Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ȘI TERMINOLOGIE

CUVINTE DEZVELITE

LEXICOLOGIE

RECURS LA PATRIMONIU

RECITIREA CLASICILOR

SINTEZE

INEDIT

CRITICĂ. ESEU

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

CULTURA MEMORIEI URBANE

LITERATURĂ ŞI DESTIN

CONFESIUNI

PRO DIDACTICA

POESIS

STAREA DE VEGHE

EX CIVITATE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

ANIVERSĂRI. IOAN SCURTU – 80

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

RESTITUTIO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SINTEZE

Regăsirea de sine în literatura basarabeană: flux și reflux (IV)

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 6, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Reprezentările marginalității. Vasile Vasilache, convertirea revoltei

Reprezentările personajului „marginal” în literatură variază în funcție de timp și spațiu. Definit drept periferic, personajul din această categorie, prin esența sa, se opune unei lumi având anumite reguli stabile pentru a le verifica, a le pune la încercare, a se pune în acord cu acestea sau a le contesta, optând pentru altele noi. Mânuitorul de condei îndreptându-se către marginalitatea, pe care o ia drept „obiect de studiu”, se va referi, „va umbla”, fără doar și poate, la principiile de funcționare a acestei condiții umane aflată în schimbare permanentă. Tradițiile, obiceiurile, deprinderile, educația instalându-se, converg spre o anumită uniformitate, pe care scriitorul e tentat să o „zgâlțâie”, să o verifice, să o pună la încercare.

Fenomenul marginalității fiind tentant pentru scriitorul dintotdeauna, la fel ca și pentru cel contemporan, atât occidental, cât și est-european, în peisajul literar pruto-nistrean se profilează cât se poate de interesant nu doar din perspectiva realităților literare postcomuniste (la care vom reveni), ci și ale celor din anii șaizeci încoace. Ne-a preocupat, mai întâi, developarea marginalității din perspectiva spațiului locuit (Vezi: Regăsirea de sine în literatura basarabeană: flux și reflux (III). Reprezentările marginalității, în „Limba Română”, nr. 4-5 (258-259), 2020), iar în continuare ne vom opri la modalitățile literare de „intrare” în marginalitate și la „încălcările” standardelor impuse de o societate. Parametrii marginalității nefiind tocmai ușor detectabili, aici se impune o lectură, o percepție contrastivă a unor noțiuni care vizează normalitatea versus anormalitatea, vizibilitatea-invizibilitatea, transgresiunea, subversiunea etc. De asemenea, e important să înțelegem ce fel de rupturi societale, culturale, lingvistice s-au produs de-a lungul unei temporalități discontinui. Pentru aceasta am selectat lucrarea lui Vasile Vasilache Izvodul zilei a patra, al cărei protagonist, făcând parte din categoria figurilor marginale, sfidează limitele contextului în care apare.

Să spunem pentru început că Vasile Vasilache face parte din generația scriitorilor care, după al Doilea Război Mondial, optau pentru scoaterea literaturii de sub dictatul ideologic, aceasta însemnând impunerea anevoioasă în peisajul literar basarabean. [Volume publicate: Trișca 1961, Răsărise un soare în vie 1961, Priveghiul mărginașului 1962, Ale tale două mâini 1964, Două mere țigance 1964, Tăcerile casei aceleia 1970, Povestea cu cucoșul roșu 1966, 1993, 2002, 2004, 2013, Elegie pentru Ana-Maria 1983, 2014, Scrieri alese 1986, Mama mare, profesoară de istorie 1988, Navetista și pădurea 1989, Surâsul lui Vishnu 1993, 2004. În perioada anilor 1965-1969 a fost redactor la revista „Nistru”, iar din 1993 până în 1995 – redactor-șef al revistei „Columna”. A fost membru al Colegiului redacțional la Studioul „Moldova-Film”]. Revelația care l-a determinat să facă literatură se datorează, după cum va mărturisi însuși autorul Poveștii cu cucoșul roșu lui Ion Druță, ai cărui protagoniști din primele volume de proză scurtă, nu mai erau selectați din rândurile comuniștilor sau ale nomenclaturiștilor, ci erau oamenii simpli din satele Basarabiei, cu alte cuvinte, marginalizații, care la tot pasul se confruntau cu nevoile vieții. Un alt moment care a favorizat developarea prozatorului mergând către zonele unei realități bântuite de probleme existențiale îl constituie frecventarea Cursurilor Superioare de Scenaristică de la Moscova (1962-1964), în cadrul cărora a deprins arta cinematografică documentară. Nu întâmplător, în 1969, la Riga, a fost premiat pentru scenariul documentar Eu și ceilalți... Mai trebuie amintite și alte câteva detalii biografice, care nu sunt de neglijat: Vasile Vasilache (n. 1.VII.1926, Unțești, județul Iași, România, astăzi raionul Ungheni, Republica Moldova – d. 8.VIII. 2008, Chișinău) după terminarea școlii primare din satul natal, în 1937 este admis la Liceul Național din Iași (astăzi Liceul „Mihail Sadoveanu”), în același an fiind transferat, din cauza taxei mari, la Liceul de aplicație numit și Seminarul Pedagogic Universitar de pe lângă Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași. Odată cu anexarea Basarabiei, întrerupe studiile, întorcându-se în satul natal și înscriindu-se, în 1940, la școala medie din Ungheni, pe care o părăsește în scurt timp, din cauza limbii de predare, care era rusa. În 1941-1944 își reia studiile la Liceul de aplicație, iar în 1958 va absolvi Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din Chișinău. Traiectoria complicată a viitorului scriitor, ca și a Basarabiei, va lăsa amprente adânci în modul de gândire al prozatorului care se confesează astfel: „Eu uneori am sentimentul că nu stă în mine înmagazinat timpul de anii pe care îi am, ci foarte curios, mi se pare uneori că șed epoci”. „Găzduind” mai multe epoci în depozitarul memoriei sale, autorul are un mod extrem de complicat de a pune anumite probleme și a căuta rezolvare la ele. Astfel, axat pe problema vieții și a morții, a sensului existenței umane, romanul său Izvodul zilei a patra are la bază o serie de reflecții care vizează viața omului din perspectiva locului, a timpului, în care îi este dat să trăiască, istoria basarabeanului fiind explorată magistral în această scriere, ca și în Povestea cu cucoșul roșu. Să mai spunem că Izvodul... a cunoscut mai multe variante, la bază aflându-se nuvela întitulată Priveghiul mărginașului, publicată în 1962, într-un timp când Basarabia trăia din plin experiența colectivizării. Satul, scufundat încă în era tradițiilor milenare, se zbătea în dispute pentru a înțelege și a se adapta la vremurile noi. Anevoioase, schimbările mentalității țăranului îi prilejuiesc lui Vasile Vasilache punerea în valoare a capacităților sale de scriitor polemist, pe care le proiectează pe fundalul situației intermediare, în care se află personajul marginalizat. Identitatea protagonistului, raportul individului cu grupul din care face parte se anunță a fi problematice. Acest raport acoperă o zonă a unei anumite mentalități, personajul principal fiind purtătorul unei singularități complexe și ireductibile, care însă este în funcție de marginalitatea sa. Iar depozitarul mentalității colective trebuie raportat la vectorii problemelor în jurul cărora se definește grupul, colectivitatea și la felul în care această comunitate sătească traversează problema alterității cu care se confruntă.

Bineînțeles, pentru reflectarea acestor aspecte era nevoie de un anumit instrumentar artistic, ca să spunem așa, de un discurs narativ bine chibzuit, pentru a nu da de bănuit vigilenților vremii, care erau prea destui. Mai exact spus, sunt vizate rupturile societale, pe fundalul istoriei mai vechi și mai noi, precum și cele care țin de o anumită cultură, inclusiv lingvistică, rupturi, în rezultatul cărora apare fenomenul marginalizării, care, în cazul lui Vasile Vasilache, include și schimbările de regim ce au avut loc și schimbările de sisteme de valori morale etc. „Înarmat” cu o viziune scenografică și regizorală cultivată, cu un spirit analitic subtil, Vasile Vasilache urmărește fenomenul marginalizării regândindu-l în sfera epuizării inefabile a sistemelor noastre de referință. Aceste sisteme includ aspecte variate ale vieții protagoniștilor: de la organizarea vieții comunității sătești, cu grijile cotidiene, dar și cu cele legate de reperele morale, spirituale, la aspectele legate de atitudinea față de biserică și credință în Dumnezeu, într-un timp când în Basarabia bisericile erau închise și ateismul înflorea, la sentimentul iubirii de oameni, și al iubirii în general, al vieții și al morții, în definitiv.

Pentru a reflecta modul de înțelegere a noii ordini stabilite, a vremurilor mai vechi, dar și a celor schimbate, precum și felul țăranului de a se înțelege pe sine, autorul își alege un protagonist, pe Gheorghe Cruceanu. Cine este Gheorghe Cruceanu? Autorul dezvăluie treptat, pe parcursul narațiunii, identitatea acestui personaj complex și complicat. Mai întâi îl cunoaștem în calitate de opozant al președintelui de colhoz Hărbălău, pe care, la adunarea de realegeri pentru un nou mandat de președinte, îl prezintă în fața consătenilor ca pe o persoană lipsită de calități, având anumite păcate. Văzând orbecăiala consătenilor săi, indiferenți față de destinul lor propriu, Cruceanu, dezgustat, le va arunca în față: „Proștilor!”, de aici încolo preferând să se retragă cu traiul într-o casă construită la marginea satului. Însă rădăcinile identității sale de marginalizat sunt cu mult mai adânci. Localizate în memorie, acestea țin de o istorie mai veche, el trăgându-se dintr-un neam foarte dârz, Hâncu, un reprezentant al căruia, atunci când țara a fost închinată de către domnitor turcilor, a adunat mulțimea pentru a protesta, de unde vine și cunoscuta expresie „Vodă vrea, da Hâncu ba!”, numele Cruceanu lipindu-se de acel strămoș, anume în acele împrejurări: „... Zice-se, pe atunci năvăliseră turcii, și domnul țării își plecase steagul în fața celei primejdii și îngenunchease ca în fața unei pedepse cerești. Iar acel răs-răs-răs-strămoș al istor Chirică, Ion, Alexei, la auzul supunerii și îngenuncherii lui vodă în fața turcimii ar fi suduit, cică, strașnic... Nu, n-a luat crucea, nu a luat sudalma drept steag, ci a înjurat păgânește de cruce și de sfânta-sfintelor, c-adică de ce vodă a lăsat țara de izbeliște și-l pune și pe dânsul să se închine turcului? Cică a-njurat strașnic, și anume de cruce, iar după asta, cică, a ridicat satele dimprejur la bejenie și la nesupunere, în felul acesta trezindu-se cu acea sudalmă drept prenume... ”. Intercalate în țesătura romanului, aceste momente din istoria îndepărtată au rolul de a înlesni calea spre adevărurile profunde pe care le vizează autorul, adevăruri care țin de prezentul din perspectiva căruia sunt narate faptele, în perioada comunismului sovietic accederea la adevărul istoric fiind, precum se știe, deosebit de spinoasă: „Cât de întortocheate arătau peste vreme cărările adevărului...”, reflectă naratorul în continuare, punându-și protagoniștii în ipostaza de a dezghioca enigmele vieții lor, la prima vedere foarte ordinară, dar care, de fapt, înglobează experiența lor sub regimuri diferite, lucru despre care era interzis să se vorbească în termeni pozitivi.

Iată de ce firele narațiunii sunt împletite de așa natură încât să nu trezească suspiciuni ochiului vigilent al cenzorilor. Și pentru aceasta Vasile Vasilache va recurge la o rețea de reflecții cu privire la decesul enigmatic al lui Gheorghe Cruceanu. Drept „scenă” pentru derularea acestor reflecții autorul alege casa unui gospodar din sat, care își însoară băiatul și care, cu acest prilej, a invitat rudele pentru a pune la cale căsătoria și nunta tinerilor. Discuțiile despre soarta tinerilor se poartă în paralel cu cele despre enigma morții lui Gheorghe Cruceanu: „Nați-o bună! Porniseră a se sfătui despre ce? Întâi le veniseră pe limbă moartea unui vecin, când colo iată ce-i la mijloc: mereu cea viață de toate zilele! ... Prin iști vii suntem tari aici, nu? Ori poate am greșit, da? Mai la urma urmei, oameni suntem, iar omul nu-i ca un clopot de biserică – una și una să scoată același dangăt. ... De-atâta câte o glumă, câte o vorbă de duh rostind, hai să muiem vitregia celor sorți, sub care ne-am cunoscut... ”.

Povestită și re-povestită, întâmplarea morții lui Gheorghe Cruceanu este întoarsă pe toate părțile, faptele lui de viață adunându-se, de-a valma cu întreaga istorie a satului ca într-un bulgăre de zăpadă care își mărește dimensiunile pe măsură ce este rostogolit. Suntem puși în fața unui fel de comunicare ce se developează pe măsură ce o cere jocul literar. De aici incursiunile naratorului în firul poveștilor spuse de protagoniști, intercalarea realului cu fantasticul, a miracolului cu obișnuitul cotidian. Curățind sfecla sau porumbul (popușoii), trecând de la o grămadă la alta, participanții la aceste munci agricole sunt martorii care ascultă interpretările date de consăteni evenimentelor ce s-au petrecut și se petrec în satul lor.

Interesul față de acest roman vine și din poetica lui, dar și din faptul că valoarea lui constă nu atât într-o perfectă punere în lumină a adevărurilor căutate, cât într-o înverșunare de a căuta acolo unde domnește întunericul, sau, mai exact spus, la limita dintre lumină și întuneric, dintre viață și moarte. Acest mod de a percepe viața din unghiul de vedere al marginii ei îi deschide autorului, în perioada când a fost concepută lucrarea, o perspectivă de comunicare ieșită din comun.

Judecând după multiplele variante, pe care le-a cunoscut romanul Izvodul zilei a patra, acest proiect literar a fost elaborat într-un timp îndelungat, ca dovadă a importanței pe care i-a acordat-o autorul, care plăsmuiește o nouă imagine a vieții din perspectiva morții, a plecării. Or, ce înseamnă plecarea? Iată ce spune Vasile Vasilache în acest sens în Numărătoarea inversă, una din bucățile incluse în volumul Verzi suntem, verzi...: „Acum, pe patul de moarte, bunicu-meu părea că se dezvinovățește.

Dragilor! Apoi, eu mă duc... V-am chemat să mă iertați.

Acest «mă duc» conține atâta metafizică, încât mii de mii de ani nu-i dăm de capăt” (Vasilache 2009: 91).

Relația complexă cu fenomenul morții și ritualurile care caracterizează civilizația românească fertilizează imaginația scriitorului Vasile Vasilache, care va reveni de nenumărate ori asupra acestei teme, enunțate inițial, în nuvela de mici dimensiuni întitulată Priveghiul mărginașului. Pe tot parcursul revenirilor la acest subiect Vasilache va fi cucerit de puterea fictivă a temei morții. Tot ceea ce poate să releve ea și tot ceea ce ține de funeralii, dar, în primul rând, ceea ce ține de înfățișarea sau de prezența morții, toate acestea sunt strâns legate de locul în care se întâmplă moartea lui Gheorghe Cruceanu. Narațiunea este axată pe momente neașteptate, multiplicate, legate de moartea protagonistului, care, de altfel, era un bărbat în puterea vârstei. Este evidentă dorința autorului, pusă pe seama consătenilor lui Gheorghe Cruceanu, de a discerne până la capăt enigma vieții și a morții în general.

În fond, romanul Izvodul zilei a patra reflectă relația singulară care se stabilește între narațiunea, discursul despre moarte și marginalitate. Nu întâmplător lucrarea în prima ei variantă era întitulată Priveghiul mărginașului. Autorul este preocupat de cunoașterea prezenței halucinatorii a morții, deseori trecută sub tăcere. Imaginația scriitorului acaparează granița dintre viață și moarte și o transgresează, calcând peste separarea dintre morți și vii. Vasile Vasilache utilizează melanjul dintre real și fantastic pentru a imagina într-un spațiu rural persistența unei privegheri derutante, acțiunea având loc în perioada sovietică, într-un timp ateist, dar cu toate acestea satul fiind locul unde ritualurile de înmormântare se mai păstrează încă. Însă schimbarea de atitudine față de vechile rânduieli nu este trecută cu vederea de către autor. Astfel, la un moment dat, nedumerită, bunica mirelui intervine cu reflecțiile sale, care distonează cu atmosfera colocvială de „înțelegere”, „tocmeală” sau „punere la cale” a viitoarei nunți: „Pentru ea, chiar din capul locului, când se rostise, cum că Cruceanu devine straja duhurilor din cimitir, în locul lui Costăchel contabilul, răposatul Gheorghe i se înfățișa un fel de sol al obiceiului nou – doar el pleacă înaintea ei în drumul celor drepți... Dacă e tânăr și dacă a fost printre activiști... înseamnă că va fi înmormântat cu muzică. Vezi bine, cât a trăit și a suferit... uite că ea nu moare! Uite că a murit unul tânăr, iar acest tânăr o să plece în lumea celor drepți cu muzică! Iar pentru un țăran truditor muzica nu înseamnă nimic altceva decât horă, petrecere, veselie, festival! Nici într-un caz nu e înmormântare. Gândul bătrânei nu se dezlipește de cea veșnică amărăciune: și înainte vreme a trăit tot astfel de lume și au pătimit întru naștere și moarte, dar iată că nu se însumețeau să se ducă la groapă cu orchestra de muzicanți din urmă, ca niște nuni mari cu hostropățul și veselia!”. Bătrânica va insista: „Să mă înmormântați după obiceiul vechi!”. Reflecțiile despre moarte („Ei, că și moartea... Moartea ce e, la urma urmei? De ce, mă rog, e o sperietoare”), despre biserică și credință („Ca să vezi, vremea îl prefăcuse și pe preot...”), despre lumea cealaltă, despre dragoste și atitudinea față de acest sentiment, toate acestea completează analizele unui număr impunător de situații sociale caracteristice realităților din Basarabia postbelică.

Multiplele presupuneri în privința cauzei morții parcă din senin și plină de mister a lui Cruceanu nu exclud și o poveste de dragoste dintre Gheorghe Cruceanu și Ochioșica, aceasta din urmă având și rolul de a introduce o ruptură în integrarea morții ca proces acceptabil. Defunctul, marginalizat a fortiori, lipsit de corpul său material, exclus din lumea celor vii, pare să pună la încercare noua lor existență ca un imens chin, care este tocmai subiectul acestui roman, Vasile Vasilache îmbrăcând în haina cuvântului stările intermediare dintre viață și moarte. El nu face altceva decât să transfigureze cu mult talent sensibilitatea națională, legendele, credințele populare, pe care le reactivează într-un timp în care Basarabia este împinsă spre ateism.

Atâta timp cât consătenii judecă despre faptele lui Gheorghe Cruceanu, ei îl plasează într-o categorie marginală de ființă situată între lumi. Pe consăteni îi frământă întrebarea: Cum a plecat Gheorghe în lumea cealaltă, mulțumit sau având anumite resentimente? Și cu ce au rămas datori consătenii față de cel plecat, în urma rupturii reale, cel puțin în sistemul obligațiilor reciproce. În felul acesta cel decedat devine personajul central al romanului, în timp ce viii se manifestă cu intermitență, prin acțiuni oarecum estompate, toate fiind date peste cap de către Vasile Vasilache, cel convertindu-și cu mult talent, într-o narațiune memorabilă, revolta contra tuturor nedreptăților, cea mai mare între acestea fiind moartea.

Vasile Vasilache creează în scrierea sa o dimensiune proprie a supraviețuirii identității în esență vulnerabilă. În textul lui Vasilache marginalizatul care le creează probleme consătenilor săi, dându-le bătăi de cap, este pus în valoare din perspectiva unicității sale, astfel fiind creată și paradigma unui mod problematic de existență, un mod care este, de fapt, dimensiunea psihoistorică specifică Basarabiei postbelice. Amintim în acest context că și Ion Druță a fost preocupat nu mai puțin de dimensiunea psihoistorică specifică Basarabiei postbelice. Acest lucru îl observa și istoricul american Keith Hitchins, profesor la Universitatea Ilinois, care, preocupat, după propria-i afirmație, de „originile națiunilor moderne și formarea identităților naționale” și fascinat de „continuitatea dezvoltării istorice a popoarelor de-a lungul secolelor”, întrebându-se „cât de mult din trecut se păstrează în prezent și astfel cât de mult datorăm trecutului pentru felul în care trăim astăzi și pentru valorile care ne ghidează”, va constata că Ion Druță, deși „nu tratează istoria în același fel cum o face un istoric profesionist, el dă dovadă totuși de o înțelegere pătrunzătoare a modului în care istoria influențează societatea, în general, și îi afectează pe indivizi, în particular (Hitchins 2008: 100). Ținând cont de aceste afirmații, este cu atât mai interesant să constatăm că Ion Druță a creat, în persoana lui Moș Bulgăre, imaginea marginalizatului rătăcitor, dificil de identificat în absența unui patronimic, reducându-se la un nume întâmplător. Dacă Ion Druță plăsmuiește un protagonist deposedat de orice identitate, care este, de fapt, peregrinul aflat mereu în căutarea reperelor vieții autentice, sau recurge la imaginea povățuitorului Păstor Anonim precum și a lui Badea Mior, apoi Vasile Vasilache, printr-un discurs lingvistic amintind oarecum de cronicile bătrâne, printr-un discurs, am putea spune, donquijotesc, bazat pe o elocință de modă veche, creează imaginea marginalizării, care nu este doar o stare, ci este, rezultatul unui parcurs, al unui proces de durată. Provocarea constă în inventarea unui fel de strategie cu ajutorul căreia deturnează aspecte ale unei vieți stagnante. În fond, Vasile Vasilache, în felul acesta, își valorifică spiritul său de natură socratică, punând la îndoială lucrurile pentru a preveni anchilozarea lor. Există la Vasilache o artă a dezbaterii situațiilor ambivalente. Puse parcă între paranteze, acestea desemnează locul sau timpul de așteptare, expectativa între cele două lumi, cea de aici și cea de dincolo, un loc al privegherii. Aici marginalitatea poate fi definită drept stare de tensiune între forțele opozante, foarte vii, dar în același timp ele anulându-se. Anume un astfel de moment este rezervat punctului culminant al narațiunii: aici autorul plasează întâlnirea dintre Irina, soția celui decedat, și Ochioșica-Ruța, care, spre stupefacția celor prezenți, vine să-și ia rămas bun de la Gheorghe Cruceanu, pe care l-a iubit, cerându-și voie de la văduva Irina să-l bocească după obiceiul străvechi: „... Dar împietrirea celor de față o scutură, o alungă însăși soața răposatului. Ea vine în întâmpinarea Ochioșicăi-Ruței. Ba îi întinde și un pahar cu vin și rosti împăcată cu toate:

Ruță, întră și ia, te poftesc, de sufletu’ lui Gheorghe, paharul ista...

Atunci Ruța, și ea la rându-i, parcă să ceară îndurare și înțelegere, făcu un pas și se plecă să sărute mâna cinstită, ce-i întindea cinste... De odată, însă, izbucni în plâns...”.

Axat pe discuții incitante care ne poartă pe diverse piscuri și pante abrupte ale realităților de azi și de ieri, întreg discursul narativ al lui Vasile Vasilache este convertit, spre sfârșitul romanului, de pe traiectoria sa externă, programată de către autor din start, spre un plan intim, mai nebulos, cel al iubirii pătimașe.

... Această margine, cu vii și cu morți, este locul desemnat de către Vasile Vasilache pentru un nou început al vieții mereu în schimbare.

 

Referinţe bibliografice:

Vasilache 2009 = Vasile Vasilache, Verzi suntem, verzi... Chișinău, Litera, 2009.
Hitchins 2008 = Keith Hitchins, Istorie și identitate în romanele lui Ion Druță, în Fenomenul artistic Ion Druță, Chișinău, CEP USM, 2008.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog