, nici de Germania, nici de vreo altă mare putere sau alianță a vremii. Înțelegerile sovieto-germane din 1939, cunoscute sub titulatura de Pactul Ribbentrop-Molotov, nu au reprezentat un acord silit între o putere învingătoare și o putere mai slabă sau învinsă. Dimpotrivă, a fost o înțelegere liber consimțită de ambele părți, plasate pe poziții de forță relativ egale, care au purces la „împărțirea prăzii”, adică a unor state și teritorii lipsite de apărare ce urmau să intre sub stăpânirea lor. Faptul că fiecare dintre protagoniști își făcea calcule proprii pe termen mai lung este o altă chestiune. Cei doi mari agresori și prăduitori ai epocii, Germania nazistă și URSS, acești veritabili „Trage-Palme”, „Ia-Cu-Japca” și „Zor-La-Pradă” imaginați de Goethe cu mai bine de un secol înainte19, își dădeau mâna pentru a putea să-și satisfacă nestingherit poftele pe scena Europei, umăr la umăr, într-o alăturare stranie în aparență, dar atât de naturală prin scopuri și manieră de manifestare. Limbajul utilizat atunci nu poate disimula în termeni diplomatici și cu atât mai puțin în convorbirile secrete atitudinea hrăpăreață, plină de cinism, a fiecăruia dintre protagoniști. Dacă Tratatul de neagresiune mai păstrează aparența unui angajament reciproc de a evita „orice acțiune violentă și orice atac una asupra celeilalte”, Protocolul adițional secret se referă explicit la „rearanjamente politice și teritoriale” ale altor țări și la delimitarea „sferelor de influență” ale Germaniei și URSS, în dauna altor state, pe continentul european. Sub stindardul păcii, ideea de agresiune, violență și război este la fel de vie la Berlin și la Moscova.
„Noua metodă de ducere a războiului corespunde unei noi trasări a granițelor... Ribbentrop are ordin să facă orice propunere și să accepte orice solicitare”, declara Hitler la o consfătuire de lucru din 22 august 1939, în preziua semnării înțelegerilor de la Moscova20. Datorită tratativelor cu Rusia Sovietică, îi dădea asigurări Hitler, la 25 august 1939, aliatului său Mussolini, „în relațiile internaționale a apărut o situație cu totul nouă, care trebuie să-i aducă Axei cel mai mare dintre câștigurile posibile”. Pentru Mussolini, care îi răspunde Führerului în aceeași zi, semnalul era clar: „La întâlnirea noastră, războiul a fost stabilit în perioada de după anul 1942 și pentru acea dată voi fi gata pe pământ, pe apă și în aer, în conformitate cu planurile pe care le-am aprobat”21. Ne reamintim că, încă din 1931, și Stalin stabilise în perspectiva anului 1941 finalizarea pregătirilor pentru războiul considerat inevitabil. Rezumând impresiile lui Mussolini după primirea asigurărilor date de Hitler, ministrul de externe G. Ciano îi comunica ambasadorului german la Roma: „...orice discuție privind posibilitățile de menținere a păcii este depășită de evenimente. Cuvântul de ordine pentru acțiunile sale (ale Ducelui, n.n.) nu mai este pace, ci victorie22.
De cealaltă parte, URSS urmărea cu atenție și își acorda din mers fiecare pas la orice mișcare a Berlinului, după semnarea înțelegerilor de la Moscova. La 2 septembrie 1939, Agenția TASS transmitea, cu lux de amănunte și chiar cu nedisimulată admirație, declarațiile făcute cu o zi înainte de Hitler în Reichstag referitoare la atacarea Poloniei și ratificarea acordurilor cu URSS: „Hitler a început discursul cu trimiteri la Tratatul de la Versailles, care crease o situație ce nu mai poate dura așa... Referindu-se mai apoi la acordul germano-sovietic, el a declarat: Rusia și Germania se conduc pe baza unor doctrine diferite. Germania nu-și va exporta doctrina de stat și, dacă Rusia nu va intenționa să-și exporte doctrina în Germania, atunci aceste cele mai puternice două state ale Europei nu vor avea temeiuri să fie dușmane”23. Stalin considera la rândul său, ca și Hitler, că s-a creat o situație nouă de care trebuie profitat, așa cum ne informează o însemnare din Jurnalul lui Gh. Dimitrov, liderul Cominternului, după o întâlnire de la Kremlin, din 7 septembrie 1939, la care mai participaseră Molotov și Jdanov. Cu prilejul respectiv – nota Dimitrov –, Stalin a afirmat că „războiul prevestește o schimbare radicală”, iar distrugerea unor state, precum Polonia, „ar însemna cu un stat burghez fascist mai puțin! Nu ar fi nimic rău dacă, în urma distrugerii Poloniei, vom răspândi sistemul socialist peste noi teritorii și populații”24.
În zilele de 27, 28 și 29 septembrie 1939, cu ocazia unei noi vizite a lui Ribbentrop la Moscova, în aburi de șampanie, se trăgeau concluzii după prima lună de coabitare, se savurau rezultatele jafului din Polonia, devenită peste noapte „fostul stat polonez”, și se rosteau toasturi despre regăsirea celor doi protagoniști de aceeași parte a baricadei. Ribbentrop, consemnează arhivele germane, „a mulțumit guvernului sovietic pentru primirea caldă și a declarat că a acceptat cu deosebită plăcere invitația de a veni la Moscova pentru a doua oară după ce, în timpul primei sale vizite, au fost puse bazele bune ale instituirii unor relații de prietenie între Germania și Uniunea Sovietică sub forma pactului de neagresiune”. Mai mult, sublinia ministrul de externe al Reichului, „faptul că Germania și Uniunea Sovietică și-au luat împreună sarcina de a aduce liniștea și ordinea pe teritoriul fostului stat polonez este o garanție a viitoarei lor colaborări amicale pe o bază largă... Stabilirea graniței comune și faptul că Germania și URSS vor fi din nou vecini direcți deschid perspective pline de speranță asupra unei colaborări de succes în viitor... S-a refăcut o vecinătate directă care, timp de multe secole, a existat între Germania și Rusia. Ea reprezintă un fundament puternic al prieteniei între cele două țări”. Nici Molotov nu s-a lăsat mai prejos de oaspetele său german, elogiindu-l pe „acest om care nu vine niciodată degeaba” și a cărui energie și viteză de lucru „stârnește un entuziasm sincer guvernului sovietic”. Adresându-se apoi lui Stalin, Molotov a subliniat „rolul hotărâtor pe care l-a jucat acest om în transformarea relațiilor dintre Uniunea Sovietică și Germania”25.
 
România în menghina intereselor sovietice și germane
După încheierea Primului Război Mondial și împlinirea idealului de întregire națională, România a devenit unul dintre statele cele mai devotate principiilor apărării statu-quo-ului și securității colective în Europa. Sistemul de alianțe pus în aplicare cu consecvență de toate forțele politice care s-au succedat la guvernare (Mica Înțelegere, Înțelegerea Balcanică, tratatul cu Polonia, ca și orientarea aproape absolută spre prietenia și protecția Franței și Angliei, principalii susținători ai făuririi României Mari) a dat o coloratură specială diplomației și politicii externe românești în perioada interbelică. Timp de aproape două decenii, România s-a bucurat de o largă libertate de acțiune în relațiile externe, fapt ce i-a permis să-și apere cu succes interesele legitime și să se afle la originea multor inițiative bine primite și apreciate de comunitatea internațională.
Îndeosebi după semnarea Pactului Briand-Kellog (1928), inclusiv în „varianta Litvinov” (1929), care interzicea orice agresiune, și a Convențiilor (având conținut identic) de definire a agresiunii (Londra, 3 și 4 iulie 1933), România s-a văzut încurajată să depășească vechile reticențe față de Uniunea Sovietică și să treacă la normalizarea raporturilor bilaterale, prin stabilirea de relații diplomatice și susținerea primirii acesteia în Liga Națiunilor (1934). La 3 decembrie 1934, primul ambasador sovietic în România, Mihail Ostrovski, își prezenta regelui Carol al II-lea scrisorile de acreditare purtând semnăturile lui
M. Kalinin (președintele Parlamentului) și M. Litvinov (comisarul afacerilor externe), care apreciau acest moment ca răspuns la dorința suveranului român de a dezvolta „relațiile amicale” dintre cele două țări. De altfel, nu după mult timp, ambasadorul Ostrovski consemna bucuros aprecierile regelui Carol al II-lea privitoare la „politica iubitoare de pace” a URSS26.
Ca un gest de bunăvoință, simbolic desigur, Stalin încuviințează returnarea, în 1935, a unor piese din Tezaurul românesc sechestrat la Moscova de guvernul bolșevic. În același timp, diplomația sovietică evită să mai ridice deschis chestiunea basarabeană, rămasă în conservare pentru alte timpuri. Sunt instructive de reamintit remarcile lui Litvinov în discuțiile cu Titulescu, la Monte Carlo, înaintea reluării relațiilor diplomatice româno-sovietice: „În primul rând, Basarabia. Este o chestie pe care nu mai trebuie s-o ridicați, având în vedere semnarea Convenției de neagresiune care definește teritoriul fiecăruia dintre semnatari ca fiind teritoriul ce există în prezent sub autoritatea fiecăruia dintre ei”. Printr-un asemenea mod de punere a problemei, conchidea Titulescu, „Litvinov a acceptat să recunoască deplina și întreaga suveranitate a României cu care trata, adică a României care poseda Basarabia”27.
Doi ani mai târziu, la 14 iulie 1936, guvernul României îi acorda, în scris, depline puteri lui Nicolae Titulescu, încă în funcția de ministru al afacerilor externe, să negocieze încheierea unui Pact (tratat) de asistență mutuală cu URSS. „Suntem inamicii comunismului intern”, se sublinia în textul acelei împuterniciri, „dar pe tărâmul politicii externe suntem pentru o înțelegere cu URSS, aliatul aliaților noștri, Franța, Cehoslovacia și Turcia, înțelegere care singură poate da acestor alianțe valoarea lor efectivă, noi neputând fi în același timp și aliatul Franței și inamicul Rusiei, aliata ei”28. Pe această bază, la 21 iulie 1936, pe timpul Conferinței de la Montreux, Titulescu redacta și parafa, împreună cu Litvinov, textul unui Pact de asistență mutuală româno-sovietic, în cadrul căruia „Nistrul era recunoscut ca frontieră fără ca Basarabia să fie cedată României de URSS”29. La 29 august 1936, Nicolae Titulescu era demis din funcția de ministru al afacerilor externe, iar sovieticii au interpretat acest act ca echivalând cu o schimbare a politicii externe românești. Pe fond, însă, în 1936 România rămânea atașată principiilor Ligii Națiunilor și alianțelor sale din cadrul Micii Înțelegeri și Înțelegerii Balcanice.
La un an de la creionarea textului Pactului de asistență mutuală româno-sovietic, eliminat din atenția celor două guverne după demiterea lui Titulescu, atitudinea URSS nu mai avea nicio urmă de moderație în chestiunea Basarabiei, iar spectrul rivalității cu Germania în privința României începe să fie exprimat cu toată claritatea. La o discuție privată avută cu Titulescu la Talloires (Franța), în vara anului 1937, Litvinov descria fără retușuri poziția Moscovei, afirmând că aceasta ar putea recurge și la mijloace militare pentru a-și atinge scopurile în chestiunea basarabeană: „Vrem ca potențialul pe care îl reprezintă Basarabia să devină rus, și nu german. De aceea, țin să vă comunic că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice și militare care ne vor fi posibile”30.
După venirea lui Hitler la putere, Germania a adoptat constant o poziție ostilă României, iar prezența lui Titulescu la conducerea afacerilor externe era ca un ghimpe în ochii Berlinului, ale cărui acțiuni nu au fost străine de înlăturarea sa din guvern. La începutul anului 1939, amenințarea germană la adresa securității și integrității României devenise mai acută decât cea resimțită neîncetat din partea URSS. Berlinul urmărea nu doar „acapararea petrolului și grânelor”, ci și crearea unui avanpost strategic pe teritoriul românesc, care să-i permită „să întreprindă acțiuni împotriva altor state”, după cum se estima într-un document al Serviciului Special de Informații al României31. Mai ales după ocuparea Cehoslovaciei, în martie 1939, zvonurile privind o posibilă agresiune germană împotriva României s-au extins la scară europeană. La scurt timp, Marea Britanie și Franța au oferit garanții unilaterale, mai întâi pentru Polonia (30 martie), apoi pentru frontierele Greciei și României (13 aprilie 1939). Încercând să găsească o cale de a-și păstra integritatea și, totodată, de a menține o anumită echidistanță în raporturile cu Marile Puteri vestice, România a încheiat acorduri economice succesiv cu Germania (23 martie), Franța (31 martie) și Marea Britanie (11 mai 1939), oferind fiecăruia dintre acești parteneri diverse avantaje în conformitate cu interesele lor specifice.
Înclinarea balanței spre oricare dintre cele trei țări vestice stârnea în mod automat nemulțumire și reacții de avertizare din partea Moscovei. După încheierea acordului economic româno-german, de pildă, în mod destul de ciudat Maksim Litvinov îl chestiona în amănunt pe șeful Legației Române din Uniunea Sovietică dacă în spatele acestui acord nu se ascund cumva clauze secrete, evident cu caracter antisovietic. În telegrama despre această convorbire trimisă la București, la 8 aprilie 1939, reprezentantul român sublinia: „Am insistat asupra frazei – România nu se va face niciodată unealta Marilor Puteri împotriva vecinilor săi. S-a vorbit de ultimatum, de clauze secrete, a răspuns Litvinov, și a reînceput să mă chestioneze. L-am asigurat mai ales asupra faptului că nu există acord secret...”32. La fel de preocupată se arăta Moscova și în cazul garanțiilor unilaterale propuse Poloniei și României de către Anglia și Franța. La 11 aprilie 1939, Litvinov transmitea instrucțiuni identice reprezentanților sovietici la Paris și Londra, apreciind că asemenea garanții în cazul celor două țări au sau pot lua caracter antisovietic. Prin urmare, insista Litvinov, Anglia ar trebui să indice precis că este vorba de ajutor împotriva unei agresiuni intenționate din partea Germaniei la adresa celor două țări, nu împotriva oricărei agresiuni33.
Dincolo de textul explicit al cererilor URSS, intențiile sale agresive la adresa celor doi vecini, Polonia și România, nu puteau fi ascunse. De altfel, imediat după sfârtecarea Poloniei, la 1 octombrie 1939, Stalin nu mai avea niciun fel de perdea când se referea la România în discuțiile de la Moscova cu ministrul de externe turc, Mehmet Saracoglu: „România e un fel de Polonia... Cine se leagă de România cu un ajutor reciproc, acela trebuie să țină sabia pregătită (s.n. – I.C.P.)...”34. Amenințarea fățișă a lui Stalin viza atât garanțiile reciproce angajate de Turcia și România în cadrul Înțelegerii Balcanice, cât și garanțiile unilaterale oferite de Marea Britanie și Franța, cu câteva luni mai înainte. Chestiunea garanțiilor date României era atât de deranjantă pentru Moscova încât, la doar câteva săptămâni (28 octombrie 1939), reprezentantul URSS la Ankara îi reamintea ministrului Saracoglu „cuvântul spus lui la Moscova de tovarășul Stalin despre faptul că oricine (ar fi), legat de aproape de România, va trebui să țină mereu sabia pregătită”35.
De cealaltă parte, Germania urmărea îndeaproape mișcările României, pentru a-i putea bloca orice tentativă de independență sau de acțiuni ce ar scăpa de sub controlul Berlinului. Acordul economic bilateral semnat în martie 1939 era departe de a satisface interesele părții germane, care dorea exclusivitate absolută în privința accesului la petrolul și cerealele românești, concomitent cu eliminarea totală a oricărei prezențe sau influențe anglo-franceze în România. O evaluare a șanselor de realizare a intereselor germane în România, transmisă Berlinului de atașatul militar german la București, la 26 mai 1939, atrăgea atenția asupra unor elemente esențiale de care ar trebui să se țină seama:
„... România a devenit și mai conștientă de poziția-cheie pe care o ocupă din punctul de vedere al economiei pentru țările Axei. ... Se cunosc slăbiciunile noastre și se știe că Germania, fără petrolul și cerealele din România, nu poate purta niciun război care ar depăși durata câtorva săptămâni (...).
În situația actuală ne este prielnic faptul că Ungaria, Bulgaria și Rusia formulează pretenții față de România, și chiar pretenții teritoriale. Acestor circumstanțe va trebui să le mulțumim dacă România se va îndrepta spre noi...
Apreciez că ne facem iluzii crezând că vom lega această țară de noi prin livrări de arme, că în timp de război ne-ar livra petrol fără contraservicii... Ni se va sustrage. Nu putem fi interesați de o Românie puternică, aflată în acest front al încercuirii...”36.
Un asemenea punct de vedere era propriu nu doar atașaturii militare germane de la București, ci se va dovedi în curând că el a devenit dominant și s-a menținut în cercurile conducătoare naziste atât înainte de începerea războiului împotriva URSS, cât și pe parcursul acestuia. Aparent paradoxal, România era sacrificată de Germania nazistă cu sânge rece, pentru a putea ajunge mai ușor la resursele sale și pentru a o aduce sub controlul său total. În fapt, Germania era pregătită să facă pasul spre concesii masive în raporturile cu URSS pe seama țărilor mai mici din arealul care le separa. Iunie 1939 marchează debutul unor tatonări, mai întâi prudente, între cele două puteri revizioniste asupra posibilităților de a sta alături în privința unor reașezări teritoriale în Europa centrală și de est. Un memorandum întocmit în cadrul Directoratului Departamentului Politic al MAE german consemna destul de exact, la 15 iunie 1939, poziția încă ezitantă a URSS în situația mondială a momentului: „Oscilează între trei posibilități, și anume încheierea pactului cu Anglia și Franța, o tergiversare suplimentară în negocierile pactului, respectiv o apropiere de Germania”37. Berlinul s-a decis să forțeze apropierea.
 La 3 august 1939, după primele tatonări desfășurate la Berlin și Moscova, Ribbentrop îi comunica ambasadorului Schulenburg din capitala sovietică: „Suntem binevoitori față de Moscova... (...), de la Marea Baltică la Marea Neagră nu va fi nicio problemă pe care să n-o putem soluționa împreună”38, un mesaj care va răsuna ca un laitmotiv la toate întâlnirile germano-sovietice care au urmat în acea perioadă. Interesant este și faptul că Ribbentrop insista ca toate aceste contacte germano-sovietice să fie „tratate cu acel grad de secret pe care îl merită”. Însărcinatul cu afaceri al URSS, G.A. Astahov, din capitala Germaniei, comunica Moscovei că „fraza despre lipsa unor contradicții pe toată întinderea de la Marea Neagră la Marea Baltică poate fi interpretată ca o dorință de a ne înțelege în toate problemele legate de țările aflate în aceste zone”. Tot la începutul lunii august 1939, Astahov aduna cu vădită satisfacție informații din corpul diplomatic de la Berlin despre viitoarele victime ale proiectatei înțelegeri cu germanii, pe care le consemna în Jurnalul său. Două dintre ținte erau România și Polonia:
„În ce privește starea generală de spirit din România, interlocutorul meu (un jurnalist german, n.n.) o caracterizează ca plină de panică. Românii așteaptă ca rușii să le ia de pe o zi pe alta Basarabia, ungurii – Transilvania, iar bulgarii – Dobrogea (...). Mai departe el vorbește despre răfuiala apropiată cu Polonia, căreia i-a bătut ceasul”39.
Într-adevăr, pentru germani, prioritatea momentului de atunci era Polonia, țară pe care și sovieticii o voiau împărțită și ștearsă de pe hartă. Aceasta a reprezentat un punct cheie în care coincidența de interese în relațiile ruso-germane s-a dovedit totală. Zilnic, dinspre Berlin și Moscova se încrucișau comunicări secrete care vorbeau despre disponibilitatea fiecăreia dintre părți de a merge împreună la jaf. La 14 august 1939, Ribbentrop îi transmite deja instrucțiuni ambasadorului Schulenburg să-i comunice lui Molotov dorința sa de a efectua o scurtă vizită la Moscova și, ca o condiție, să i se asigure să poarte „ample tratative cu Stalin”. E adevărat, îi scria Ribbentrop ambasadorului său, că „Germania și Uniunea Sovietică, în urma unei divergențe de mulți ani a opiniilor despre lume, se privesc astăzi una pe cealaltă cu neîncredere. Trebuie să fie curățat mult gunoi care s-a adunat. Trebuie să spunem totuși că, până și în această perioadă, simpatiile firești ale germanilor și rușilor unii pentru alții nu au dispărut niciodată. Pe această bază poate fi construită din nou politica celor două state”. Răspunsul prompt al lui Molotov nu putea fi decât unul entuziast: „... guvernul sovietic salută cu căldură intențiile germane de a îmbunătăți relațiile cu Uniunea Sovietică”40.
Așadar, optimismul prevala de ambele părți, fiecare gândind desigur la prada care avea să-i revină. Întrucât sovieticii încă mai amânau data desfășurării vizitei cu o săptămână, pe masa de joc este introdusă o scrisoare a Führerului adresată lui Stalin, în care dictatorul de la Berlin îi comunică liderului de la Kremlin că „încordarea dintre Germania și Polonia a devenit insuportabilă”, iar „un protocol suplimentar, dorit de guvernul sovietic, poate fi elaborat în cel mai scurt timp posibil”. Hitler insistă ca ministrul de externe german să fie primit la Moscova „marți, 22 august, cel mai târziu miercuri, 23 august” și dă din nou asigurări că trimisul său „are puteri depline pentru a concepe și a semna atât pactul de neagresiune, cât și protocolul”. La 21 august, Stalin transmite acordul pentru sosirea lui Ribbentrop la Moscova, în ziua de 23 august, și exprimă speranța că „pactul germano-sovietic de neagresiune va deveni un punct de cotitură pentru îmbunătățirea relațiilor politice dintre țările noastre”. Satisfăcut și foarte grăbit, Hitler semnează la 22 august 1939 documentul prin care îi acordă lui Ribbentrop „toate împuternicirile” pentru a negocia la Moscova „încheierea pactului de neagresiune, precum și... toate chestiunile conexe”, astfel ca aceste acorduri „să intre în vigoare imediat”41.
La 1 septembrie 1939 începe invazia germană în Polonia, iar la 3 septembrie, Anglia și Franța declară război Germaniei. La 17 septembrie, trupele Armatei Roșii invadează și ele partea răsăriteană a Poloniei, iar la 18 septembrie încep să „fraternizeze” cu trupele germane la Brest Litovsk, devenit oraș de frontieră între cele două puteri revizioniste. Presa germană a căutat să exploateze propagandistic evenimentul, catalogând manifestarea ca o „întâlnire pe frontiera păcii”, ba chiar ca „un simbol al apropierii prietenești a două națiuni”, semn că „Germania și Rusia se unesc pentru a decide în comun soarta Europei Răsăritene”42. Cinismul și ipocrizia afișate de cei doi prăduitori la distrugerea Poloniei rămân în multe privințe fără egal în istoria modernă. În 20 septembrie 1939, când soarta polonezilor era aproape pecetluită, ziarul „Izvestia” trâmbița din Moscova, să afle toată lumea, că misiunea trupelor germane și sovietice desfășurate pe teritoriul polonez „este să mențină pacea și ordinea în Polonia, care au fost compromise de prăbușirea statului polonez...”43. Cu alte cuvinte, agresiunea armată a două țări aliate de curând, soldată cu distrugerea și prăbușirea unui alt stat în doar câteva săptămâni, nu reprezenta decât o misiune de pace și ordine, întrucât victima sugrumată de agresiunea brutală a doi bătăuși de anvergură europeană nu avusese tăria să reziste și să nu se prăbușească! Desigur, lumea democratică a înțeles imediat ce se ascundea de fapt sub masca neutralității adoptate de URSS prin tratatul de neagresiune cu Germania. De îndată ce trupele rusești au trecut frontiera poloneză pe întregul front, un editorial din ziarul britanic „The Times”(17 septembrie)spulbera mitul despre misiunea eliberatoare a Armatei Roșii alături de Wehrmacht: „Germania trebuia să comită fapta și Rusia trebuia să împartă prada (...). Privim o lume care are acum mai puține deghizări... De-a lungul lumii linia dintre civilizație și junglă este trasată”44.
Vremea deghizărilor părea depășită, iar URSS își dezvăluia adevărata față alături de Germania. Înțelegerile secrete sovieto-germane din 23 august 1939 pecetluiseră soarta tuturor țărilor de la Marea Baltică la Marea Neagră, cum suna promisiunea Berlinului. La 30 septembrie 1939, Joseph P. Kennedy (tatăl viitorului președinte american John F. Kennedy), ambasador la Londra, raporta cu acuratețe Departamentului de Stat „scopurile și dorințele de bază” ale guvernului rus după cea de-a doua vizită a lui Ribbentrop la Moscova (27-29 septembrie):
„(a) ca toate națiunile vestice să se epuizeze luptând-se între ele, cu Rusia în afară, gata să profite de orice avantaj care îi convine din slăbiciunea lor finală;
(b) dorința istorică, naționalistă, a Rusiei de a recupera Polonia rusească, statele baltice și Basarabia, de fapt orice teritoriu care a fost vreodată sub suveranitate rusă. (În acest scop, Rusia nu este diferită de Rusia Ekaterinei cea Mare și de secolul al XIX-lea...”45.
Mai mult, semnala ambasadorul Kennedy pe baza informațiilor primite de la britanici, entuziasmul fără precedent manifestat de oficialii sovietici cu ocazia primirii lui Ribbentrop la Moscova „poate duce guvernul sovietic spre aventuri agresive”. Iar aventurile agresive ale Rusiei Sovietice nu aveau să întârzie. Evaluând lipsa de consistență a reacției anglo-francezilor în cazul Poloniei, precum și războiul în care era angrenată Marea Britanie cu Germania, sovieticii găsesc că este momentul potrivit pentru a începe reglarea conturilor și cu ceilalți vecini, pe care în martie 1939 încă îi asigura de bunele sale intenții pacifiste.
Primele victime după Polonia au fost republicile baltice după care, grăbiți să încheie cât mai repede împărțirea prăzii, sovieticii și-au îndreptat atenția spre Finlanda. Îmbătați de „succesele” obținute alături de Germania în privința Poloniei, apoi în republicile baltice, sovieticii au estimat greșit șansele lor asupra Finlandei, atât în plan politic, cât și în plan militar. La finele lunii noiembrie 1939, Finlanda a fost atacată de Armata Roșie în urma unor „provocări” înscenate după model german și puse pe seama finlandezilor. Rezistența dârză opusă de finlandezi, în pofida diferenței uriașe de calibru între cele două țări și dintre forțele angrenate în luptă, i-a adus Finlandei multă simpatie în întreaga lume. Nu însă și sprijinul necesar. Germania vânduse Finlanda la târgul rușinos din 23 august 1939 și nu dorea „să perturbe relațiile germano-sovietice”, după cum glăsuia un instructaj transmis de la Berlin ambasadorului german la Helsinki46.
După o perioadă de expectativă, președintele Roosevelt a declarat că SUA „nu sunt numai îngrozite, ci de-a dreptul revoltate”. Câteva luni mai târziu, în februarie 1940, când Finlanda nu se resemnase încă în fața Armatei Roșii, Roosevelt descria URSS ca pe „o dictatură absolută ca orice altă dictatură din lume”, care se aliase cu o altă dictatură și „invadase un vecin atât de infinit de mic care nu putea face niciun fel de rău imaginabil Uniunii Sovietice”. Laurence Steinhardt, ambasadorul american la Moscova în anii 1939-1941, sugera Administrației de la Washington că, „întrucât singura limbă pe care ei (sovieticii, n.n.) o înțeleg este limbajul forței, cred că este momentul potrivit să invocăm singura doctrină pe care o respectă”47. Tonul tăios al unor astfel de declarații din partea Americii la adresa URSS se va atenua treptat în vara anului 1940, când echilibrul de forțe în Europa va fi serios zdruncinat de cursul războiului Germaniei cu Franța și Marea Britanie, iar Stalin se profila ca un posibil aliat împotriva lui Hitler.
 
Ora răfuielilor cu România
Împotmolirea, timp de câteva luni, a Armatei Roșii în războiul declanșat împotriva Finlandei a dat o perioadă de respiro României, atât pentru continuarea eforturilor de înarmare, cât și pentru reanalizarea alianțelor spre a putea evita catastrofa. Una din consecințele Războiului de iarnă, cum numesc finlandezii confruntarea militară cu rușii din 1939-1940, „a constat în faptul că sovietizarea Țărilor baltice a fost întârziată cu șase luni, în timp ce România obținea un răgaz pentru a-și continua înarmarea”, scrie mareșalul Mannerheim în Memoriile sale48. De fapt, pregătirea românilor pentru un război de rezistență împotriva amenințării sovietice era mai mult o figură de stil. Toată lumea, aliați sau adversari, erau conștienți că România este o pradă sigură pentru colosul sovietic, în pofida unor grave neajunsuri în plan militar dovedite de Armata Roșie în campania împotriva Finlandei. Nu era însă vorba doar de timp.
Sub conducerea lui Stalin și în condițiile interne și externe de atunci, URSS își calcula cu atenție fiecare pas pe arena internațională, căutând să-și extindă teritoriul și, implicit, influența ideologică și organizarea socială și politică, să-și păstreze pe cât posibil aureola de luptător pentru pace, dar și să-și menajeze forțele pentru confruntări viitoare de anvergură, considerate inevitabile. În pofida înțelegerilor cu Germania, din august 1939, care îi dădeau mână liberă într-o zonă la care râvnise necontenit în ultimele două decenii, Moscova încerca să-și acopere de fiecare dată acțiunile agresive printr-o serie de justificări greu de digerat de opinia publică internațională, dar tolerate de Marile Puteri. În cazul Poloniei, sovieticii au așteptat mai bine de două săptămâni înainte de a da liber Armatei Roșii să treacă frontiera și să nu piardă prilejul da a participa la împărțirea prăzii în chip de eliberator și protector al populației rusofone. În cazul republicilor baltice, Moscova a recurs la toate trucurile posibile, dar mai ales la amenințări brutale, pentru a le prelua sub controlul său, fără a se grăbi totuși să le încorporeze imediat și lăsând un anumit timp pentru a pregăti atingerea obiectivului propus cu multă vreme înainte. Opoziția puternică a Finlandei în fața pretențiilor excesive ale sovieticilor i-a făcut pe aceștia să-și piardă răbdarea și să recurgă la forța brută, în condițiile în care se lămuriseră că marile puteri occidentale nu aveau de gând să se implice în vreun fel în sprijinul victimelor agresiunii.
Cât privește România, Moscova nu-și făcea griji în privința deznodământului unui eventual conflict militar sovieto-român. În condițiile în care Polonia, Finlanda și țările baltice fuseseră scoase din joc, singurul reazăm pentru România mai rămâneau totuși garanțiile unilaterale anglo-franceze, pe care Moscova le interpretase din capul locului ca având un caracter antisovietic, și mai ales relațiile speciale pe care România continua să le aibă cu Franța, Turcia și Iugoslavia, la rândul lor aflate în relații amicale cu URSS. Toate acestea continuau să reprezinte obstacole care trebuiau evitate sau depășite cu abilitate, fără a stârni furtună în Balcani. Drept urmare, URSS a preferat să se posteze un timp într-o poziție de așteptare, ca un animal la pândă înainte de a-și ataca prada, încercând cu dificultate să-și camufleze pornirile agresive pentru ca momentul surpriză să fie maxim când va suna ceasul. Analiza corespondenței diplomatice și a unui număr important de stenograme și documente secrete, sovietice și străine, din perioada ce a urmat înțelegerilor cu Germania din august și septembrie 1939, dezvăluie cel puțin patru direcții de acțiune ce vizau România, urmărite concomitent de URSS – în plan politico-diplomatic și în plan militar:
(1) Concentrarea atenției asupra confruntărilor militare din Vest, dintre Germania, de o parte, și Marea Britanie și Franța, de cealaltă parte, pentru a cunoaște permanent încotro înclină balanța și a evalua în ce măsură garanțiile de securitate anglo-franceze pentru România își păstrează validitatea;
(2) Supravegherea necontenită a mișcărilor Germaniei și Italiei în raport cu România, pentru a evalua cu exactitate orice concesie făcută de guvernarea de la București ori vreun avans al acestor țări de natură să semnifice o sporire a influenței și prezenței lor într-o zonă în care rivalitățile ruso-germane nu au încetat niciodată începând din secolul al XIX-lea;
(3) Realizarea unei coordonări a URSS cu Ungaria și Bulgaria în privința recunoașterii și susținerii reciproce a pretențiilor teritoriale la adresa României;
(4) Intensificarea pregătirilor militare pentru o invazie împotriva României, ca variantă pentru eventualitatea unui refuz de a ceda Basarabia fără luptă, atunci când această solicitare va fi adresată guvernului de la București.
Semnalul oficial al intrării în faza finală a pregătirilor politico-diplomatice și militare sovietice pentru ocuparea Basarabiei a fost dat de Molotov, în raportul prezentat, la 29 martie 1940, în sesiunea Sovietului Suprem al URSS, când a ținut să menționeze că între țara sa și România nu există un pact de neagresiune, și aceasta datorită „existenței unei probleme controversate nesoluționate, chestiunea Basarabiei, a cărei ocupare... nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică”49.
Când trupele lui Hitler au atacat Franța și Țările de Jos, la 10 mai 1940, hotărârea lui Stalin de a-și desăvârși, în cel mai scurt timp și prin orice mijloace, planurile în privința republicilor baltice și României devine irevocabilă. După cum relevă documentele de arhivă sovietice, între 11 și 14 mai 1940, secția de topografie militară din cadrul districtului militar Kiev a trecut la pregătirea unor „seturi de hărți topografice ale zonei de frontieră a României”. La 3 iunie, șeful Statului Major al districtului militar Kiev, N. Vatutin, i-a înaintat comisarului apărării al URSS, S. Timoșenko, un memoriu strict confidențial care prezenta o variantă de organizare și desfășurare a unei operațiuni militare împotriva României. Planul aventurist imaginat de șeful Statului Major al districtului militar Kiev era nu doar extrem de agresiv, dar și maximalist: viza obiective care puneau în cauză, încă din prima fază, ocuparea întregii Moldove prin înaintarea pe o adâncime în interiorul României de 220-250 km, încercuirea și lichidarea forțelor armate române din această parte a țării și instalarea trupelor sovietice pe crestele Carpaților Răsăriteni, precum și pe linia Focșani-Brăila și cursul inferior al Dunării. Pentru o etapă ulterioară, planul avansa ideea aplicării unei lovituri asupra orașului București, ocuparea Dobrogei și înaintarea spre zona strâmtorilor turcești. Planurile operative finale privind acțiunile militare împotriva României au fost elaborate la nivel central, în cadrul Marelui Stat Major al Armatei Roșii. În baza acestor planuri, la 7 iunie 1940, comisarul apărării al URSS, Timoșemko, l-a numit, prin ordinul nr. 02469, pe generalul Gheorghi Jukov la comanda districtului militar cu destinație specială Kiev, funcție preluată chiar a doua zi. La 9 iunie, prin directivele OY/583 și OY/584, emise de comisarul apărării, Consiliile militare ale districtelor Kiev și Odessa au fost puse în stare de luptă, iar prin joncțiunea celor două districte a fost creat Frontul de Sud, sub comanda lui Gheorghi Jukov. La 10 iunie, cele trei armate din componența Frontului de Sud au primit directive de concentrare de-a lungul graniței cu România, acțiune camuflată sub pretextul unui exercițiu ce urma să debuteze la 11 iunie și să fie finalizat la 24 iunie 194050.
La 13 iunie 1940, Stalin organizează la Kremlin o consfătuire cu principalii lideri politici și militari ai URSS, cu acest prilej fiind aprobate două variante de acțiune în plan militar privitoare la România, în funcție de atitudinea armatei române în fața pretențiilor sovietice:
(a) declanșarea concomitentă a două lovituri concentrate pe direcțiile Prut-Iași și Prut-Huși, dacă guvernul român va decide să opună rezistență armată;
(b) deplasarea rapidă a eșaloanelor mobile ale Armatei Roșii pe Prut, pentru a controla retragerea trupelor române, în cazul în care aceasta se va realiza fără luptă.
Concomitent cu urgentarea concentrării de forțe masive la granița cu România, Stalin a decis să rezolve definitiv problema republicilor baltice, rămasă oarecum suspendată la finele anului 1939 și pe care le voia încorporate imediat sub steagul URSS. Molotov îi explicase noului ministru de externe lituanian că balticii nu au de ales:
„Trebuie... să înțelegeți că în viitor națiunile mici trebuie să dispară. Lituania voastră, alături de celelalte națiuni baltice... vor trebui să se alăture glorioasei familii a Uniunii Sovietice. Prin urmare, ... va trebui să vă inițiați poporul să se integreze în sistemul sovietic, care va domina în viitor pretutindeni... în Europa”51.
La 23 iunie, Molotov îi comunică ambasadorului german la Moscova că URSS va cere României să cedeze Basarabia și Bucovina pe cale pașnică, dar dacă aceasta nu va accepta, Uniunea Sovietică „o va rezolva prin forță armată”. URSS, a mai spus Molotov, contează pe faptul că, în conformitate cu tratatul dintre ele, Germania „nu va crea dificultăți... în soluționarea acestei probleme”, după cum consemnează documentele sovietice. În telegrama trimisă la Berlin despre aceeași convorbire, ambasadorul Schulenburg este și mai explicit în privința declarației făcută de Molotov: „Soluția în problema Basarabiei nu mai suportă amânare. Guvernul sovietic... este hotărât să folosească forța în cazul în care guvernul român refuză o înțelegere pașnică. Pretenția sovietică se extinde, de asemenea, spre Bucovina...”52.
Trecem peste o serie de amănunte, în general cunoscute, despre schimbul de note dintre guvernele sovietic și german din zilele respective. Menționăm doar că, în cazul României, atitudinea Germaniei a evoluat treptat, fiind modelată după gradul de aliniere a guvernului român la politica Berlinului. La începutul lunii decembrie 1939, după ce Polonia nu mai exista ca stat, iar Finlanda era deja victimă a agresiunii sovietice, ministrul de externe român, Grigore Gafencu ceruse „sfatul” Germaniei. În telegrama trimisă lui Ribbentrop, la 8 decembrie 1939, ambasadorul Fabricius comunica îngrijorarea existentă la București cu privire la „amenințarea dinspre Rusia Sovietică”, dar și despre atitudinea tot mai „iritată” din partea Ungariei. Gafencu afirmase că „România este ferm hotărâtă să lupte pentru Basarabia” și se interesa dacă, în cazul unui atac rusesc, Germania ar putea „determina Ungaria să rămână pasivă”. O săptămână mai târziu, secretarul de stat Weizsaecker îi transmitea lui Fabricius: „Niciun răspuns..., fie oficial sau neoficial, nu trebuie dat la întrebarea adresată de Gafencu cu privire la atitudinea noastră în cazul unui atac rusesc asupra României”. În același timp, arăta explicit înaltul demnitar de la Berlin, „Basarabia a fost o componentă a Imperiului Rus înainte de 1918..., iar noi am considerat întotdeauna că acordarea acestui teritoriu României a fost cu adevărat un cadou otrăvit al Conferinței Ambasadorilor de la Paris și că România ar putea cu greu să-l păstreze pe termen lung”53. Așadar, pentru Germania lui Hitler, istoria Basarabiei începea la 1812, odată cu ocuparea acesteia de către Rusia țaristă, în timp ce secole de istorie anterioară erau șterse cu buretele. Târgul făcut la Moscova pe seama României era pe deplin valabil în decembrie 1939. Pe de altă parte, însă, ideea că România ar putea opune rezistență armată în fața revendicărilor teritoriale ale vecinilor, în primul rând ale Rusiei, a generat mereu neliniște în cercurile conducătoare germane, care nu doreau să pericliteze în niciun fel sursele de aprovizionare cu petrol. Cu toate acestea, Hitler nu era dispus să ofere fie și garanții minime pentru România, cât timp nu va fi sigur că această țară se va afla total în brațele Germaniei. El era decis să se folosească de pretențiile teritoriale ale URSS, Ungariei și Bulgariei, pentru a ajunge mai repede la rezultatul dorit. Un memorandum german, datat 11 aprilie 1940, despre o discuție între Führer și ambasadorul Italiei la Berlin, Bernardo Attolico, este relevant pentru atitudinea de atunci a lui Hitler față de România, țară considerată nesigură pentru Germania și capabilă să colaboreze cu englezii datorită garanțiilor de securitate ale acestora aflate încă în vigoare:
„... dacă România ar începe ceva (acțiuni împotriva vecinilor, n.n.), cu siguranță Rusia și Ungaria, posibil și Bulgaria, ar interveni de îndată. Desigur, nici Germania însăși nu ar rămâne inactivă, ci ar sprijini Ungaria și, în cele din urmă, ar interveni probabil și Italia (...). Germania nu vede nicio altă posibilitate de a exercita influență asupra României decât prin ideea că vom acționa mai rapid și mai puternic decât englezii. Pentru restul, el (Führerul, n.n.) a considerat mai favorabilă formula împotriva României, decât pentru România54.
Căderea Franței în fața mașinăriei de război germane a avut consecințe imediate pentru România, însă cu tendințe contrare din partea celor doi bătăuși ai epocii, URSS și Germania. Pentru Uniunea Sovietică, sunase ceasul reocupării Basarabiei pe orice cale, prin cedare „de bună voie”, sub amenințare, ori prin invazie militară, iar pretențiile sale au fost extinse și la Bucovina, printr-o interpretare excesivă a Protocolului adițional secret din august 1939, dar și prin invocarea altor pretexte care exprimau de fapt lăcomia sa în fața unei țări mici și lipsită deodată de orice apărare din afară. Pentru Germania, în schimb, situația creată era cu totul nouă: eforturile de război trebuiau concentrate acum împotriva Marii Britanii, iar petrolul românesc era mai necesar ca oricând. Prin urmare, România trebuia ferită cu orice preț de un conflict militar cu vecinii, mai ales cu Rusia, care ar fi antrenat inevitabil bombardarea câmpurilor petrolifere de pe valea Prahovei. Graba sovieticilor de a recupera Basarabia chiar în aceste momente de euforie pentru germani după victoria împotriva Franței a stârnit nemulțumirea lui Hitler. În plus, Berlinul era preocupat de extinderea pretențiilor rusești asupra Bucovinei, în afara cadrului stabilit prin protocolul secret, un element de natură să facă și mai dificilă acceptarea de către România a unei cedări fără luptă în fața URSS. În după amiaza zilei de 25 iunie 1940, înainte de expirarea termenului dat de sovietici pentru a primi punctul de vedere german în privința României, Ribbentrop se grăbea să-i transmită lui Schulenburg („foarte urgent”, prin telefon), să ia legătura cu Molotov pentru a-i comunica decizia Germaniei de a respecta înțelegerile de la Moscova din anul anterior. În privința revendicării Bucovinei însă, menționa ministrul de externe al Reichului, aceasta reprezintă „ceva nou”, întrucât „Bucovina a fost anterior o provincie a Coroanei austriece și este dens populată de germani”. Ribbentrop îi mai cerea ambasadorului său să sublinieze preocuparea Berlinului pentru soarta germanilor din Basarabia și Bucovina și, totodată, să insiste pe lângă Molotov și să-i explice „marele nostru interes ca România să nu devină un teatru de război”. La primirea ambasadorului Schulenburg, în seara aceleiași zile, Molotov „și-a exprimat recunoștința pentru înțelegerea manifestată de guvernul german” și a reiterat că „chestiunea este extrem de urgentă și nu mai suportă altă amânare”. La explicația lui Shulenburg că renunțarea Moscovei la Bucovina, „care nu aparținuse nici măcar Rusiei imperiale”, ar putea servi la o soluție pașnică a chestiunii basarabene, Molotov „a protestat, spunând că Bucovina este ultima piesă lipsă a Ucrainei întregi (s.n. – I.C.P.) și că, din acest motiv, guvernul sovietic dă importanță soluționării acestei chestiuni concomitent cu cea basarabeană”55. Nota de convorbire întocmită de partea sovietică după primirea lui Schulenburg de către Molotov, în seara zilei de 25 iunie 1940, este mai detaliată și subliniază în mod repetat, practic la fiecare paragraf, urgența soluționării problemei basarabene („neîntârziat”, „imediat”, „nu se mai poate tergiversa”, „foarte urgent”, „nu suferă amânare”, „urgent”...).
(Va urma)
 
Note:
1 Henri Kissinger (1994/1998), Diplomația, Editura ALL, București, p. 245-248.
2 Alexandru Boldur (1933), Problema pactului de neagresiune sovieto-român, Tipografia Băncii Centrale Cooperative, Chișinău, p. 2.
3 Ibidem, p. 3
4 Ibidem, p. 6-7.
5 Dimitrie Gusti (1930), Problema Federației Statelor Europene, Extras din „Arhiva pentru Știința și Reforma Socială”, Revista Institutului Social Român, Anul al IX-lea, Nr. 1-3, București, p. 8.
6 Idem (1920), Comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism, Tipografia Guttenberg Soc. Anonimă, București. În studiul respectiv, profesorul Gusti, membru al Academiei Române, ajungea la următoarea concluzie: „Anno Domini 1920 domnește în republica socialistă rusă intoleranța (...), cu alte cuvinte un regim de distrugere fizică și de violență sângeroasă și arbitrară, necunoscut teoreticienilor revoluției și violenței proletare..., cunoscut însă societății primitive, anterioară societății burgheze, ca un cult al forței brutale și al dreptului celui mai tare(s.n.). Acesta este spiritul socialismului practic bolșevic”, p. 42-59, passim.
7 I. V. Stalin (1939/1945), Problemele leninismului, ediția a 11-a, Editura Partidului Comunist din România, București, p. 408-409.
8 Ibidem, p. 409-410
9 Ibidem, p. 533.
10 Ibidem, p. 540.
11 Ibidem, p. 543.
12 Ibidem, p. 694
13 Ibidem, p. 698.
14 Ibidem, p. 526.
15 Ibidem, p. 704.
16 Ibidem, p. 706.
17 V. I. Lenin (1965), Opere complete, Editura Politică, București, vol. 35, p. 256.
18 Idem, Opere complete, ed. cit., vol. 41, p. 20.
19 Goethe, J.W., Faust (traducere, introducere, tabel cronologic, note și comentarii de Ștefan Aug. Doinaș), Editura Univers, București, 1982, Actul al IV-lea, passim).
20 V. Sturza (2016), Basarabia și destinul ei secret. Mărturii și documente istorice, Editura Litera, București, p. 22.
21 Ibidem, p. 230.
22 Ibidem, p. 232.
23 Ibidem, p. 226-227.
24 Ibidem, p. 238.
25 Ibidem, p. 245-249.
26 Valeriu Pasat, Mihail Ostrovski, primul ambasador sovietic la București…, în „Historia”, ianuarie 2017, p. 12-30.
27 Nicolae Titulescu (1992), Documente confidențiale, Editura Academiei Române, București, p. 110.
28 Ibidem, p.142.
29 Ibidem, p. 120.
30 Ibidem, p. 124.
31 Troncotă, C. (2004), Mihail Moruzov și frontul secret, Editura Elion, București, p. 238.
32 Apud Adrian Năstase, România după Malta, vol. 5, Fundația Europeană Titulescu, București, 2007, p. 368.
33 V. Sturza, Basarabia și destinul ei secret, ed. cit., p. 199-200.
34 Ibidem, p. 252
35 Ibidem, p. 256-257.
36 Ibidem, p. 204-205
37 Ibidem, p. 206.
38 Ibidem, p. 210.
39 Ibidem, p. 212-213.
40 Ibidem, p. 214-215.
41 Ibidem, p. 220-222.
42 Roger Moorhouse (2014/2015), Alianța diavolilor. Pactul lui Hitler cu Stalin: 1939-1941, Sebastian Publishing House, Mediaprint, Târgu Mureș, p. 13.
43 Ibidem, p. 54.
44 Ibidem, p. 158-159.
45 V. Surza, Basarabia și destinul ei secret, ed. cit., p. 250-251.
46 Roger Moorhouse, Alianța diavolilor, ed. cit., 86.
47 Ibidem, p. 170-171.
48 Mannerheim, Carl Gustav Emil (2003), Memorii, Editura Militară, București, p. 252.
49 V. Surza, Basarabia și destinul ei secret, ed. cit., p. 270.
50 Ion Șișcanu, Premise false, efecte dezastruoase: Pactul Molotov-Ribbentrop și Protocolul adițional secret, cuvânt introductiv la volumul de documente Dezmembrarea României. Anexarea de către URSS a Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța – 1940, Chișinău, 2015, p. XXXIII-XXXIV.
51 Roger Moorhouse, Alianța diavolilor, ed. cit., p. 104.
52 V. Surza, Basarabia și destinul ei secret, ed. cit., p. 284-287.
53 Ibidem, p. 259-263.
54 Ibidem, p. 274-275.
55 Ibidem, p. 294-296.
 
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog