Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

Dialogul: reflexe interdisciplinare

Sabina CORNICIUC

Alte articole de
Sabina CORNICIUC
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Noţiune familiară vorbitorilor, termen frecvent utilizat în procesul interacţiunii verbale, dialogul a ajuns un însemn al societăţii moderne, având miza desfiinţării barierelor lingvistice, culturale şi de mentalitate pentru a facilita comunicarea şi înţelegerea.
E suficient să amintim aici titlurile unor emisiuni sau rubrici radiofonice şi televizate (Dialog deschis, Dialog deschis cu ascultătorii, Dialogul artelor, Idei în dialog, Dialoguri neprotocolare, Cinedialoguri etc.), evenimentele desfăşurate, în spaţiul românesc, în cadrul Anului European al Dialogului Intercultural – 2008 (La taifas cu „Ceilalţi”, Identităţi în dialog, Caravana dialogului intercultural, Dialogul omului cu pământul) ca să ne dăm seama că lexemul-cheie din sintagmele de mai sus (dialogul) este o emblemă şi o condiţie fundamentală a existenţei sociale.
Nici nu se ştie bine dacă studiul dialogului cade, în primul rând, în sarcina lingvistului, entitatea de care ne ocupăm aici fiind „forma prototipică de funcţionare a limbii în cadrul societăţii”1, sau a literatului, dialogul constituind fie nucleul conceptual al operei literare, fie modalitatea de exprimare artistică, iar înţelegerea textului presupune o comunicare între doi subiecţi, condiţionată de coapartenenţa lor la o comunitate cultural-axiologică şi linguală („minimum dialogic”: autorul ca subiect creator şi cititorul ca subiect receptor concreator)2, sau a filozofului3, sau a psihologului, a logicianului sau a ştiinţelor comunicării, ingerinţele de natură psihologică, verbală şi extraverbală fiind evidente.
Fireşte, nu putem exclude din sfera celor interesaţi de buna desfăşurare a dialogului pe omul de rând. Ancorat în diverse activităţi, el interacţionează cu alţii, cu ceilalţi, şi e preocupat nu doar de ce spune, cum spune, dar şi de cui spune. Corelarea grijulie a acestor dimensiuni este în măsură să consolideze raportul je / autre şi să „micşoreze” traiectul dintre Emiţător şi Receptor.
Acestea fiind spuse, devine limpede multitudinea posibilităţilor de interpretare a dialogului, fapt ce derivă din diversitatea criteriilor şi a perspectivelor de abordare.
În accepţie clasică, tradiţională, dialogul nu este altceva decât vorbire între mai multe persoane (< gr. dia – „prin”, „între” + logos – „vorbire”).
Omul, având aşezat la temelia fiinţei sale cuvântul semnificativ, edificator şi fortifiant, este indisociabil de comunicare, relaţie de coparticipare între „subiecţi cooperanţi”4.
Constantin Parfene subliniază, pe bună dreptate, că „dialogul este un mod de vieţuire şi convieţuire, prin dialog oamenii se găsesc şi se cunosc reciproc”5, iar din statutul dialogic (deci comunicativ, social) al fiinţei umane s-a constituit limbajul şi, simultan, posibilitatea proiectării unei alte existenţe6.
Relevante pe această direcţie de gândire sunt reflecţiile lui Constantin Noica în Povestiri despre om: „Ce extraordinară este, în pustiul mărilor şi al întinderilor mute, ivirea făpturii conştiente! Şi ce însufleţită e căutarea ei după o alta. Din ceasul acesta încep să curgă lucrurile... Un om înfruntă un alt om; o conştiinţă de sine caută pe alta. Ce se petrece într-una, se petrece în cealaltă şi pentru o clipă ele intră în cumpănă”7. Fragmentul pune în valoare inter-umanul, fructul necesităţii omului de a comunica şi a se comunica în raport cu alţii.
După cum bine remarcă cercetătorul Ştefan Munteanu, într-o reuşită incursiune în stilistica dialogului, „a comunica nu mai poate fi interpretat drept altceva decât a fi cu ceilalţi, a fi în lume, cu toată voinţa, energia şi fiinţa noastră8, iar comunicarea prin limbaj înseamnă a te adresa altcuiva din nevoie, directă sau indirectă, liberă sau impusă, de a stabili, prin medierea semnelor verbale, contact uman cu el, în a cărui conştiinţă cuvintele tale doresc să pătrundă şi să aibă ecou9.
Aşadar, schimbul dialogal face posibilă sporirea intensităţii adeziunii la cele comunicate, asigurând comunizarea ideilor, a judecăţilor ce se vor „dizolvate” în alteritatea receptoare, care primeşte semnul şi îl înţelege.
În consonanţă cu cele enunţate supra sunt şi afirmaţiile lui E. Coşeriu: „Totdeauna vorbirea, limbajul efectiv realizat este o continuă atribuire a eului. I se atribuie celuilalt aceeaşi conştiinţă cu a vorbitorului”. Limbajul efectiv realizat este această continuă atribuire a eului celorlalţi10. Cu alte cuvinte, în cadrul comunicării scrise, cititorul „înclină să se alieze cu Alteritatea ce-i vorbeşte dincolo de litera scrisă”11, fiind „prins” în mrejele cugetului şi a simţirii emiţătorului de mesaje. În acest sens, literaturile popoarelor stau mărturie pentru ceea ce numim condiţia dialogică sau colocvială a naturii umane12.
Din perspectiva lingvisticii moderne, care înclină din ce în ce mai mult spre ştiinţele comunicării, chiar şi completarea formularelor, dialogul pe e-mail, chestionarele de marketing, sondajele de opinie, examenele scrise etc. constituie dialoguri instituite social ca forme scrise13.
Comunicarea orală, expresie ideală a condiţiei dialogice a fiinţei umane, pune faţă-n faţă minimum doi subiecţi ce intră în interacţiune cu toate avantajele ce derivă din îngemănarea verbalului, a paraverbalului şi a nonverbalului, iar „căutarea neastâmpărată a situaţiei colocviale şi plăcerea trăită în actul comunicării trebuie înţelese ca gesturi, atitudini, comportamente ancestrale”14.
Fenomen complex, cu implicaţii psiho-logico-lingvistice, filozofice, etico-morale, dar şi afective, schimbul dialogal are ca finalitate intercomprehensiunea, aceasta din urmă fiind înţeleasă ca acceptare de a-l asculta pe celălalt ori a-l face să te asculte, concepţie, de altfel, împărtăşită de cercetători în domeniul comunicării şi de gândirea europeană de ultimă oră.
Ni se par pertinente aici ideile lui Ştefan Munteanu, când afirmă că a comunica nu presupune în mod fatal „a te înţelege” cu interlocutorul: „Comunic cu cineva şi când sunt în dezacord cu el, când îl combat sau când sunt combătut şi mă găsesc în situaţia de a mă apăra. Acest gen de relaţii verbale este propriu naturii omeneşti aflate deseori în stări „conflictuale” cu cei din jur. Conflict nu vrea să însemne neapărat „dispută” premeditată (deşi nici aceasta nu este exclusă), ci atitudine critică, poziţii diferite, conciliabile cu timpul sau nu”15.
Elocvent în acest sens este modelul intercultural promovat de Uniunea Europeană, în care toleranţa este „depăşită” prin atitudinea activă şi respectuoasă a dialogului, nemaiputând fi considerat azi ca scop în sine, ci ca un mijloc de a trăi armonios împreună, ca terapie împotriva izolării în interiorul propriei limbi, culturi şi etnii sau confesiuni16.
Nu putem să nu cităm aici opinia lui Radu Mihăileanu, regizor şi scenarist francez de origine română, pentru care privilegiile interculturalităţii constau, pe de o parte, în apărarea identităţii proprii a fiecărui popor, iar, pe de altă parte, în a nu ne refugia în spatele acestor identităţi culturale. Pentru ambasadorul Anului European al Dialogului Intercultural soluţia e la suprafaţă: să dialogăm, adică să învăţăm unii de la alţii, să îmbogăţim identitatea celuilalt, fără a-i cere să devină ceea ce nu este... Asta e bogăţia democraţiei: să am încredere în punctul meu de vedere, chiar dacă nu e şi al celuilalt, să respect punctul de vedere al celuilalt, chiar dacă nu sunt de acord cu el17.
Deşi opticile prin care e abordat dialogul sunt diverse, iar opiniile aparţin unor personalităţi ce vin din sfere de interes diferite, locurile comune sunt evidente. Indiferent de eterogenitatea perspectivelor de interpretare, dialogul nu poate fi decât benefic pentru actorii actului comunicativ.
Departe de a fi o simplă căutare a aprobării unui interlocutor anume, dialogul ţine, în acelaşi timp, de filozofia întâlnirii şi de teoria argumentării, reciprocitatea, colaborarea deliberativă dintre protagonişti fiind o condiţie esenţială a relaţiei interlocutive, în cadrul căreia violenţa verbală este cel puţin suspendată18.
Justeţea soluţiilor integratoare, la intersecţia mai multor discipline, e confirmată şi de o lucrare recentă, în acord cu ultimele publicaţii internaţionale în domeniu, al cărei autor este Andra Şerbănescu, profesoară la Universitatea din Bucureşti şi cercetătoare la Institutul de Lingvistică „I. Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române. Membră a Asociaţiei Internaţionale pentru Analiza Dialogului (IADA), autoarea găseşte oportună corelarea din antropologie cu perspectiva comunicativ-lingvistică. Pe bună dreptate, „a comunica cu o persoana dintr-o altă cultură înseamnă mai mult decât a vorbi o limbă străină corect gramatical – înseamnă, în primul rând, a comunica în concordanţă cu aşteptările acelei persoane, cu practicile sociale şi discursive care formează bagajul său intercultural, înseamnă a te adapta nevoilor şi aşteptărilor celuilalt”19.
Fireşte, multe „reguli” ale dialogului intercultural, ce marchează fenomenul globalizării, pot fi lesne transferate în „teritoriul” comunicării cotidiene dintre interlocutori ce aparţin aceluiaşi spaţiu glotic şi cultural.
Cele menţionate ne întăresc convingerea că astăzi dialogul nu mai poate fi tratat ca un simplu schimb de replici, acesta fiind guvernat de principiul alternanţei la cuvânt20.A lua în calcul doar contribuţia sintaxei, a semanticii, fonologiei şi a stilisticii, fără a ţine cont de noile direcţii de cercetare în ştiinţa limbii, individualizate în pragmatică, aceasta fiind interesată de studiul relaţiei dintre semne şi cei care le interpretează (vorbitorii activi), ar însemna să simplificăm în mod nepermis lucrurile sau să le spunem doar pe jumătate.
Apelul la teoria actelor de limbaj, la teoria discursului, a conversaţiei, a interacţiunii verbale, a implicitului au îmbogăţit în mod substanţial studiul dialogului în ediţia nouă a Gramaticii Academice21.
Se subliniază, de altfel, că dialogul este constrâns, pe de o parte, de reguli constitutive (de existenţă), pe de altă parte, de principii de eficienţă, iar competenţa dialogică a individului, care nu este înnăscută, ci se învaţă, asigură reuşita interacţiunii verbale. Cercetarea capătă pondere şi valoare prin evidenţierea factorilor ce modelează dialogul, printre care: numărul participanţilor; personalitatea vorbitorilor şi identitatea lor (culturală, socială, psihologică); relaţiile dintre locutori (de colaborare, conflictuale, de putere etc.), acestea generând distincţia dialog formal (ritualizat) / dialog informal; felul în care participanţii la dialog se percep reciproc, percepţia fiind influenţată de factori psihologici şi socioculturali; canalul de comunicare şi mediile de transmitere a dialogului; locul şi momentul desfăşurării; comportamentele comunicative în care se organizează dialogul (euristic, de ranforsare, de susţinere, reflexiv, explicativ, autocentrat, ludic, tăcere) etc.
Fără a continua lista, credem, aceste dimensiuni pot fertiliza cercetările ulterioare, dat fiind faptul că atât comunicarea scrisă, cât şi cea orală este guvernată de un principiu dialogic.
Relevanţa dialogului creşte în măsură ce se opune monologului (adresare către un public, real sau imaginar, fără a aştepta răspuns imediat), caracterizat prin lipsa alternanţei la cuvânt, solilocviului (monolog autoadresat, meditaţie interiorizată), reflexe ale singurătăţii, ale izolării.
Octavian Paler, în Polemici cordiale, subliniază, pe bună dreptate, că a vorbi nu înseamnă nimic fără dorinţa de a fi ascultat22, iar „monologul ca solilocviu, exteriorizat sau nu, este fructul refuzului, dacă nu şi al incapacităţii de a fi cu alţii, sau al nevoii, inocente sau orgolioase, de a fi uneori singuri cu noi înşine”23.
Indiscutabil, trebuie delimitate situaţiile când vorbirea interiorizată este o premisă, o condiţie a creaţiei (sufletul solitar al poetului) şi când constituie drama incomunicabilităţii omului. Interesant este faptul că şi monologul, în esenţa sa, are caracter dialogic24.
Ajunşi la capătul acestor note, tragem următoarele concluzii:
• Omul, prin limbaj dublu articulat şi raţiune, îşi defineşte identitatea în relaţie cu ceilalţi: eu – non-eu; eu – tu; eu – altul; eu – lumea...
• În relaţiile interumane, dialogul pune în valoare disponibilităţile colocviale ale omului, materializate prin forţa cuvântului.
• Problema relaţiei dintre individ şi exterioritatea lui, actualizată prin dialog, îi interesează, în egală măsură, pe filozofi, psihologi, logicieni, lingvişti şi literaţi, sociologi, iar filologul nu se poate lipsi de aceste contribuţii, dacă vrea să reuşească în demersul său investigativ.
• Comunicarea interculturală este dovada cultivării intensive şi extensive a dialogului în lumea modernă.
• La buna desfăşurare a dialogului contribuie mai mulţi factori (de natură pluridisciplinară), iar eficienţa schimbului interlocutiv este direct proporţională cu abilitatea numită competenţă dialogică.
 
Note
1. Gramatica Limbii Române II, Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 779.
2. A. Gavrilov, Dialogistica textului: aspecte hermeneutice // Conferinţa ştiinţifică internaţională „Învăţământul superior şi cercetarea – piloni ai societăţii bazate pe cunoaştere”. Rezumatele comunicărilor. Ştiinţe socioumanistice, vol. I, Chişinău, CEP USM, 2006, p. 252.
3. Vezi M. Buber, Eu şi Tu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992.
4. U. Eco, Limitele interpretării, Constanţa, Editura Pontica, 1996, p. 316.
5. C. Parfene, Teorie şi analiză literară. Ghid practic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1993, p. 15.
6. Ibidem, p. 13.
7. C. Noica, Povestiri despre om, Bucureşti, Cartea Românească, 1980, p. 135.
8. Şt. Munteanu, Introducere în stilistica operei literare, Timişoara, Editura de Vest, 1995, p. 76.
9. Ibidem, p. 13.
10. E. Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, Institutul de filologie română „A. Philippide”, 1994, p. 22.
11. P. Cornea, Aproapele şi departele, Bucureşti, Cartea Românească, 1990, p. 7.
12. C. Parfene, op. cit., p. 15.
13. Gramatica Limbii Române II, Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 790.
14. C. Parfene, op. cit., p. 14.
15. Şt. Munteanu, op. cit., p. 61.
16. „Plus 22” (suplimentla „Revista 22”), 3 ianuarie, 2008, p. 2-3.
17. Ibidem, p. 2.
18. Vezi Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 195-196.
19. A. Şerbănescu, Cum gândesc şi cum vorbesc ceilalţi. Prin labirintul culturilor, Iaşi, Polirom, 2007, p. 9.
20. Gramatica Limbii Române II, Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 805.
21. Ibidem, p. 779-817.
22. O. Paler, Polemici cordiale, Bucureşti, Cartea Românească, 1983, p. 14.
23. Şt. Munteanu, op. cit., p. 59.
24. Vezi Gramatica Limbii Române II, Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 779-780.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog