Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ȘI TERMINOLOGIE

CUVINTE DEZVELITE

LEXICOLOGIE

RECURS LA PATRIMONIU

RECITIREA CLASICILOR

SINTEZE

INEDIT

CRITICĂ. ESEU

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

CULTURA MEMORIEI URBANE

LITERATURĂ ŞI DESTIN

CONFESIUNI

PRO DIDACTICA

POESIS

STAREA DE VEGHE

EX CIVITATE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

ANIVERSĂRI. IOAN SCURTU – 80

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

RESTITUTIO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

Stindardul dacoromânei

Stelian DUMISTRĂCEL

Alte articole de
Stelian DUMISTRĂCEL
Revista Limba Română
Nr. 6, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Oficiind, trebuie să precizăm, de la început, că, în primul rând în calitate de lingvist, atribuim acest titlu revistei „Limba Română” de la Chișinău, din înalte considerente pe care vom încerca să le dezvoltăm în continuare. Și, la o aniversară, ne-a preocupat, firește, însuși titlul simbolic al acestui articol, izvorât din preaplinul sufletesc al căror începuturi au fost zilele (un pic exagerat) poeticelor „poduri de flori” de peste Prut, urmate de întâlniri, la Chișinău și la Iași, cu acum regretații Silviu Berejan, Ion Dumeniuk (și câțiva alții), cu Nicolae Mătcaș sau Alexandru Bantoș. Zile în care prietenii și frații basarabeni din sfera umanioarelor, în zorii acestei adevărate dezrobiri, au făcut începutul atâtor frumoase fapte de minte, voință și suflet, printre care și izvodirea unei publicații care să-i înfățișeze lumii lor, ca și lumii noastre, dar și să ne adune cugetele și lucrul pentru adevăr, cinste și bine.

Acestea au fost, din auzite, dar și în ceea ce mă privește direct, zilele de la începuturile revistei „Limba Română”, iar una din cele mai alese recompense social-culturale și publicistice de care m-am bucurat mereu a fost, fără îndoială, chemarea mea ca membru în consiliul de redacție (din numărul 1/1992), publicație în care mi-au apărut articole încă din nr. 3-4/1991, la o rubrică fericit și provocator intitulată „Creanga de aur” (era vorba de ciclul închinat numelor populare românești ale lunilor anului). Sunt aici, din parte-ne, recunoașteri ale subiectivității (ne-interesate!), ca și o legitimare sui-generis, privind cunoașterea din interior a lucrurilor.

Ca să ajungem la perfecta îndreptățire a impunătorului subtitlu de astăzi, „Revistă de știință și cultură”, trebuie să-i recunoaștem începutului ceea ce este al lui: revista părea, oarecum, ceea ce acum se numește un „magazin”, care se voia și deschis mai multor niveluri și gusturi (în primele numere fiind prezentă chiar și o secțiune de… cuvinte încrucișate!). Dar programul acesteia, poetic mărturisit în apelul din primul număr intitulat Dragi cititori, cu trimitere la versuri ale lui Ienăchiță Văcărescu („vom publica tot ce contribuie la «creșterea limbii românești/și-a patriei cinstire»”), este tot mai pregnant ilustrat de problematica istoriei neamului și a limbii române: latinitate, încă de la cronicari citire, cu aceștia începând și istoria plaiurilor moldave, de (nenorocită) poliție și (atât de necesara) politică lingvistică, de cultivare a limbii, de gramatică și ortografie, de onomastică, de literatură bună, națională și regională, de folcloristică și didactică, de stilistică și, să nu uităm, fiecare număr promovează, cu finețe tehnică, artele plastice. Firește, ne atrag, apoi, atenția, consemnarea și rezoluțiile manifestărilor științifice de specialitate și portrete ale marilor sărbătoriți, printre care locul prim este al bălțeanului Eugeniu Coșeriu, sfătuitor membru în colegiul de redacție și autor a numeroase contribuții.

Ca lingvist, trebuie să observăm faptul că, față de mai mult decât meritorii, ba chiar excelente publicații filologice numite „centrale”, cum sunt, în primul rând, revistele bucureștene (tot) „Limba română” și „Studii și cercetări lingvistice”, dar și cele de la Cluj-Napoca sau de la Iași cu profil comparabil, au tentația (și prestația) îmbrățișării unor cercetări de plano ale lingvisticii (ceea ce, din alte considerente, și trebuie!), publicația chișinăuiană se distinge prin accentul pus pe problematica specială și pasionată a idiomului dacoromânesc, fără a deveni, cumva, regionalistă. Aceasta deoarece, datorită politicii redacționale, dar și prestigiului câștigat printre cititori, la cele mai variate secțiuni ale LR colaborează, pe lângă mulți colegi din centrele academice din Republica Moldova, foarte mulți cercetători, lingviști, literați și oameni de cultură din toată România! Este de prisos să amintim preponderența ieșenilor (câteva nume, în timp: Const. Ciopraga, G. Istrate, Al. Husar, D. Irimia, Dan Mănucă, M. Drăgan, Victor Spinei, Șt. Afloroaei, L. Vasiliu, I. Milică) și a celor ce reprezintă diverse zone ale Moldovei, de la Suceava (P. Țaranu, Mircea A. Diaconu, Gh. Moldovanu, Doina Cernica), prin Huși (Lina și Teodor Codreanu), până la Galați (Cristinel Munteanu, F. Teodorașcu). Dar ne face o deosebită plăcere să remarcăm colaborările bucureștenilor, printre care Ana Blandiana, Eugen Simion, fost președinte al Academiei Române, Victor A. Voicu, Gh. Chivu, Dorin Cimpoeșu, Ion Constantin, Constantin Burac, respectiv semnăturile regretaților I. Coteanu, Marius Sala, Solomon Marcus. Tot (foarte selectiv!) amintim, pentru a întregi arealul dacoromânesc reprezentând preferințe personale, Maramureșul (N. Felecan, Gh. M. Bârlea, Gh. Pârja, M. Dăncuș sau Panfil Bilțiu), Harghita (Ilie Șandru, M. Suciu, N. Băciuț), Clujul (Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, Mircea Borcilă, Eugen Beltechi, Elena Faur, Oana Boc), Timișoara (A. D. Rachieru, V. Frățilă, V. Țâra), Sibiul (Victor Grecu, Coriolan Brad), Târgu-Mureș (Iulian Boldea). Ne face chiar o mare plăcere să citim, apoi, colaborările semnate de Ala Sainenco, fostă profesoară la Bălți, acum activă și pasionată muzeografă la Ipotești (Botoșani).

Așadar, pentru conturarea noțiunii de „stindard”, cu referire la „Limba Română”, însemn la care ținem, pe lângă tematica lingvistică și literară specifică și pe lângă amploarea/acoperirea geografică a colaborărilor/colaboratorilor, trebuie să mai invocăm câteva trăsături caracteristice. Este vorba de plasarea publicației în actualitatea contemporană, de sentimentul de responsabilitate profesională al redacției (de exemplu, au apărut peste 20 de titluri din „Biblioteca revistei «Limba Română»”, printre care antologia Limba Română este patria mea, 2007), de ținuta revistei (singura care dispune de o Arhivă PDF la zi!) și chiar de grafica revistei, toate având ca efect un real prestigiu internațional. Măcar în această ordine de idei, trebuie să menționăm, de exemplu, aprecierile celor 22 de personalități ale căror interviuri au fost publicate într-un volum antologic (Retrospectivă necesară, 2007), editat de Alexandru Bantoș, printre care se află și „basarabeni (de marcă) plecați în lume”, oameni de știință, universitari, dintre care unii au exercitat importante funcții politice imediat după 1989, scriitori, filologi, literați și oameni de cultură din România, toți oaspeți, cândva, ai revistei „Limba Română”.

În pofida momentului, pentru noi plenar festiv, nu putem trece peste câteva note de ordin personal. Capabilul și îndemânaticul redactor-șef Alexandru Bantoș trebuie să găsească, poate în perspectiva altor aniversări, o soluție editorială-anexă ca, sub titlul EROII LIMBII ROMÂNE, numele colaboratorilor săi din primii patru-cinci ani, acum dispăruți, efectiv susținători ai idealurilor și programului revistei, de la Coșeriu la Goma și de la Ion Dumeniuk la Anatol Ciobanu și Silviu Berejan, să fie înscrise într-un tablou de onoare post-mortem, asemănător celui aflător la unul din cele mai cutremurătoare mausoleuri românești, cel al Eroilor din Războiul de Întregire Națională, pe care sunt păstrate, în memoria neamului, numele și fapta eroilor de la Mărășești.

Ar mai fi, numaidecât, de spus pe seama redactorului-șef al revistei că, uneori, l-am întâlnit în postura de solicitant financiar pentru tipărirea revistei, un statut care pentru filologii de la noi din țară nu are nimic jenant, nimic infamant, dacă ne amintim scene descrise în pagini din volumele de memorialistică ale lui Sextil Pușcariu, despre condiții, dincolo de sprijinul Academiei Române, ale publicării primelor volume din Dicționarul tezaur și din Atlasul lingvistic al limbii române. După cum solicitații trebuie să găsească resursele sufletești și mijloacele practice ale răspunsurilor pozitive!

Și, pentru încheiere, să ne amintim ceea ce spunea Eugeniu Coșeriu, tot la o aniversare, a zece ani de la apariția revistei, întrebându-se, retoric, dacă aceasta este „așa cum trebuie să fie o revistă care se numește «Limba Română», aici în Republica Moldova, și chiar pe întreg teritoriul limbii românești?”. Răspunsul a fost încurajator și rămâne ca atare, drept care, în cele care urmează, reluăm din cuvintele Magistrului:

„…Printre principiile mele, principii deontologice și etice care privesc, pe de o parte, natura și esența științei și, pe de altă parte, morala, etica omului de știință, un principiu… primul poate în ordinea reală, este principiul binelui public, pentru omul de știință: principiul responsabilității sociale și culturale. Adevăratul om de știință înțelege că nu face cultură și nu face știință numai pentru universalitate și rămânând în turnul său de fildeș, că știința, mai ales o știință a culturii cum este lingvistica, se face pentru toți, fiindcă ne interesează pe toți și că deci omul de știință are și datoria să se ocupe cu tot ceea ce îl interesează pe vorbitor. Și pe vorbitor îl interesează poziția limbii lui în cultură, îl interesează politica lingvistică, îl interesează toate problemele practice de cultivare a limbii ș.a.m.d. Spun de multe ori că lingvistul nu trebuie să uite că limbajul funcționează prin și pentru vorbitori, nu prin și pentru lingviști. Ceea ce-l interesează pe vorbitor și ceea ce-l doare pe vorbitor trebuie să-l intereseze și pe lingvist, chiar dacă lingvistul se ocupă numai de teoria limbajului la nivelul cel mai înalt și cel mai general. De aceea spuneam că revista «Limba Română» corespunde acestui principiu de etică cultural”.

La mulți, mulți ani, „Limba Română”! S-ajungi să-ți uiți anii! Și, după vremuri și puteri, să putem susține și noi că „am fost și vom rămâne împreună”, după cum își încheia Alexandru Bantoș un editorial aniversar, sărbătorind, cândva, numărul 150 al revistei.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog