Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ȘI TERMINOLOGIE

CUVINTE DEZVELITE

LEXICOLOGIE

RECURS LA PATRIMONIU

RECITIREA CLASICILOR

SINTEZE

INEDIT

CRITICĂ. ESEU

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

CULTURA MEMORIEI URBANE

LITERATURĂ ŞI DESTIN

CONFESIUNI

PRO DIDACTICA

POESIS

STAREA DE VEGHE

EX CIVITATE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

ANIVERSĂRI. IOAN SCURTU – 80

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

RESTITUTIO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LEXICOLOGIE

Manifestarea fenomenului abrevierii în onomastica românească

Marcela VÂLCU

Alte articole de
Marcela VÂLCU
Revista Limba Română
Nr. 6, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Abrevierea reprezintă un mijloc compresiv de exprimare, orală și scrisă, devenită un procedeu productiv de formare a unităților lexicale noi, servind astfel la îmbogățirea vocabularului. La etapa actuală, fenomenul abrevierii pătrunde tot mai frecvent nu doar în exprimarea scrisă, ci și în cea orală, în toate domeniile activității umane, din cauza ritmului alert de viață al omului modern.

O mare parte a abrevierilor vizează cuvinte formate prin compunere, dar sunt și abrevieri provenite din prescurtarea cuvintelor cu structură simplă.

Așa cum există mai multe moduri în care se formează și funcționează abrevierile, se identifică și mai multe tipuri, unul dintre ele îl constituie abrevierile propriu-zise sau trunchierile (procedeu numit și scurtare a cuvântului), care reprezintă prescurtări prin omisiunea unei părți considerabile a cuvântului: prof. „profesor”, dl „domnul”, d-lui „dumnealui”, etc. „et caetera”, ș.a. „și altele”, cca „circa”, nr. „numărul”, sec. „secolul”. O mare parte dintre aceste prescurtări, apărute din necesitatea unei exprimări scrise cât mai concise și rapide, au doar caracter grafic: la ele se recurge în scopul economiei de efort, de spațiu și de timp, „în locul lor citându-se cuvântul întreg reprezentat prescurtat” (Beldescu 1984: 112). Dar există și cuvinte prescurtate având autonomie lexicală. Theodor Hristea este de părerea că apariția acestor trunchieri este cauzată de: a) avantajul scurtimii și al expresivității; b) dorința de originalitate, mai ales în cazul argoului; c) influențele străine (Hristea 1997: 16).

În acest articol ne vom referi la trunchierea care generează apariția unor formații cu autonomie lexicală utilizate în comunicarea orală. De fapt, astfel de trunchiere este un procedeu de tip oral ce se manifestă, cu precădere, în limba vorbită, despre care I. Toma menționează că este „o influență a limbii franceze și că jargonul și argoul sunt cele mai receptive la astfel de formații” (Toma 1994: 171).

Din acest punct de vedere, trunchierea este definită ca un procedeu de formare a cuvintelor, ce constă în eliminarea părții finale (apocopă) sau inițiale (afereză) a unui cuvânt (Sală 2006: 591).

În ceea ce privește productivitatea trunchierii în limba română, părerile sunt împărțite. Lingvistul Iorgu Iordan afirma că procedeul trunchierii în limba română este influențat de unele împrumuturi din limba franceză, unde este larg aplicat, dar „nu se potrivește deloc cu sistemul nostru lingvistic, de aceea nu prinde la noi, iar puținele încercări reușite se datorează, în realitate, limbii de origine, de unde ne-au venit amputate gata” (ca, de ex., metro, meteo, taxi) (I. Iordan, apud Stoichițoiu Ichim 2008: 37).

Theodor Hristea, dimpotrivă, afirmă că acestea sunt destul de numeroase. El delimitează „trunchierile autentice” de alte tipuri de prescurtări (afereză, haplologie), despre care afirmă: „Formate în română, împrumutate sau prezente, pur și simplu, în alte limbi, trunchierile de tot felul sunt atât de numeroase și de interesante, încât ar merita un studiu special” (Hristea 1997: 13).

În susținerea opiniei lui Th. Hristea, A. Stoichițoiu Ichim vine cu argumente despre existența în limba română a unor împrimuturi de origine engleză trunchiate: baschet – de la basket-ball, volei – de la voley-ball, blugi – de la blue-jeans și face referire la Dicționarul de cuvinte recente, elaborat de Florica Dimitrescu, în care autoarea înregistrează un număr relativ mare de cuvinte trunchiate, care circulă în limba română actuală – în limbajul presei și în limba vorbită (retro – retrograd, hi-fi – high-fidelity, porno – pornografie) sau în argoul elevilor (prof) (Stoichițoiu Ichim 2008: 38).

Trunchierea vizează două tipuri de formații (Sală 2006: 591): a) substantivele comune, de regulă compuse, și un număr redus de adjective și de numerale, formate, preponderent, prin reducerea părții finale (apocopă), cu excepția numeralelor care sunt trunchiate prin suprimarea părții inițiale (afereză), prin care au apărut şi s-au impus în limbă cuvinte precum: kil – din kilogram, bac – din bacalaureat, circă – din circumscripție, meteo – din meteorologic, bio – din biologic, anii ’90; b) substantive proprii nume de persoane – hipocoristice – formate atât prin suprimarea părții finale (Magda, Marga, Teo, Nicu, Neli/Nelly), cât și prin eliminarea sunetelor inițiale (Saveta, Veta – de la Elisaveta, Nuța – de la Ilenuța/Anuța, Tinca – de la Catinca, Nelu – de la Ionel, Ghiță – de la Gheorghiță).

În cele ce urmează, vom aborda al doilea tip de trunchiere, care se referă la formarea hipocoristicelor – nume de persoane. Fenomenul dat este foarte frecvent în limbile europene moderne, printre care se remarcă limbile engleză, franceză (Graur 1965: 58). Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au simțit nevoia de a-și exprima dragostea față de persoanele apropiate „și în plan lingvistic, prin alterarea (transformarea) numelui, folosind diverse procedee, în special, scurtarea lor sau derivarea cu sufixe diminutivale”1. În acest context, evocăm opinia Elenei Carabulea, care consideră că trunchierea pare că-şi are originea în limbajul afectiv al copiilor (Carabulea 1983: 516) sau în limbajul folosit în comunicarea cu copiii.

Referindu-se la procedeul de prescurtare a prenumelor, adică la formarea hipocoristicelor românești, autoarea Domnița Tomescu în Enciclopedia limbii române precizează că este un procedeu vechi, datând încă de la sf. sec. al XII-lea la românii sud-dunăreni (apud Sală 2006: 256), și destul de productiv la ora actuală. Aceste formații lexicale au originea în limbajul afectiv și provin atât de la nume de bază (Adi – de la Adrian, Magda – de la Magdalena), formate prin afereză, cât și de la diminutive (Nuța – de la Ilenuța/Anuța, Nelu – de la Ionel, Ghiță – de la Gheorghiță, Fănel/Fănica – de la Ștefănel/Ștefănica), formate, de regulă, prin apocopă.

Cercetătoarea M. Cosniceanu face o delimitare între prenumele hipocoristice formate prin trunchiere pe care le numește „hipocoristice scurte” și prenumele derivate cu sufixe diminutivale – pe care le numește „hipocoristice lungi” (Cosniceanu 1973: 50).

În limba română, o bună parte dintre hipocoristicele scurte sunt formate prin atașarea la secvența trunchiată a sufixelor -o, -i, notat și -y. Este un model preluat din limbile apusene și devine tot mai răspândit azi: Nelly, Costi/Costy, Miti, Tibi, Beti, Gabi, Naty, Margo, Teo, Geo. Așa cum se menționează în Enciclopedia limbii române (Sală 2006: 256), „afectivitatea acestor forme explică uzul lor familiar, intim, mai ales în sistemul denominativ popular”.

Devine tot mai evidentă tendința pătrunderii acestor nume în onomastica oficială, fapt remarcat de autoarea D. Tomescu, care menționează: „Multe dintre ele devin prenume sau supranume individuale” (apud Sală 2006: 256), așa cum se atestă în numele unui șir de scriitori/ oameni de cultură români ca, de exemplu: Fănuș Neagu, Geo Bogza, Gellu Naum, Magda Isanos, Gabi Luncă, Cristi Tabără, Sanda Ladoși, Andi Moisescu, Nae Lăzărescu etc.

În prezent, acest procedeu de formare a antroponimelor are tendințe de dezvoltare tot mai largă și în spațiul basarabean, care a fost influențat o perioadă de onomastica rusească/slavă. Îl atestăm astăzi, tot mai frecvent, în numele (supranumele individual) al mai multor artiști/actori/oameni de cultură din Republica Moldova: Nelly Cozaru, Nelly Ciobanu, Vali Boghean, Cristi Aldea-Teodorovici, Geta Burlacu, Nicu Țărnă, Sandu Grecu, Lică Sainciuc, Leo Butnaru, Teo Chiriac, Val Butnaru etc. și putem remarca faptul că o serie de astfel de hipocoristice formate prin trunchiere se atestă tot mai frecvent ca nume oficiale, ceea ce ne permite să putem vorbi de o tendință în antroponimia românească actuală, pe care o menționează și Teodor Oancă în studiul său (Oancă 1995).

Considerăm că cele menționate mai sus probează productivitatea procedeului trunchierii ca tip particular de abreviere.

 

Referinţe bibliografice:

Beldescu 1984 = G. Beldescu, Ortografia actuală a limbii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984.

Carabulea 1983 = Elena Carabulea, Aspecte ale trunchierii cuvintelor în limba română, în „Studii și cercetări lingvistice”, 1983, nr. 6, p. 517-523.

Cosniceanu 1973 = Maria Cosniceanu, Studiu asupra numelor de persoane, Chişinău, Ştiinţa, 1973.

Graur 1965 = Al. Graur, Nume de persoane, București, 1965.

Hristea 1997 = Th. Hristea, Trunchierea cuvintelor și fenomenele înrudite, în „Limba și literatura română”, 1997, nr. 1, p. 13-17.

Oancă 1995 = T. Oancă, Tendinţe noi în antroponimia românească. Schimbări de nume, în „Studii şi cercetări de onomastică”, 1995, nr. 1, p. 7-24, Craiova, Universitaria.

Sală 2006 = M. Sală (coord.), Enciclopedia limbii române, București, Univers Enciclopedic, 2006.

Stoichițoiu Ichim 2008 = A. Stoichițoiu Ichim, Vocabularul limbii române actuale, Dinamică/Influențe/Creativitate, București, All, 2008.

Toma 1994 = I. Toma, Compendiu de teorie și aplicații practice, București, Niculescu, 1994.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog