Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ȘI TERMINOLOGIE

CUVINTE DEZVELITE

LEXICOLOGIE

RECURS LA PATRIMONIU

RECITIREA CLASICILOR

SINTEZE

INEDIT

CRITICĂ. ESEU

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

CULTURA MEMORIEI URBANE

LITERATURĂ ŞI DESTIN

CONFESIUNI

PRO DIDACTICA

POESIS

STAREA DE VEGHE

EX CIVITATE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

ANIVERSĂRI. IOAN SCURTU – 80

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

RESTITUTIO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ. ESEU

Tudor Arghezi sau Gâlceava cu sinele

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 6, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Văzut ca un om „de mari contraste”, cu „îndoieli mofturoase”, sancționate de un V. Băncilă, suportând, în timp, un șir de violente redefiniri, crezându-se un „cercetaș de cuvinte”, chiar un vraci, în ochii lui Șerban Cioculescu, Tudor Arghezi, urmând cazna scrisului, o „meserie afurisită”, cum zicea, a încercat „să se fabrice singur”. Psalmist cârcotaș, turnând în vers miere și venin, iscusit artizan, dar și reformator (v. estetica urâtului, domesticitatea), dominând mișcarea modernistă de la noi, Arghezi, dizolvându-și eul multiplu (cf. I. Simuț), s-a metamorfozat în varii chipuri și într-o „sintaxă specifică” (cf. Vl. Streinu). Iată un Portret lămuritor: „Sunt înger, sunt și diavol și fiară și – alte – asemeni”. Așadar, între sacru și demonic, fulgerând blesteme sau îngânând poezia-rugăciune, alimentând o abundentă exegeză, poetul-făurar se considera rodul meșteșugului, acoperind zilnic „un ochi de hârtie cu slove”. A debutat editorial târziu (la 47 de ani!), după ce își încercase forțele în suplimentul literar al ziarului „Liga ortodoxă” (1896), condus de Al. Macedonski, semnând Ion N. Theodorescu, format în climatul simbolist de la „Literatorul”. E drept, proiectase Agate negre, dar volumul Cuvinte potrivite (1927), modest botezat, oricum eterogen, ascundea un uriaș orgoliu, anunțând, prin dramatismul dramatic infuzat, o necurmată gâlceavă cu sine. Ca „poet-orchestră” (Manolescu 2008: 620), fără căință, purtând o „bubă pământească”, se va dezvălui într-o opera proteică, labirintică, amestecând, zicea G. Călinescu, două tărâmuri (material/spiritual), descoperind că în cer „era târziu”. Suflet țărănesc, dar autor licențios în ochii puritanului Iorga, irespectuos, cu vervă iconoclastă și libertate asociativă, poetul, sub aparența simplității, și-a dovedit meșteșugul, urzind „frumuseți și prețuri noi”, oferindu-ne, spre senectutea conciliantă, „eul însutit”, cuprinzând lumea, fără a-și trăda natura duală. Fie că ierodiaconul Iosif se dezlănțuie într-o satiră anticlericală (v. Icoane de lemn, 1930), dezvăluind mediul monahal, fie că relatează, cu spirit plebeian, despre „cele de jos” în tabletele din Poarta neagră (1931), o carte a temniței sau încheagă o cosmogonie ludică, de respirație paradisiacă (v. Cartea cu jucării) ori, ironizând metoda balzaciană, se încearcă, fără mari reușite, în roman, apreciindu-l (primul!) pe Urmuz, pentru a ne da, în Cimitirul Buna-Vestire, o frescă grotescă, Arghezi e, mereu, între „lumină și mâzgă”, descoperind – într-un imaginar contradictoriu – „tezaure mocnite”, estetizând inesteticul. Precum în Flori de mucigai, acolo unde „începe poezia argheziană autentică”, „lipsită de orice ecouri străine”, sublinia Călinescu.

Deși „exclusiv poet”, cum aprecia Pompiliu Constantinescu, el și-a impus aventura romanescă; iar publicistica abundentă și, cu deosebire, execuțiile pamfletare ni-l dezvăluie integral: fluctuant om de stânga, fără ideologie, adulator carlist, injurios, „gură spurcată”, inventiv, contestatar, contondent, totdeauna calofil, slobozind condeiul (o „sculă tăioasă”) „în răspăr”, mereu „singur și pieziș”, uitând de „pravila de morală practică”. Chiar dacă ne-a servit „o lecție de ambiguitate” (Grigurcu 1989: 84), Arghezi rămâne un „învietor de limbă” și ne îngăduie, judecând stilistic, a-l percepe unitar, în pofida echivocului, a repetatelor eschive, mesajul fiind surclasat de stil. „Placă turnantă” a liricii noastre interbelice (cf. Ov. S. Crohmălniceanu), el prezintă o biografie încărcată, de la colaboraționism la arghirofilie, slăvind cu întârziere, după o recuperare seismică, „reîntemeierea virginală” a veacului nou.

Cei care-i reproșează opera „vătămată”, de circumstanță, împing judecata morală până la a-i contesta cota de mare poet. Iată, Monica Lovinescu, deplângând „osanalele potrivite” livrate de Arghezi după anii de tăcere, lingușind „descălecătorii” comunismului, scrie apăsat: „Dacă într-adevăr Tudor Arghezi va fi confirmat de istoria literară de mâine ca mare poet român, atunci poezia română ea însăși va fi mereu pătată de vinovăție” (Lovinescu 2014: 306). Cedându-și pana regimului, el, înscris „la loc de frunte” în lista compromișilor (Nițescu 1995: 142) sau chiar „între marii compromiși ai începuturilor”, lângă Sadoveanu și Călinescu (Lovinescu 2014: 189), poartă stigmatul „furtului de verb și de conștiință”.

Se uită că Arghezi s-a lăsat greu, însuși afirmarea sa fiind greoaie. Ion Barbu, de pildă, refuzându-i intelectualitatea, descoperea o poezie „castrată”, „fără mesagiu”, o biată „potrivire a cuvintelor”. Iar Miron Radu Paraschivescu, ca epigon gelos, îl denunța ca „impostor” (1945), promițând că îi va cerceta „drumurile”, opera și viața „din încheieturi”. Ceea ce va face în „Scânteia” (nr. 764/3 martie 1947), punând în discuție atitudinea/tribulațiile unui liric național „de ultimă oră”, cerând poetului Premiului Național „o revoluție lăuntrică”. Recunoscându-i „măiestria meșteșugărească” și „fermecătoarele invenții lirice”, reamintindu-i, însă, rătăcirile: lăudând „vântul de bărbăție” al lui Hitler, inclusiv refuzul luptei în fața „porcăriei vieții”. Și conchizând, într-un „atac funebru” (cf. R. Cesereanu), că Arghezi face parte „din galeria poeților ce mor prea târziu”. Pregătind „regicidul simbolic” (cf. A. Mitchievici), semnat de Sorin Toma, inaugurând „epoca mărțișorului ostracizat” (Ungheanu 1985: 359), poetul canonic fiind scos din circulație și intrând în legendă.

Pe de altă parte, dincolo de opacitatea unui Iorga („un clapon critic”), dacă recitim ce scria Pompiliu Constantinescu înțelegem de ce era greu de fixat „unda mare” a creației argheziene (v. „Vremea”, nr. 491/1937). În fond, poetul, ca „vrăjitor al cuvântului”, cânta miracolul vieții, taina poeziei sale fiind precum taina existenței, „evidentă și totuși ascunsă”. Oricum, profeția era limpede: „peste cincizeci de ani, d. Tudor Arghezi va fi un clasic, iar expresia sa, ce pare astăzi violentă, va fi cristalizată” (Constantinescu 1989: 280). Încât ținta a fost bine aleasă, „caracterul întâmplător al cazului Arghezi fiind exclus” (Ungheanu 1985: 365). În numele „igienismului ideologic”, eseul lui Sorin Toma, „exemplar”, de mare ecou, îndeplinea rolul unui „manifest literar al realismului socialist” (Mitchievici 2016: 22), fiind un prim text canonic, dând tonul revizuirilor patronate de „biopolitica totalitară”, încurajând literatura sănătoasă. Devenit caz patologic, Arghezi trebuia izolat printr-un gest de intimidare, pe front larg, capitalizând toate culpele. Într-un posibil „muzeu” al proletcultismului, execuția publică a poetului, ca „sarcină de partid” (primită direct de la Iosif Chișinevschi, se explica cel mandatat), se voia „o castrare cu ceremonial”, punând în joc „mașinăria falică” a „Scânteii” (Cesereanu 2003: 86). Serialul de tristă faimă (5, 7, 9, 10 ianuarie 1948) comite „un fel de regicid” (Cesereanu 2003: 81), pregătind în context (cu atâția arestați, interziși, reeducați, recuperați) saltul de la linșaj la anexare, semnând pactul cu Puterea. Așadar, „răsfoind volumele lui Tudor Arghezi”, Sorin Toma devine „țapul ispășitor” al asaltului, mobilizând – sub strategia anonimizării – alte condeie agresive, dispuse să cauționeze năvala „înlocuitorilor”. Bineînțeles, și în interbelic Arghezi a fost supus contestațiilor; dar diatribele anterioare, observa M. Ungheanu, n-au produs și efecte social-politice. Acum, supus privațiunilor, în plin dezmăț proletcultist, Arghezi trebuia nu doar detronat, ci exclus. Și, ca vestitor al unei lumi noi, vădind „căruntețe combatantă” (cf. G. Călinescu), răsare pe firmament versificatorul Alexandru Toma (pseudonim dăruit de Caragiale, în 1896, la Epoca literară, lui Solomon Moscovici), fost coleg de liceu cu I. C. Parhon, ajuns poet oficial, un clasic în viață, sărbătorit cu fast, la cei 75 de ani, la Academia RPR (14 februarie 1950). Rescriind Glossa eminesciană, invocând catarge „dârze” și lupta „de soi nou”, ajuns, în ochii lui G. Călinescu, „profesor de energie”, după ce Regina Maria îl gratulase ca un „gentleman socialist” (tradusese, în 1897, din Carmen Sylva), el râvnea, ajutat de ofensiva fiului, respectabilitate. Fără posteritate, din fericire. Iar Sorin Toma, ca executor zelos, convocând registru putrefact, va încerca să scrie chiar pe tipar arghezian (frenetic, se știe, risipind sudalme, încălcând tabuuri, pamfletarul practicând înjurătura ca „artă literară”), reușind doar o execuție comandată, conchizând, cu generozitate, că dacă Arghezi n-ar fi ucis artistul din el, „ar fi putut deveni un mare poet”. Scris ca sarcină de partid, sub indicații dejiste, articolul-serial devenise obiect de studiu, ca model de militantism intolerant. Dar articolul lui Sorin Toma, mișcându-se în anturajul puterii, „n-a fost un act critic solitar” (Ungheanu 1985: 361). Fostul redactor-șef al Scânteii (1947-1960) va recunoaște căit, la recitire, depănând „amintirile unui fost ziarist comunist” (v. Privind înapoi, Editura Compania, 2004), că „s-a integrat funcțional în arsenalul ofensivei partidului”, semnând un articol nociv, aberant, „de tristă amintire”, fără a-și renega, însă, „idealurile pure ale tinereții”. Procesul Arghezi a fost redus ad personam, la o afacere de familie, Partidul fiind scos din culpă, constata M. Zaciu. Dizgrațiatul Arghezi, predicând deznădejdea, nu optimismul social, se dovedea un opozant „intratabil”, fiind înlocuit cu noul clasic, brusc „rostuit”, azi irecuperabil. De altfel, însuși Sorin Toma, ca „primul critic marxist al literaturii române” (Selejan 2011: 148), girând, ca „procuror”, acest proces de presă, a suportat seismele epocii și capriciile politrucilor: a fost exclus din partid în 1963, reabilitat în 1970 și apoi, în 1988, a plecat în Israel, fără a clarifica subiectul, deși a promis „adevărul”. În chestiune au intervenit multe alte voci, manevrând fraudulos faptele. Cazul lui Ștefan Voicu, de pildă, rostindu-se Cu privire la cazul Arghezi (v. „Manuscriptum”, nr. 24/1983). În replică, Fănuș Neagu, inițial în „Luceafărul” (cu tăieturi cenzoriale) și apoi în „Noua Revistă Română” (nr. 2/1996) a încercat să analizeze „infamia”, concluzia prozatorului fiind că „sfera vinovăției” era mult mai largă, mulți punând umărul la „rotunjirea mârșăviei”. Sorin Toma, scria ferm Fănuș Neagu, „a fost numele unui complot la adresa culturii române” (Neagu 1996: 33).

Proscrisul Arghezi fascina și prin interdicție, încât ucenicii Școlii de literatură, așa cum povestește Marin Ioniță (v. Kiseleff 10: Fabrica de scriitori, 2018), se „rătăceau” pe la Mărțișor în anii de prohibiție; printre ei, Labiș și Gheorghe Grigurcu, descoperind un ins scăzut la trup, cu voce stinsă, proaspăt revenit (cu Prisaca, 1954) și apoi, în „epoca muncitorească”, copleșit cu onoruri, oferind „texte de porunceală”. A face din Arghezi „marele prostituat” (cf. V. Ierunca), refuzând a înțelege tragismul unei epoci întunecate, înseamnă a judeca strâmb, cu măsuri diferite. Monica Lovinescu încercase să scuze dogmatismul primilor ani republicani, considerând fenomenul „un simplu oportunism”, semnatarii nefiind staliniști, ci biete „instrumente”, livrând regimului, cu entuziasm comandat, „rația cotidiană de cuvinte” (L’alternative, nr. 20/1983). Or, Sorin Toma vrea să ne asigure că sarcina „venea de sus de tot”; poetului trebuie să i se dea „o ripostă drastică”, cel puțin din trei motive. El primise, în 1946, într-o primă tentativă a Partidului de apropiere (eșuată),Premiul Național pentru poezie, nu încuraja, în tabletele sale, literatura angajată, iar volumul Una sută una poeme (1947), cu două poezii eliminate, aluzive la ocupanții sovietici, fusese dat la retopit. Deci rezistența lui merita „un drastic avertisment”, articolul antiarghezian Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei având și rolul de a zdruncina „influența și prestigiul de care se bucura” (Toma 2011: 12). Or, poetul, pus la zid, stigmatizat, va încerca o salvare literară. Fiindcă, pentru Arghezi, „a scri înseamnă a publica”. Și va deveni, după 1955, „adeptul constrâns al unui regim” (Simuț 2012: 203), volumele-tribut 1907. Peizage (1955) și Cântare omului (1956) fiind dovezi de îndreptare, T. Vianu descoperind, în ultimul titlu, proteic-sociogonic, un ardent „patos socialist”. Scris cu „puteri neajutate” și „unghia îngerească” tocită. Dacă nu uităm un vechi avertisment, însuși Arghezi recunoscând că „în mine sunt niște doi”, am putea avansa ipoteza că „născocitorul”, fie și meșteșugar obosit, își juca supraviețuirea, simulând adeziunea, după ce, tăcând, rezistase ani grei. Acum, răsplătit, răsfățat, bucurându-se de atențiile regimului devine „iscoditor de texte”, semnând tablete „de serviciu”, pledând pentru culturalizarea maselor ori blamând trecutul „nemernic”. Dar și volumele în avalanșă, cu impresii din Uniunea Sovietică, „năucit” la Kremlin (Din drum, 1957), broșura Două timpuri (1957) ori Lume veche, lume nouă (1958) pot fi citite „pe dedesupt”. Revenirea, cu astfel de texte echivoce, festive, folosind „o cerneală mai gustoasă” sub oblăduirea Partidului, în care Beniuc descoperea o reînnoire „eclatantă”, sunt reverențele unui poet vârstnic, sărbătorit la 80 de ani (v. „Gazeta literară”, nr. 22/26 mai 1960), ținând discursuri la Conferința scriitorilor (1962) cu „lustru literar” (Marcu 2014: 205), marșând pe „marele contrast dintre două timpuri”. Era membru al Academiei RPR (1955), primise Ordinul Muncii (clasa I), Premiul de Stat și fusese ales deputat MAN (1957), în 1965 fiind încununat cu Premiul Herder. Încât, peste ani, el rămăsese credincios unei vechi devize, cum citim într-un serial din Ramuri (aprilie-mai 1929), convins că „artistul și-a căutat întotdeauna un stăpân”. Dar strecurând fraze cu dublu înțeles. Comentând Un recital (v. „Gazeta literară”, nr. 16 / 1962), „înfricoșat” de avalanșa de atenții, ar vrea să evadeze din sală, dar constată că n-are pe unde ieși; „ușile sunt închise”. Aici Luminița Marcu indica o posibilă fabulă, finalul abrupt configurând „scena culturală din timpul regimului comunist” (Marcu 2014: 215). Sau proslăvind colectivizarea (pe lângă temele zilei, precum dezarmarea sau lupta pentru pace), scriitorimea – constata Arghezi – simțindu-se, și ea, „colectivizată”.

Dincolo de fanfaronada oficială, de suprafață triumfalistă, descoperim în volumul Anii tăcerii (1948-1955), editat amatoristic la Arad, cu multe erori de transcriere, cum sesiza, într-o analiză acribioasă, Ion Simuț, un Arghezi dilematic. Textele salvate de Baruțu vin din anii marginalizării, când „de ani la rând cuvântul zace”; iar fotocopiile ne dezvăluie uriașul travaliu, poetul răsucind neobosit sintaxa (cu tăieturi, inversări, adaosuri). Volumul, trimis neprofesionist în lume, riscă, însă, „să consacre editorial” o puzderie de greșeli (Simuț 2014: 210).

 

*

Despre oltenismul poetului s-a vorbit îndelung. „Cu originea pământească în Gorj”, cum mărturisea, Tudor Arghezi (1880-1967) lasă să se întrevadă, în paginile sale, „un duh pandur” (cf. Gh. Grigurcu). Dacă emergența spiritului oltean, ca „rezervor de energie” (cf. P. Pandrea) a fost demult recunoscută, Z. Cârlugea, un cărturar destoinic, a purces la o investigație răbdătoare a traseelor argheziene, semnând, cu empatie sobră, utile reconsiderări bio-bibliografice. Poetul spulbera orice dubiu, acceptând că s-a născut la București „printr-o împrejurare de pripășire oltenească”. Iar rădăcinile gorjene, ca blazon de noblețe, fie și sub zodia polemicii pentru unii exegeți, primesc, sub pana lui Arghezi, o dublă confirmare: „sunt și eu o țâră Gorjean, odată prin lagăr și odată prin descendență” (v. Gorjiul și Gorjanul, în „Adevărul”, 11 decembrie 1946). Dincolo de seva lingvistică și lexemele arhaice, chemarea obârșiilor lucrează; poetul va invoca fie „mânia bunilor”, fie osemintele „vărsate-n mine”, ivind – testamentar, cu verb energic – „cuvinte potrivite”, având condeiul drept „băț de credință”. Și în lagărul de deținuți politic de la Tg. Jiu, ca „mosafir temporar”, cu numărul matricol 5624, pentru pamfletul Baroane (vizat fiind ambasadorul Killinger), va fi „cruțat”/tratat „blajin” de colonelul Leoveanu, mărturisind chiar, într-o scrisoare către Jean Bărbulescu, proprietarul ziarului Gorjanul, că „mi-e dor de Lagăr din pricina Comandantului”.

Sunt multe episoade enigmatice, încă aprig controversate în biografia argheziană, de la scurta experiență monahală (dar de mare impact în creație, rezonând spiritual) la „apariția” lui Eliazar-Lotar (Elly Lothar), fiul parizian (n. 1905), din legătura cu Constanța Zissu, prima soție.

Ca „om misterios” (cf. Mirel Anghel), de origine bastardă, cu secrete biografice, parcimonios în dezvăluiri, fostul călugăr a întreținut piste false, fără a curma cu răspunsuri clare, univoce, puzderia de întrebări/versiuni asupra originilor. Își dorea un nume care să „zbârnăie”; de unde, probabil, împrumuturile, adăpostit sub mulțimea de pseudonime. Semnând, din 1904, Tudor Arghezi, el și-a oficializat numele abia în 9 mai 1956! Unii îl derivă de la Argesis, numele roman al râului Argeș (cf. Constantin Popescu-Cadem), alții, precum D. Micu, îl leagă de Arie și Ghezi (doi eretici), poetul iscălind și T. Ar-Ghezi. În fine, Ferenczes Istvan, în volumul-surpriză Arghezi-Ergézi, pune umărul la elucidarea tainei și aduce în atenție o secuiancă, Ergézi Rozália, născută la Vlăhița, Arghezi fiind copilul din flori al viitoarei bone (a lui Mitzura și Baruțu), ceea ce ar explica de ce poetul, bucurându-se de veri fericite în zona Băilor Homorod, „știa puțin limba maghiară”. Și căreia i-a asigurat o secretă ocrotire, Rozália, ca „mamă curată”, murind în 1944, înt-un spital de psihiatrie de lângă București (v. Din flori, poezie inclusă de cei care au „îngrijit” volumul-raritate Anii tăcerii, maltratând textele, Arad, 2010).

Și „meteorica” sa prezență în viața monahală, vădind lipsa vocației, și experiențele închisorii, în trei rânduri, culminând cu „procesul ziariștilor” (alături de Slavici) și lungul exil interior după atacul lui Sorin Toma, ca „procuror principal” (Popa 2001: 123), atac reluat în iunie 1948, într-o broșură de mare tiraj sunt, desigur, episoade extrem de dificile. Mai ales că articolul-necrolog, fie el și „colectiv”, semnat, însă, de un activist de vârf al partidului nu îngăduia o replică. Nimeni nu i-a venit în sprijin lui Arghezi, trebuie să reamintim. Încât, „singur și pieziș”, fire de răzvrătit, „cu mare potențial conflictual” (cf. M. Ursache), poetul , fără etică și idealuri în ochii lui M. R. Paraschivescu, amână „noua vasalizare” (cf. M. Popa), deși, până la urmă, va ceda. Cert, „omul a dăunat operei”, va conchide Dorina Grăsoiu, reconstituind receptarea în Bătălia Arghezi, „de la debut până la centenar”. Adică: tabuizat, desființat, carantinat și, în cele din urmă, preamărit, acceptând avansurile noului regim. „Tributul” său, des incriminat, se cuvine privit mai atent. Scrise în epoca de interdicție, ne previne Baruțu T. Arghezi, cele două volume „de acomodare” i-au asigurat penetrarea în „canonul dejist” și manuale (Negrici 2019: 151), ținând de un proces seismic, de recuperare prudentă a moștenirii literare, prin filtru ideologic. Fiindcă, în nevoie vitală de legitimare, Arghezi, dintre cei mari, putea fi o prezență utilă pentru regim, chiar și „de fundal”. În fond, antitetic în „peizage” și triumfalist în celălalt volum, cântând măreția omului, el, „clarificat” ideologic, descoperea lupta de clasă și progresul științific al noii epoci. Dar și acolo, textele sale rămân „profund personale” și „parțial lizibile”, conchidea unul din traducătorii săi recenți, Benoît-Joseph Courvoisier, într-un articol de escortă (v. Antologia Între două nopți / Entre deux nuits, adunând „poeme alese”).

Sfidând orice „încadrări” (școli, curente, grupuri), revendicat, repudiat, „desființat” și oficializat, văzut ca un encomiast legionar, regal, antonescian, antibolșevic, comunizant, „tabletistul” Arghezi era taxat în noua eră fie ca un irecuperabil decepționist (cf. N. Moraru), fie ca un „revoltat haotic” (cf. I. Vitner). Un „flașnetar” care, zicea îngăduitor Z. Cârlugea, a jucat o carte inteligentă „de juvete”, păcălind regimul, salvând opera. O operă postbelică în care, observa Alex Ștefănescu, „rămânea loc și pentru arghezianism”. Dar, în întregul ei, judecată sub o prezumtivă unitate, sau considerând, precum Ș. Cioculescu, că primatul poet sau prozator, o dispută care a învolburat spiritele, e o falsă problemă, elementele fiind „nefungibile”. Arghezi rămâne, indiscutabil, momentul de vârf al poeziei noastre în trecutul secol. Salutând intrarea sa, ca membru titular al Academiei, G. Călinescu îi recunoștea genialitatea, inegalabila artă plastică, îmbogățind geografia noastră literară, zicea criticul, cu „un munte nou” (Călinescu 1972: 84). A fost la un pas de a primi Premiul Nobel, relatează Baruțu T. Arghezi, „laureatul” dăduse și un intervu agenției Tanjug, iscând, la noi, previzibil, un blocaj academic și revolta celor de la Uniunea Scriitorilor. Până la urmă a plecat, sub semnătura lui Al. Philippide, și Recomandarea, dar alesul, la presiunile Moscovei, a fost Șolohov, deși 1965 era anul Poeziei, încălcându-se, astfel, „formula bivalentă a premiului” (Baruțu T. Arghezi 1999: 225).

Interogativ, mânat de ispita căutării, voind a scăpa de îndoială și sfârșind în tăgadă, conștientizând limitele, Arghezi a propus o transcendență laică, anunța Șerban Cioculescu încă în 1945! Dar această mitologie personală, cu substrat eretic, nu putea fi urmată în anii postbelici de noii poeți. Nici universul domestic-bucolic, de prospețime și umilitate, inventariind mărunțișuri și, cu atât mai puțin, meditația religioasă, slăvind o relație ambiguă (între tăgadă și smerenie) cu un Dumnezeu, și el, domesticit, „în tainică lipsă”, n-ar fi fost pe placul autorităților. Ceea ce i se îngăduia marelui poet la bătrânețe nu era permis noilor contingente lirice.

Când, în 1970, Alexandru George tipărea Marele Alpha, criticul, mereu „cârtitor”, chițibușar, oricum un polemist de temut, nota că Arghezi, cel „atât de cercetat”, nu avea „o situație literară prea bine lămurită”. Și anunța că va intra „în război” exegetic cu cei care l-au precedat, poetul, „chinuit de doi”, vădind o contradicție structurală. Iar opera, foind de avatari arghezieni, n-ar avea un „principiu director” (George 1970: 39). Un poeta faber pentru care nimic nu-i lesnicios, cu „o expresie violentă și colorată”, ieșind hotărât de sub tirania eminesciană, dar care n-a iscat o modă Arghezi. Un răzvrătit, frământat de îndoieli, un eu sfâșiat, găzduind voci potrivnice.

În chip de moștenitor al durerilor unui neam obidit, de origine plebee, om așezat în lumea Mărțișorului, cu genă țărănească, vădind – mai presus de orice – simplitate, transparență, meșteșug etc., simțind umbrele amurgului, atipicul Arghezi, cultivând poetici eterogene și polarizări ingenioase, rămâne, indiscutabil, un geniu verbal structurat dual, un canonic neclintit de furtunile revizioniste. Un „antimodernist avangardist” (Popa 2001: 1132), adică un tradiționalist îndărătnic căruia i-a plăcut, mărturisea, „cerneala și condeiul”, primind „botezul de bronz al poeziei”. Cu o viață cu ascunzișuri, sub camuflaj, întreținând o biografie enigmatică, alături de cea oficială, de uz didactic, însoțind „exercițiul dârz” al travaliului literar; anunțând, sisific, „o vestire nouă”, prin așezarea cuvintelor „în vecinătăți unice”, iată – în rezumat – destinul unui „tâlhar de ceruri”, un mare poet rebel al secolului său.

 

Bibliografie:

Anghel 2012 = Mirel Anghel, Viața lui Tudor Arghezi, București, Pro Universitaria, 2012.

Anghel 2014 = Petre Anghel, O istorie politică a literaturii române postbelice, București, RAO, 2014.

Arghezi 2010 = Tudor Arghezi, Anii tăcerii, ediție coordonată de Doina și Baruțu T. Arghezi, cuvânt înainte de Aurel Ardelean, postfață de Mirel Anghel, Arad, „Vasile Goldiș” University Press, 2010.

Arghezi 1999 = Baruțu T. Arghezi, Un „Nobel”...furat, în Note și comentarii, Timișoara, Marineasa, 1999.

Călinescu 1972 = G. Călinescu, Literatura nouă, ediție îngrijită și prefațată de Al. Piru, Craiova, Scrisul Românesc, 1972.

Cârlugea 2019= Zenovie Cârlugea, Tudor Arghezi. Dicționar esențial. Oameni din viața lui, Iași, TipoMoldova, 2019.

Cârlugea 2008 = Zenovie Cârlugea, Tudor Arghezi și spiritul Olteniei, Prefață de Gheorghe Grigurcu, Craiova Fundația Scrisul Românesc, 2008.

Cesereanu 2003 = Ruxandra Cesereanu, Imaginarul violent al românilor, București, Humanitas, 2003.

Constantinescu 1989 = Pompiliu Constantinescu, Figuri literare, București, Minerva, 1989.

George 1970 = Alexandru George, Marele Alpha, București, Cartea Românească, 1970.

Grigurcu 1989 = Gheorghe Grigurcu, De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiș, București, Minerva, 1989.

Lovinescu 2014 = Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte: 1960-2000, Ediție îngrijită și prefață de Cristina Cioabă, București, Humanitas, 2014.

Manolescu 2008 = Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești, Paralela 45, 2008.

Marcu 2014 = Luminița Marcu, O revistă culturală în comunism: Gazeta literară (1954-1968), București, Cartea Românească, 2014.

Mitchievici 2016 = Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Comunism Inc. Istorii despre o lume care a fost, București, Humanitas, 2016.

Neagu 1996 = Fănuș Neagu, La marginea literaturii, în „Noua Revistă Română”, nr. 2/1996.

Negrici 2019 = Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Iași, Polirom, 2019.

Nițescu 1995 = M. Nițescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Ediție îngrijită de M. Ciurdariu, București, Humanitas, 1995.

Popa 2009 = Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. I, (23 august 1944 – 22 decembrie 1989), versiune îngrijită și augmentată, București, Semne.

Selejan 2011 = Ana Selejan, Sorin Toma, privind înapoi, în Adevăr și mistificare în jurnale și memorii apărute după 1989, București, Cartea Românească, 2011.

Simuț 2012 = Ion Simuț, Vămile posterității: secvențe de istorie literară, București Editura Academiei Române, 2012.

Simuț 2014 = Ion Simuț, Artă poetică de restriște, în „Cultura”, nr. 25/17 iulie 2014.

Toma 2011 = Sorin Toma, Articolul despre poezia lui Arghezi, l-am scris din însărcinarea conducerii superioare de partid, interviu realizat de Ilie Rad, în „România literară”, nr. 41/14 octombrie 2011.

Ungheanu 1985 = Mihai Ungheanu, Mărțișorul ostracizat, în Exactitatea admirației, București, Cartea Românească, 1985.

Ungureanu 2017 = Cornel Ungureanu, Fenomenul Arghezi. Sub pecetea tainei, în Arta paricidului la români, București, Cartea Românească, 2017.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog