Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ȘI TERMINOLOGIE

CUVINTE DEZVELITE

LEXICOLOGIE

RECURS LA PATRIMONIU

RECITIREA CLASICILOR

SINTEZE

INEDIT

CRITICĂ. ESEU

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

CULTURA MEMORIEI URBANE

LITERATURĂ ŞI DESTIN

CONFESIUNI

PRO DIDACTICA

POESIS

STAREA DE VEGHE

EX CIVITATE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

ANIVERSĂRI. IOAN SCURTU – 80

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

RESTITUTIO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

Crucea limbii române

Iurie BOJONCĂ

Alte articole de
Iurie BOJONCĂ
Revista Limba Română
Nr. 6, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Azi, sfânta duminică, de ziua Înălțării Sfintei Cruci, m-am gândit să scriu câteva reflecții despre limba română pe care o vorbim, în care gândesc și visez, deși mă aflu printre străini de aproape două decenii. Voi încerca să dau o ochire retrospectivă asupra rolului pe care l-a jucat limba română în dezvoltarea societății din Republica Moldova în așa-numita perioadă de tranziție interminabilă. Mai bine zis, înscăunarea limbii române în legislația noastră ar fi un garant identitar și cel mai important mijloc coagulator în realizarea Unirii cu Țara. Iată de ce mai marii zilei nici nu au curajul să rostească numele adevărat al limbii noastre.

Pentru mine personal impactul cu limba română s-a produs încă de pe băncile școlii medii din Antonești, unde l-am avut profesor de limbă și literatură „moldovenească” (cum eram obligați s-o numim în anii totalitarismului) pe regretatul Alexei Vakulovski. Aproape lunar îi prezentam câte un caiet plin cu încercările mele poetice, pe atunci le numeam poezii. Analizele erau drastice și nemiloase, dar se soldau de fiecare dată cu îndemnul: „Citește cartea aceasta!”. Așa am făcut primele lecturi din opera lui Tudor Vianu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi etc.

Venind la facultate, eram deja „vaccinat” împotriva bolii „copilăriei comunismului” și nu mă păștea pericolul să cad în mrejele acestuia. Ca toți studenții din vremea respectivă, am trecut și noi prin „mașina de penitență” a regimului totalitar, dar grație miracolului lecturilor clandestinitate din minunata literatură românească, grație limbii române am ieșit cu spiritualitatea și conștiința nevătămată.

Limba română a fost și rămâne stindardul mișcării naționale care începe din 1987, din edificiul Uniunii Scriitorilor, ia amploare în 1989 și continuă până azi. Odată cu publicarea în revista „Nistru” a articolului Veșmântul ființării noastre de lingvistul Valentin Mândâcanu, autoritățile de atunci au pornit o luptă acerbă împotriva limbii române. Efectul a fost invers odată ce am obținut revenirea la grafia latină și recunoașterea numelui corect de limbă română. Abia mai apoi începe marele travaliu de implementare a limbii române în instituțiile de învățământ și cele educaționale, în sferele administrării publice și în toate domeniile societății civile.

Parcă văd acum orele televizate de limbă română ținute de regretatul prof. Ion Dumeniuk de minunatul prof. Nicolae Mătcaș. Am avut norocul și-i fiu și student la facultatea de filologie a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” și căruia îi mulțumesc sincer pentru prelegerile sale de lingvistică generală și cele de sintaxă, ornamentate grijuliu cu exemple din Cântarea României de Alecu Russo. La întrebarea colegului meu Victor Druță din ce operă sunt exemplele citate, profesorul a răspuns ferm: Cântarea Țării. A răspuns așa ca să-l avem profesor în continuare. Nici până acum n-am înțeles care a fost intenția colegului meu de a provoca un profesor bun. Ceea ce prezentau mentorii noștri la orele televizate noi promovam în școli.

Astfel în anii ’90 ai secolului trecut Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaș și Alexandru Bantoș au răspuns la un imperativ al zilei, fondând revista „Limba Română”. Inițial publicația apărea în format mic și era destinată în special profesorilor de limbă română. Am în colecție primele numere. Pe atunci majoritatea profesorilor filologi abonam revista și ne servea ca ghid la pregătirea orelor de limbă română. Găseam pe paginile ei modele de proiecte didactice, elemente de gramatică, lingvistică, metodologii de predare etc.

Grație străduinței, curajului și a muncii insistente de zi cu zi a domnului redactor-șef Alexandru Bantoș, revista „Limba Română” cunoaște o transformare net superioară. Apărută inițial ca o scundă publicație de specialitate, azi avem o revistă academică, plină de conținut interesant și variat, cu o ținută poligrafică impecabilă, destinată unui amplu spectru de cititori. Așa s-a întâmplat că revista „Limba Română” este de-o seamă cu soarta limbii române din Republica Moldova. Deja de trei decenii își duce crucea pe cont propriu, fiind abandonată de instituțiile statului din stânga Prutului. Când se lovea în limba română, se lovea și în revista ce îi poartă numele. Am conștientizat această coincidență când s-au produs actele vandalice la Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”. Deci, atitudinea iresponsabilă a statului s-a reflectat în comportamentul celor care mai promovează ideologia prorusească de expansiune bazată pe dezbinare prin ignorarea argumentelor lingvistice și istorice.

Au fost timpuri când o bună parte din populația urbană rusofonă ori lumea de la țară nu prea informată învinuia limba română de toate lipsurile prin care trecea societatea. O colegă de breaslă ce predase ani buni limba română la școala medie din Suruceni îmi povestea un caz de-a dreptul strigător la cer. Era perioada anilor când magazinele aveau tejghelele goale. Colega mea întreabă o fostă elevă care lucra la magazinul alimentar din sat dacă au în vânzare produsul cutare. Urmă un răspuns tăios:
„N-avem!”. Atunci colega mea întrebă despre un alt produs. „N-avem!”, fu replica la fel de ascuțită. „Dar ce aveți?”, făcu doamna profesoară Elena Popov. „Limbă avem, limbă ați cerut, limbă avem!”, i-a replicat eleva obraznic. La care, după o mică pauză, profesoara i-a răspuns liniștit: „Limbă văd că aveți, dar cap nu prea...”. Și iată acest „raționament lingvistic” ne-a jucat festa de multe ori. Altfel cum s-ar explica faptul că și după treizeci de ani de fermentație tranzițională anumiți subiecți politici, ajungând la numele limbii, o numesc moldovenească, națională, oficială, de stat, maternă și nu au curajul să-i spună limba română. Or, limba determină gândirea. Dacă nu ne știm nici numele limbii, înseamnă că avem o gândire sincopată. Atunci de ce ne mirăm că suportăm o tranziție interminabilă? Cum să trăim bine, dacă gândim prost?

Deși sunt plecat prin străini de mulți ani, am încercat să fiu cu ochiul și inima aproape de tot ce se întâmplă acasă. Colaborez cu mai multe reviste din România și Italia, dar față de „Limba Română” am un sentiment și o datorie aparte. Din 2009, cu mici întreruperi, public pe paginile ei publicistică, interviu și poezie. E o revistă în care mă regăsesc și găsesc numele autorilor cunoscuți și dragi. În ultimii ani, publicația a devenit un model de integrare culturală, având autori de prestigiu din majoritatea centrelor universitare din Țară, din Republica Moldova și din rândurile celor emigrați în diverse țări ale lumii.

Dacă atestăm o indiferență față de limba română vorbită acasă, atunci lucrurile stau și mai prost în mediul celor care își câștigă pâinea în Occident, la Răsărit ori peste Ocean. Mă gândesc mai cu seamă la generațiile de copii care au fost aduși de mici în sânul altor medii lingvistice ori a celor care s-au născut în țările adoptive. Dacă în familie nu se insistă ca urmașii să cunoască și limba română, atunci întâlnim cazuri de-a dreptul alarmante. Am scris cu ceva ani în urmă despre Chirițoaicele noastre venite peste noapte în Europa. Țările gazdă, de regulă, nu fac nimic pentru străini în vederea păstrării limbii acestora ori a tradițiilor lor naționale. Aceasta ține de competența țărilor de origine, logic vorbind. Iar țara de origine se bazează mai mult pe bunul simț al Asociațiilor culturale, care încearcă să facă pe baze de voluntariat așa-zisele școli duminicale pentru copii conaționalilor noștri ce doresc să studieze Limba română, Istoria românilor, tradițiile populare, obiceiurile naționale etc. Asociația Moldo-Italiană de Colaborare și Integrare AMICI din Veneția, pe care o conduc, a ținut un curs de studiere a limbii române pentru copiii conaționalilor noștri. Efectele au fost vizibile. Am reușit să convingem discipolii că nu trebuie să-și uite limba mamei și efortul nostru a fost suficient ca să-i readucem în albia limbii române. De asemenea Asociația AMICI în colaborare cu Serviciul Imigrație și Promovarea drepturilor de Cetățenie a Departamentului Politici Sociale și Participative de Ospitalitate al Comunei din Veneția a tradus din limba italiană în limba română Ghidul pentru Reîntregirea Familiei. Cunosc multe Asociații care fac același lucru de promovare a limbii române în mediile lingvistice pe unde i-a aruncat soarta. În câteva țări din Europa și Canada au fost create centre educaționale cu sprijinul Biroului Relații cu Diaspora. Bunăoară în anul trecut am participat la un curs de perfecționare pentru profesorii de limbă română organizat la Chișinău în cadrul Zilelor Diasporei de către Asociația Națională a Trainerilor Europeni din Moldova (ANTEM). Aici s-a pus accentul pe studierea limbii române la distanță. ANTEM a elaborat manuale, programe și aplicații digitale ce permit profesorilor să țină cursuri de studiere a limbii române on-line. Studierea la distanță a devenit și mai actuală azi, în plină pandemie Covid-19. Cursul respectiv a fost realizat în cadrul proiectului „Consolidarea capacităților de dezvoltare a Moldovei prin crearea parteneriatelor dintre diasporă și țara de origine”, finanțat de Fondul pentru Dezvoltare Internațională al Organizației Internaționale pentru Migrație (OIM) și implementat de OIM, Misiunea în Moldova în parteneriat cu Biroul Relații cu Diaspora și Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova.

Au trecut trei decenii de când limba română ar trebui să fie stăpână acasă, dar, cu regret, politicienii de tot soiul își amintesc de ea doar la 31 august ori în campaniile electorale. Falsul glotonim și azi mai rămâne în Constituția Republicii Moldova ca argument al indiferenței celor de la conducerea acestei palme de pământ, adusă în pragul sărăciei. Incompetența și incapacitatea elitei politice, de cele mai multe ori vasală Moscovei, a dat naștere „moldovenismului” și întregii recuzite antinaționale, promovând chipurile interesele „poporului moldovenesc”. Aberații la care nici nu ne-am gândit că le vom purta cu noi și în secolul XXI ca pe o boală ereditară a „copilăriei comunismului”.

Dacă vom ține sus și tare stindardul limbii române, ca pe o cruce a noastră, nimeni nu va reuși să ne falsifice identitatea românească și conștiința națională. Fiecare este în drept să-și ducă crucea limbii așa cum crede el de cuviință, așa cum îi place și lui Dumnezeu, care tot cuvânt este.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog