Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ȘI TERMINOLOGIE

CUVINTE DEZVELITE

LEXICOLOGIE

RECURS LA PATRIMONIU

RECITIREA CLASICILOR

SINTEZE

INEDIT

CRITICĂ. ESEU

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

CULTURA MEMORIEI URBANE

LITERATURĂ ŞI DESTIN

CONFESIUNI

PRO DIDACTICA

POESIS

STAREA DE VEGHE

EX CIVITATE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

ANIVERSĂRI. IOAN SCURTU – 80

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

RESTITUTIO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ. ESEU

Constantin Morariu. O cronică din Bucovina (I)

Mircea A. DIACONU

Alte articole de
Mircea A. DIACONU
Revista Limba Română
Nr. 6, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Pentru că „Limba Română” împlinește, iată, trei decenii de existență, învingând nu o dată momente dificile, mi se pare o datorie de onoare să colaborez cu un text despre cineva care a militat substanțial pentru supraviețuirea limbii române în Bucovina austriacă. Constantin Morariu, unul dintre martirii arboroseni, publica în „Revista politică” (nr. 6 și 7/ 1889) un text intitulat Limba românească în Bucovina. Anterior, tot în 1889, scrisese Către sătenii români bucovineni, text care avea să circule și în broșură de sine stătătoare în 1200 de exemplare. În memoriile1 sale, Constantin Morariu precizează: „În cei peste șapte ani petrecuți la Toporăuți am avut prilej să cunosc că pe ruinele limbii noastre slavismul se lățește în mod îngrozitor. De aceea am început a publica în „Revista politică” (1886-1891) din Suceava toate știrile relativ la prigonirea limbii noastre, știri luate de unde ni se da ocazia a le auzi” și urmează precizarea surselor avute la dispoziție și enumerarea câtorva situații dramatice pentru limba română. În fine, Către sătenii români bucovineni, care include și Istoria limbii românești, e publicată în memoriile de care aminteam.

Textul care urmează este o prezentare a memoriilor lui Const. Morariu, făcută cu scopul de a pune în discuție chestiuni de metodă (cum putem înțelege și interpreta o scriere de felul acesta, rămânând în marginile adevărului), dar și de a ne proiecta în iureșul evenimentelor de tot felul. De asemenea, m-a interesat reconstituirea personalității memorialistului, dar și reconstituirea vieții din Bucovina de la cumpăna secolelor al XIX-ea și al XX-lea. Printre elementele relevante, multe referitoare la limba română din Bucovina austriacă.

 

***

A scrie despre Memoriile lui Constantin Morariu este, din mai multe puncte de vedere, o provocare. Înainte de toate, o provocare metodologică. Cum să explorezi acest text profitând cât mai mult posibil de informațiile pe care ți le oferă, fără a risca să cazi în capcana adevărului unic? În general, cum să le explorezi ca să nu scapi din vedere esențialul și detaliile semnificative? Ce măsuri de precauție să-ți iei, ținând cont de faptul că e la mijloc povestea unui subiect (care are datele lui psihologice, temperamentale, sociale, politice, identitare), dar și povestea unui grup etnic căruia subiectul îi aparține și, deopotrivă, povestea unui dat istoric concret? Și fiecare din aceste niveluri se complică extrem de mult.

În fond, înainte de orice altceva, povestea (adică structura epică de ansamblu, dar și detaliile, unele uluitoare) constituie o sursă, singura credibilă, pentru reconstituirea profilului lui Constantin Morariu. Nu avem alte mijloace de a pătrunde în felul lui de a fi, în adevărul ființei sale. Și cred că și aici avem o răscruce, ca să zic așa. Căci, pe de o parte, trebuie să înțelegem cum se vede Constantin Morariu pe sine (și cum dorește să se livreze celorlalți – căci, evident, scrie ca să lase mărturie; în sensul acesta, opera aceasta, din categoria marginalelor, în fond, este o sinteză) și, pe de altă parte, cum transpare el din faptele povestite, care, oricât de mult se cosmetizează pentru ceilalți, constituie sursa „caracterizării directe”. Ba tocmai posibilele discrepanțe ar trebui analizate cu atenție. În fond, orice subiect care se mărturisește, chiar împotriva voinței sale, propune o legitimare de sine; orice mărturisire e o construcție de manipulare. Interesant, în cazul nostru, că există un model al acestei situații. Altfel spus, ar trebui să vedem dacă între faptele din CV-ul care însoțește o petiție adresată Împăratului (deși, prin forța lucrurilor, un CV are o anumită structură și un anumit stil, rece, constatativ) și interpretarea (sau prezentarea) lor în restul memoriilor există un anume defazaj. Ca în cazul oricărei scrieri memorialistice, e nevoie de o lectură circumspectă, dând credit major nu faptelor în sine, ci faptelor din perspectiva definirii subiectului care scrie. Abia apoi ar trebui să ajungem la fapte.

Pentru a pătrunde în miezul acestei probleme (teoretice și de metodă), voi supune atenției aici, într-o amplă paranteză, un singur caz, un detaliu, în fond, a cărui valoare poate fi considerată, însă, emblematică. Povestea – un adevărat scandal public – se petrece spre sfârșitul anului 1889 și are în centru tipografia arhiedecezană. Înființată „prin contribuiri mai ales din partea preoțimii”, tipografia era administrată de arhimandritul Miron Calinescu2, care, în urma constatărilor că, deși funcția era onorifică, luase mai mulți ani salariu. Statutul tipografiei, creat atunci, va fi criticat aspru de dr. Gheorghe Popovici („neuitatul deputat din camera imperială” (Morariu 1998: 49)3, iar replica („fătul triumvirilor”4) conține acuzații grave la adresa mitropolitului Silvestru5; el ar fi fraudat un fond, înființat după moartea mitropolitului Teofil Bendela, numit „Fondul Teofilean”. Mitropolitul răspunde, la rându-i, prin intermediul secretarului său. În același timp, presa din Cernăuți ar fi atacat „apologia a doua” a Mitropolitului Silvestru6. Atmosfera era, deci, publică și mai mult decât tensionată. În acest context, pentru a clarifica lucrurile, Mitropolitul organizează o întrunire în data de 23 februarie 1890, Constantin Morariu fiind desemnat secretarul ei. A fost, așadar, în miezul evenimentelor, martor al lor. Sunt enumerați participanții7 și ordinea de zi, apoi, nu tocmai succint, dezbaterile. Secvența e memorabilă (vom face trimitere la ea și în alt context), pentru că relevă ceva din personalitatea mitropolitului Silvestru. Cum autorul s-a folosit în redactarea memoriilor, cum spune și cu altă ocazie, de notițe redactate în vremea respectivă (va fi ținut el un jurnal, sau ceva similar unui jurnal?!), putem conveni că replicile sunt autentice. Dacă nu, măcar plauzibile. Exprimă, oricum, spiritul mitropolitului. Să cităm din intervenția lui, cu comentariul final al memorialistului: „Apoi da, da, astăzi suntem puțini aici și ce am lucrat (uitându-se pe ceas) în vreme de peste trei ore? Și acum ați vrea să conchiemați adunarea generală a tuturor fondatorilor, ca tocmai prin deliberări asupra unui proiect atât de vast să se piardă timpul fără nici o ispravă, și în chipul acesta să tot tărăgănați afacerea, până mă veți vedea dus la Horecea (cimitir – aceasta e explicația memorialistului, fără doar și poate, n.n.), și abia atunci să-mi cântați «Osana» prin Nachrichten („Bukowiner Nachrichten”, nr. 432/1890 publicase acuzațiile la adresa lui, nesemnată, dar concepută, o spune Constantin Morariu, de trei dintre participanții la ședință, consilieri consistoriali), după cum mi-au cântat-o unii. – Aici toți cei prezenți se-nțelege, afară de triumviri, au început a striga bravo! și a bate din palme, iar Silvestru, ridicându-și dreapta în sus, a urmat: Dumnezeule, unul din cantorii mei (precizarea „guvernatorul Pino”, pusă în paranteză, e de asemenea a memorialistului, n.n.) a orbit, pedeapsa meritată îi va ajunge și pe ceilalți, dintre care pe unii i-am scos din nevoie, eu i-am ridicat, eu i-am înălțat! La aceste vorbe însoțite de necurmate aplause, triumvirii erau pe față albi ca varul” (Morariu 1998: 50-51). La drept vorbind, multe din secvențele vieții lui Constantin Morariu se desfășoară în aceeași tensiune. Conflicte cu cei din jur, acuzații implicite sau explicite de imoralitate, corupție, indolență, divergențe de idei și calomnii, dispute cu autoritățile de diferite nivele, fracturi majore cu cei de altă etnie etc., etc. Să fie toate acestea o oglindire reală? Oglinda să fie aceea care deformează? În tot cazul, avem de-a face cu o selecție: nu știm dacă din faptele lui Constantin Morariu sau din cele al căror martor a fost, dar sigur o selecție, un decupaj, din realitatea vieții concrete. Greu de spus că situațiile din aceste memorii sunt excepții. Dar la fel de greu e să spunem că ele exprimă în absolut lumea concretă. De altfel, n-ar fi lipsit de interes ca, paralel cu aceste memorii, să fie prezentate și cele ale lui Ovid Țopa. Dimitrie Țopa, tatăl lui, autorul celebrei cărți Românismul în regiunea dintre Prut și Nistru din fosta Bucovină8, născut în 1865, făcuse de asemenea liceul în Suceava, fiind preot și profesor. E același mediu, în fond, trecut, însă, prin ochii fiului, născut în 1891. E o diferență de perioadă (fapt relevant în bună măsură), dar e și o clară diferență de ton.

Să revenim, însă, la scena prezentată. Ce putem pune la îndoială din acest veritabil „proces verbal” în care discursul pare a fi notat stenografic? Poate faptul că „triumvirii” erau albi ca varul. Preluând informații de context, aș face, însă, câteva precizări care par să complice mult lucrurile. Nu e prea clar cum au decurs mai departe evenimentele, dar e invocat un anume Erbdin care i-ar fi amintit lui Eudoxiu Hurmuzachi de „faima că Reus se lăsa mituit cu prilejul ocupării posturilor de cantori bisericești”, iar acest lucru l-ar fi obligat pe mitropolit „să-l împuternicească pe arhimandritul Ștefanelli cu cercetarea disciplinară în afacerea aceasta. Ștefanelli l-a ascultat pe Reus numai o dată și resultatul a fost așa de compromițător, încât Mitropolitul a sistat cercetarea” (Morariu 1998: 51). Iar într-o notă de subsol, care ar trebui să explice ceva în legătură cu Erbdin se precizează (va fi fost adăugată precizarea la recitirea manuscrisului?) că un Ilie Dimitrovici (colportor al informației că Erbdin, ministru al Cultelor, știa de cazul Reus) ar fi adăugat că „Silvestru a zis că știe bine ce face Reus, dar lupta cu guvernul nu-l lasă să-i facă cercetare” (Morariu 1998: 51). Cert este că între Mitropolit și cei trei consilieri invocați care ar fi trebuit să fie oamenii lui de încredere există o dispută (la vedere și mai ales subteran) cu consecințe grave. Dar, cum spuneam, ca imagine, lucrurile par să se complice mult. În conflict cu autoritățile, Mitropolitul Silvestru ar fi complice cu coruptul Reus, care-i este, de altfel, adversar, pentru a nu discredita un român, fapt care ar fi atras oprobiul asupra întregii comunități românești. În lupte cu guvernul, el preferă să nu dea curs urmăririlor legale referitoare la membri ai consistoriului, căci consecințele ar fi lezat chiar biserica ortodoxă și națiunea română din Bucovina. Dar acest fapt nu-l împiedică să lanseze zvonuri cu consecințe grave la adresa pregătirii, culturii, competenței și moralității unora dintre triumviri. Iar eroul nostru, Reus, reapare în memorii și în alt context. Urcând în trenul care avea să-l ducă la Suceava, pentru a-și prelua postul de la Pătrăuți pe Suceava (după ce două solicitări de a fi preot la Cernăuți eșuaseră), Constantin Morariu se întâlnește cu familia lui Gheorghe cavaler de Reus-Mârza. Era în iunie 1896; mitropolitul Silvestru murise. „Atunci părintele protopop catedral și consilier consistorial începe a-mi spune o istorie despre răzbunare a unui popă, la sfârșitul căreia se scoală în picioare, dă cu pumnul ridicat o lovitură în aer zicând: «și ia așa, când popa se răzbună, apoi se răzbună!» [la subsol citim: „Oare a auzit omul acesta învățătura creștinească: «Nu vă răzbunați înșivă, că scris este: răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti», zice Domnul (Rom. 12, 19), n.n.9]. După aceea îmi întoarce spatele și se uită la fereastră. (...) / Sărmana biserică ortodoxă orientală, servită de astfel de urmași ai lui Hristos! Și martor mi-i Atotștiitorul că, afară de incidentul că n-am fost suferit să intru cu icoana în casa acelor oameni, eu n-am avut cu ei nimic, cum se zice – nici în clin, nici în mânecă. Dar, se-nțelege, am fost aderentul credincios al lui Silvestru” (Morariu 1998: 95). Sunt necesare câteva explicații. Anterior, când Constantin Morariu povestise care fuseseră dificultățile întâlnite la Clocucica (le vom vedea în paginile următoare), pe lângă tema alcoolului și a concubinajului, vorbește despre dorința Mitropolitului Silvestru ca datina să se păstreze și preoții să umble în ajunul Crăciunului cu icoana și crucea prin casele oamenilor. Or, soția protopopului Reus-Mârza nu-l primește. Îi deschide ușa și îi spune de trei ori „Nu trebuie!” (Morariu 1998: 57).

Acum avem, ca să zic așa, toate datele problemei (care apar în memorii, să se înțeleagă) pentru a discuta despre selecția faptelor, reflectarea lor și gradul de adecvare la real. Se poate crede că o parte dintre fapte sunt adevărate (am ezitat mult dacă acesta e cuvântul potrivit; de fapt, la modul ideal vorbind, în conformitatea cu desfășurarea lor), în vreme ce altele exprimă poziția memorialistului care, în judecarea evenimentelor, se poziționează (și nu neapărat deliberat) într-un anumit fel. Amintesc cuvintele lui Paul Cornea care, la un moment dat, spune: „repetarea unui comportament gestual ori verbal duce, în cele din urmă, la crearea unei habitudini pe care spiritul nostru o integrează (...). Și de câte sofisme și justificări abuzive nu suntem capabili când există interesul de a demonstra o teză bizuită pe o falsă credință”10. Nu vrem să spunem că e cazul lui Constantin Morariu. Dar e limpede că, înainte de realitatea propriu-zisă, lumea se structurează în funcție de reperele lui.

În cazul nostru, ce putem bănui? E posibil ca, într-adevăr, soția lui Reus să nu-l fi primit cu ajunul Crăciunului. Se poate ca, ulterior, scena din tren să se fi petrecut exact așa, prilej pentru Constantin Morariu de a trage un verdict moral. Mai mult, e posibil ca, la întâlnirea privind soarta tipografiei, să se fi discutat și despre Reus, iar Consantin Morariu, martor fiind, mai mult, adept și rudă a mitropolitului, să fi devenit deja pentru Reus o persoană neagreată. Dar culpele invocate, de o gravitate excepțională, și, în fond, „complicitatea” mitropolitului, care nu declanșează urmările care poate se impuneau, sunt supoziții, vorbe, bârfe, poate calomnii. Or, fire ardentă, angajată, militantă, Constantin Morariu, un luptător pentru limba română, pentru recunoașterea drepturilor neamului românesc din Bucovina, finalmente, un luptător pentru dimensiunea lui creștină, fapt care implică și limba română, și neamul românesc, pătrunde deseori în culise (culisele scenei imediate sau culisele istoriei) pentru a sluji și pleda. Iar tribunele lui – înainte de cartea aceasta de memorii, despre care nu avea cum să știe dacă și când va fi publicată – sunt amvonul, parohiile prin care a trecut, ziarele pe care le-a întemeiat, „Revista Politică” și „Deșteptarea”, sau altele, articolele devenite broșuri etc. Tribunele lui sunt, finalmente, faptele sale. Deschis spre polemică, Constantin Morariu stăpânește o retorică cu care ar trebui să convingă. În fond, se pune în slujba unor idealuri, pe care ar trebui să le gândim concentric. Tocmai de aceea, în căldura argumentației, pledoariile lui Constantin Morariu pot amplifica nu o dată detaliile, supozițiile pot căpăta valoare de adevăr, dar, tocmai pentru că e un slujitor al adevărului, nu-l putem bănui de deformări deliberate. Voi reveni asupra acestor chestiuni.

Dar să închidem paranteza (atât de lungă, de altfel – adevăratele concluzii le vom trage, însă, ceva mai încolo), pentru a reveni la un detaliu din cuvântul concluziv al Mitropolitului Silvestru, citit încă de la început. Guvernatorul Pino ar fi orbit, spune Mitropolitul Silvestru, fiind aceasta o pedeapsă a providenței. Evident, retorica Mitropolitului poate fi convingătoare. Dar în memoriile lui Constantin Morariu guvernatorul mai apare atunci când se vorbește de faptul că Viena ar fi așteptat cu nerăbdare moartea Mitropolitului Silvestru, a cărui cerbicie era greu de înfrânt. În apologia a doua, el însuși ar fi spus: „pentru unele aspirații la funcțiuni viața umilinței mele durează prea lung” (apud Morariu 1998: 84), bazându-se pe dialogul care ar fi avut loc între un ministru vienez și dr. Ioan Țurcan11. Cum la întrebarea „Ce face bătrânul?” i s-a răspuns că „e voinic și sănătos”, ministrul ar fi reacționat: „O, el ni trăiește regretabil de mult” (apud Morariu 1998: 84). Și aici, firește, ne putem întreba: va fi fiind acesta, povestit de Ioan Țurcan, dialogul real? E un dialog imaginat, produs de Ioan Țurcan? Produs de Constantin Morariu? Urmează o altă scenă, pe care Constantin Morariu o povestește ca și cum ar fi fost martor la întâlnirea dintre guvernatorul Pino și Mitropolitul Silvestru. Ce-i drept, nu-i imposibil ca scena să-i fi fost povestită de acesta din urmă. Spune Constantin Morariu: „Este fapt că guvernatorul Pino s-a presintat în reședința mitropolitană îmbrăcat plen parade înaintea lui Silvestru și i-a zis12: «Vin în numele întregului ministeriu ca să vă provoc ca să vă depuneți dignitatea». Silvestru i-a răspuns: «De la d-ta, ca simplu servitor al Statutului, întregul Ministeriu poate cere așa ceva, căci pentru d-ta este de ajuns coala albastră. De la mine însă, ca principe al bisericii, care stau aici pe temeiul așezămintelor canonice ale bisericii mele...» și nesfârșind propoziția, i-a trântit musafirului său ușa supt nas, a raportat obrăznicia imediat Împăratului și urmarea a fost aevea: coala albastră (și aici se precizează la subsol: «Pe cei desgrădiți era îndătinat a-i înștiința prin o coală albastră că sunt demiși din serviciu») pentru bietul cutezător care, ca să-și acopere rușinea, a răspândit faima că a orbit” (Morariu 1998: 84-85). Iată-l pe Mitropolitul Silvestru într-o scenă memorabilă, aproape impulsiv, ferm, radical, nerobit, demn, inflexibil. După părerea mea, scena e adevărată. Altceva pun, însă, sub semnul îndoielii: Pino, guvernatorul Felix Pino von Friedenthal, va fi pierdut postul de guvernator pentru că orbise (așa cum spusese Mitropolitul cu altă ocazie), sau, cum spune tot el, orbirea era o scuză a guvernatorului care fusese demis de Împărat, în urma plângerii făcute de Mitropolit? O contradicție ca aceasta – din spusele Mitropolitului, deci și din spusele lui Constantin Morariu, care le reproduce fără să rezolve implicita nedumerire – permite o fisură în monolitul propriilor pledoarii. Poate fi un detaliu, nesemnificativ; detaliile fac, însă, diferența.

Care sunt părerile mele din toată această expunere, al cărei caracter introductiv nu m-a împiedicat, de altfel, să plonjez în mijlocul evenimentelor? Eu nu cred că faptele sunt ipoteze suspendate, adică „ficțiuni” (spiritul lor e corect; ce bine ar fi fost, totuși, dacă am fi avut și memoriile lui Reus, de exemplu, sau ale guvernatorului Pino), ci că viața – viața unui Mitropolit român precum Silvestru, viața unui absolvent de teologie care militează pentru recuperarea identității etnice a românilor, viața românilor în Bucovina, fie ei țărani, sau funcționari, sau intelectuali – e un infern. Nu și pentru alți mitropoliți, nu și pentru mulți alți preoți, nu și pentru mulți dintre boierii români, deveniți conți, baroni etc., nu pentru mulți țăran care prin felul lor de-a trăi, ca și înainte de 1775, cumva natural.

Totuși, să mai facem un pas înapoi: despre guvernatorul Felix Pino von Friedenthal, preluând informații din Lexiconul biografic austriac (Österreichisches Biographisches Lexikon 1815–1950) (ÖBL), Vol. 8, Editura Academiei Științifice din Viena, 1983, p. 84-85, Wikipedia spune că a îndeplinit funcția de guvernator al Bucovinei în perioada 4 octombrie 1870 – 8 iulie 1874, fiind transferat apoi ca guvernator al Litoralului austriac (Küstenland) (1874-1879) și al Austriei Superioare (1879-1881), pentru a reveni în funcția de guvernator al Bucovinei în intervalul 14 februarie 1887 – 1 august 1890. Or, Constantin Morariu știa, firește, toate aceste lucruri. Prin urmare, guvernatorul Felix Pino von Friedenthal n-o fi orbit (nici o fotografie din cele disponibile în spațiul electronic nu ni-l arată purtând ochelari); prin urmare, e posibil ca plângerea mitropolitului Silvestru să-și fi făcut efectul, iar, într-un fel sau altul, Pino să se fi reabilitat. Dar dacă nici una dintre cele două variante nu e corectă? Aș fi tentat să cred mai degrabă într-o a treia ipoteză. În tot cazul, merită să fie studiată atent (de nu vor fie existând astfel de cercetări) relația dintre autoritățile vieneze și cele locale. Oamenii, se știe, preferau să dea petițiile direct împăratului (există o proză a lui Iraclie Porumbescu în acest sens) pentru că nu aveau deloc încredere în autoritățile locale. Citim în Mihai Iacobescu: „Cutezanța unor țărani de a pleca direct la Viena spre a se plânge împăratului este frecvent și sever pedepsită de funcționarii locali” (Iacobescu 1993: 312). Câteva exemple din 1842, preluate din Teodor Bălan, arată că la întoarcere, țăranii puteau fi atacați, luându-li-se
„lăzile cu documente și scrisorile lor doveditoare”, sau pur și simplu întemnițați. Ceva despre autoritatea guvernatorului spune chiar faptul că memorialistul apelează la prenumele lui.

Așadar, cum să citești povestea care ți se spune în așa fel încât, fascinat de ea, să te de-situezi, să faci, adică, un pas înapoi, pentru a evita riscul de a rămâne prizonierul unui (singur) punct de vedere? Ar fi nevoie de o probă de adevăr, deși nu faptele ar trebui să fie diferite, ci interpretările. Știm încă că interpretările modifică inevitabil faptele și finalmente nu avem decât interpretări. În tot cazul, în situația noastră, cred că trebuie să-l înțelegi bine pe Constantin Morariu pentru a evalua, interpreta, refolosi corect informațiile oferite de el. Și aici aș vrea să întreb ce anume putem pune sub semnul îndoielii? Putem avea rezerve în legătură cu visurile pe care le povestește Constantin Morariu (unele absolut nesemnificative, dar care relevă credința lui că visul îi comunică ceva esențial)? Putem avea îndoieli asupra anonimelor pe care le primește, pe care le transcrie în memorii, după ce fuseseră publicate în presa momentului? Redactate, firește, în germană, apar aici într-o versiune românească foarte expresivă13. Am putea avea rezerve în legătură cu diferite scrisori pe care le reproduce sau cu o serie de dialoguri și scene, la care a fost martor sau care i-au fost povestite de alții? Procesul Arboroasei, de exemplu, e transcris după textul oficial publicat în „Bukowina” și putem bănui aceeași rigoare în multe alte cazuri în care se face trimitere la surse de genul scrisorilor etc. Pot fi puse sub semnul îndoielii întâmplările povestite de alții, poveștile altora, din timpuri mai îndepărtate, devenite argumente în favoarea propriilor idei? Sau: care sunt realitățile din jurul său, pe care le cunoaște prin experiență proprie, care să fie neplauzibile? Conspirațiile din jur, gradul de degradare morală la românii pe care îi păstorește, pericolul ucrainizării sau al pierderii identității românești, toate acestea să fie consecința exigențelor sale exagerate, a temerilor sale, a frustrărilor proprii? În ce mă privește, cred că fapte reale pot fi descoperite sub patosul care adaugă, printr-un plus de pasiune, accente într-o direcție sau alta. Dacă el vede lumea prin prisma idealurilor sale, a inclemenței sale radicale, a convingerilor cu care trăiește, dacă, așadar, îi vede pe ceilalți prin sine însuși, indiscutabil, culorile întunecate pot fi înțelese.

Așadar, chiar dacă putem afirma că „faptele” sunt trecute prin prisma subiectivității, deci deformate, ele sunt relevante pentru a înțelege nu doar personalitatea lui Constantin Morariu, ci măcar atmosfera timpului, pe care el o reflectă, pe care ființa lui o încorporează. În plus, cred că mai e ceva relevant. Memoriile au rămas în manuscris; prin urmare, față de conținutul lor, față de ideile vehiculate, cititorul de azi trebuie să se poziționeze într-un anumit fel în cunoștință de cauză. Numai că bună parte dintre secvențele memoriilor (anonime, mărturisiri referitoare la ucrainizarea învățământului, „filipicele” dedicate istoriei limbii române și apărării ei) au fost publicate în presa timpului (cum se precizează într-un loc, textele de-acolo erau chiar mult mai bogate); rolul lor era acolo altul, de a schimba lumea, de a genera lume. Așa încât faptele invocate nu exprimă doar poziția autorului, ci și, implicit, o anumită poziție și atitudine a autorităților, din Cernăuți sau de la Viena. În tot cazul, „informațiile” oferite au circulat, au făcut școală, au intrat în uz și nu știm să fi fost combătute public, în așa fel încât de „adevărul” lor autoritățile au luat cunoștință. La drept vorbind, cartea aceasta ar trebui reeditată într-o ediție care să reproducă toate articolele, studiile, intervențiile publicate de Constantin Morariu în presa vremii, în broșuri separate, în volume, la care aici face el însuși trimitere, unele abia invocate (în fond, memoriile nu sunt o auto-apologie), dar relevante pentru context. Tocmai de aceea, Constantin Morariu (și nu numai el) își așteaptă, cred, exegetul. Revenind: chiar dacă sunt susceptibile de a fi exagerate, informațiile oferite în presa vremii, necontrazise, necombătute sau anulate, au funcționat ca adevăruri și au creat efecte. Au creat opinie și mentalități.

Trecând peste toate acestea (chestiuni de metodă și nu numai, din moment ce m-au scos din impas; în fapt, nu găseam tonul potrivit, căci nu reușeam să descopăr poziționarea adecvată pentru a scoate din memoriile lui Constantin Morariu ceea ce credeam că trebuie spus și altora), aș preciza că două sunt „lumile” care pot fi explorate. Una este lumea existenței lui Constantin Morariu, cu secvențele ei distincte, cu opțiunile și faptele consemnate pentru că sunt considerate relevante, în fond, cu metamorfoza unei vieți de roman. N-aș vrea să rezum însă în direcția aceasta, deopotrivă pentru că nu pot povesti, cât și pentru că teamă mi-e că aș reduce totul la un schelet fără viață. Or, ceea ce mă interesează e chiar viața. De aceea, voi face altceva: nu-i voi reconstitui viața, ci voi încerca să reconstitui și să problematizez viziunea lui asupra propriei vieți. Cealaltă este lumea, livrescă sau concretă, a faptelor; fapte din propria existență sau din experiența altora, din prezent sau din trecut, pe care memorialistul le reconstituie. În fapt, rezultă o imagine asupra Bucovinei, o epopee a ei, cu atât mai relevantă cu cât, aici, adevărul și imaginarul se împletesc. Un erou, memorialistul însuși, privit poate apoteotic în devenirea lui, se află în centrul acestui bildungsroman; la fel de legitim, însă, personajul central al memoriilor lui Constantin Morariu e Bucovina însăși; evident, Bucovina austriacă, din care face parte și bătălia românilor pentru descoperirea conștiinței de sine.

Așadar, un bildungsroman, care trebuie, cred, problematizat, căci Constantin Morariu își povestește viața așezând faptele sub semnul unei ordini, al unui curs, metaforă, cum vom vedea, deloc întâmplătoare. În fond, ce trebuie să facem este să identificăm firul roșu al evenimentelor, așa cum, mai în cunoștință de cauză sau nu, ni-l propune autorul însuși. Prin urmare, nu-i deloc nefiresc să ne întrebăm dacă, privită astfel, narațiunea aceasta e o construcție pentru sine ori una pentru cititor? Pe de altă parte, ne putem noi identifica în totul cu acest narator care, chiar atunci când faptele sunt doar presupuse, se poartă ca și cum ar fi omniscient?

Simplu și direct spus, Constantin Morariu pare în război cu toată lumea și asta pentru că lumea – enoriașii, superiorii, colegii, autoritățile – i se pare în derivă sau este cauza distrugerii neamului românesc. Ciudat că, în aceste condiții, e un optimist. Nu un înnegurat, ci un solar. Nu-și biciuiește oile păstorite (deși, în anonime, e acuzat la un moment dat în acest sens), ci îi deplânge; nu-și renegă colegii, ci îi desfide; nu își contestă superiorii, ci îi disprețuiește, pentru impostura, incompetența, trădarea lor; în fine, nu întoarce spatele autorităților de tot felul (de la guvernator la Împărat), nu se retrage, așadar, într-o contemplație distantă, arogantă și suficientă sieși, ci le înfruntă. Pe adversari, cum spune, îi poate și ierta, dacă se devotează neamului românesc. Refugiul și-l găsește în toate aceste atitudini și în mediul familial, cald, intim, protector („Dar ce ne păsa nouă de furtunile din afară, când în bordeiul nostru era concentrat tot raiul!”, spune la un moment dat – Morariu 1998: 40), din care nu lipsesc „foile” și cărțile românești, cu care se hrănea și în condițiile cele mai vitrege, din care nu lipsea, de asemenea, muzica14. Apoi, sunt confruntările publice, din care aflăm câte ceva, care-l angajau total și care vizau lupta pentru enoriașii săi, pentru limba română, pentru neamul românesc, pentru convingerea celorlalți că singurul reper moral e de căutat în biserică. Nu-i vorbă, din cauza condițiilor vitrege, încă din primii ani, un copil îi moare, el însuși se îmbolnăvește grav, apoi, amenințările îi vin din toate direcțiile, cineva îi persiflează actele de caritate, e acuzat de păcate grave, dar el trăiește ca un învingător și preferă să vadă doar ceea ce îl poate întemeia. Natura sa e a unui optimist. Cum să ne explicăm toate acestea? Pentru el, lumea este gândită (sau se gândește pe sine) în termeni de transcendență. Și aici putem cu adevărat exemplifica.

Într-un capitol intitulat „Constatări pe baza experiențelor” (Morariu 1998: 162), Constantin Morariu oferă cheia faptelor propriei vieți și a vieții Mitropolitului Silvestru. Un vis avut în 1885, pe când era la Toporăuți, prezentat în detaliu, însoțit chiar de desene explicative (cf. Morariu 1998: 46), i se pare că e pur și simplu confirmat, peste zece ani, de destinul mitropolitului Silvestru, de propriul destin. Asta afirmă peste aproape 34 de ani, când își scrie memoriile. Să-și fi redactat memoriile (deducem că, la un an după Marea Unire, lucra la ele) din această perspectivă? Să fi interpretat faptele chiar din timpul derulării lor, și nu din perspectiva sfârșitului, în acest sens? În tot cazul, în 1919, an entuziast, sfârșitul era încă provizoriu. Până la urmă, chestiunea e mai puțin importantă și e posibil ca adevărul să fie undeva la mijloc. Cert este că visul, care i se pare providențial, e interpretat ca o alegorie a confruntării cu adversitățile de tot felul și a victoriei finale. Merită să citim transcrierea visului, pe care l-ar fi avut într-o sâmbătă, 10 august 1885, prima noapte după revenirea de la Mehadia (unde fusese la băi să se vindece de reumatism): „Pare că mă scăldam în apa unui râu limpede ca lacrima, care curgea, în mod nefiresc de la est spre vest, pe drumul cel mare ce duce de la poarta țarinei din Toporăuți la deal spre Cernauca. Înotam pe spate cu fața în sus, și am ajuns până aproape de cimitir, unde râul făcea o încârnitură subită în forma unui unghi de la Sud spre Nord pe lângă șanțul dinspre răsărit al cimitirului. La unghiul acela apa numai pe-o clipă m-a aruncat cu fața deasupra ei, și atunci am văzut un tablou înfricoșător. Anume la capătul unghiului peste marginea despre sud a râului în care mă scăldam și care în partea aceea pare că nici nu avea mal, am văzut un abiz adâncit între niște maluri cumplit de înalte, în care alt râu curgea în mod firesc de la deal la vale și era foarte tulbure și vehement în cursul său. În mijlocul șivoiului din acel abiz l-am văzut numai pe unchiul Silvestru îmbrăcat în toate ornatele arhierești și cu mitra pe cap, cum se lupta din răsputeri în contra curentului apei. De vederea aceasta m-au pătruns fiori. Dar, la moment, apa din râul meu m-a repezit întăi pe lângă șanțul cimitirului, apoi spre nord-est, și pare că și acum mă văd înotând lin pe spate în mod firesc, de la deal la vale, pe când soarele îmi lucia în față pe cerul cu totul senin cam așa de sus cum e pe timpul verii între orele 4 și 5 după amiazăzi” (Morariu 1998: 47-48). Trei vise prezentate anterior fuseseră publicate și în diferite locuri (ziare sau broșuri), în 1905 și 1907. Nepublicat nicăieri (deși nu avem certitudini, doar că, în memorii, nu se precizează ceva în acest sens), să bănuim că e vorba de o reconstrucție ulterioară? Ar fi putut fi reținute toate detaliile după atâția ani? Să-l fi notat imediat, iar acum, când redactează memoriile, să-l fi transcris? Pentru mine, verosimilă a ultima variantă. Nu e singura dată când Constantin Morariu se folosește, pentru a-și scrie memoriile, cum o spune, de texte recuperate.

(Va urma)

 

Note:

1 Constantin Morariu, Cursul vieții mele. Memorii, Ediție îngrijită, prefață, microbiografii și note: prof. univ. dr. Mihai Iacobescu, Traducere, rezumatul lucrării și verificarea textelor în limba germană: lector univ. Gina Măciucă, Indice general: Veronica Iacobescu, Liga Tineretului Român din Bucovina, Editura Hurmuzachi, Suceava, 1998, 198 p.

2 Ținând cont de tot ce vom afla despre Miron Calinescu în paginile următoare, devin foarte interesante câteva date biografice. Aflăm din Arcadie Dugan că Miron Calinescu e tată lui Hipolit Calinescu, activ în „Junimea” în perioada 1881/2-1885/6, una dintre fiicele acestuia căsătorindu-se mai întâi cu fiul lui Dimitrie Dan, mai apoi cu Aurel Morariu, unul dintre fiii lui Constantin Morariu (Dugan-Opaiț 2015: 93).

3 Numit „scumpul meu prieten” (Morariu 1998: 56), dr. Gheorghe Popovici ar fi suportat financiar tipărirea în 1000 de exemplare a „Potopului Garonei” (interpretată ca alegorie anti-austriacă), „împărțite gratuit prin țară și confiscate apoi prin jandarmi” (Idem, p. 83).

4 Așa sunt numiți, ironic, arhimandritul Miron Calinescu, Dionisie cavaler de Beajn, Gheorghe cavaler de Reus-Mârza.

5 Silvestru Morariu Andrievici, numit de Const. Morariu „unchi”, era, în realitate, nepotul de frate al bunicului său; bunicul său, Teodor, era frate cu tatăl mitropolitului.

6 Nu știm ce conținea.

7 Participă la ea („conform cu însemnările, ce le-am păstrat”, spune Constantin Morariu – Morariu 1998: 50) Mitropolitul, Dr. Ioan Țurcan, Ilasievici, Calinescu, Bejan, Reus, Isidor cavaler de Onciul, Vasile de Repta, Dr. Voiutschi, Dr. Topală, Doboș, Hostiuc, Calancea, Romanovici, Igantie Ianovici, Nectarie Prodaniuc, Ilie Bândas, Mihail Dracinschi, Artemiei Berariu, Isidor Vorobchievici, Ioan Procopovici și eu” (Morariu 1998: 50).

8 București, Casa Școalelor, 1928.

9 Ce-i drept, în ce-l privește pe Constantin Morariu, afirmă într-un loc că l-a iertat pe Bogdan-Duică, cu care avusese polemici publice pe teme literare, și în acest context detaliază: „Nu știa el că oamenii muncii pentru binele nostru obștesc, chiar de mi-ar fi fost ei potrivnici vădiți, sunt pentru mine intangibili și departe de a-i jigni cât de puțin, eu sunt gata a-i ajuta din răsputeri la lupta lor în contra neamului nostru îngenuncheat. Pe Bejan, de pildă, iscălitorul scrisorii pentru demolarea casei mele, pentru că a lucrat mult în direcția națională eu l-am înălțat într-un articol din «Neamul românesc» politic ca pe nimeni altul dintre preoții bucovineni în viață” (Morariu 1998: 119).

10 Paul Cornea, ..., 276.

11 Ioan Țurcan (de la 1882 se va numi din nou așa, după ce fusese numit Zurcan) fusese deputat în Parlamentul de la Viena (cf. Dugan-Opaiț 2015: 173)

12 În volum, e prezentată încât versiunea în germană. Cităm aici doar versiunea în română.

13 Referitor la prima dintre anonime, o notă de subsol, cu indicația n. tr., precizează: „Deoarece evreul i se adresează lui Morariu într-o germană binișor stâlcită, traducătoarea și-a permis, pentru a nu știrbi farmecul originalului, să mutileze nițel și ea limba română” (Morariu 1998: 145). Cum în text, doar pentru prima anonimă se păstrează și versiunea germană, putem să deduce că celelalte fie au fost scrise în română, fie au fost deja traduse în manuscrisul memoriilor de Constantin Morariu. Sau poate pur și simplu versiunea în germană nu mai e reprodusă, apelându-se direct la traducerea făcută de Gina Măciuca.

14 Atras din primele clase de muzică (primește un flaut în 1874 de la unchiul Costache), ajunge să spună: „știind câtă mângâiere îi dă omului muzica în decursul vieții, n-am cruțat pe urmă nici o jertfă pentru instrucția muzicală a copiilor mei. Astfel am ajuns să avem în casa noastră o orchestră întreagă, cântând fiul meu Victor la vioară, Aurel la flaut și din mandolină, Leca din violoncel și din chitară și fiicele Victoria și Elvira din pian” (Morariu 1998: 17). Adevărul e că la Pătrăuți, cum reiese din paginile de jurnal ale lui Leca Morariu, se susțineau adevărate concerte. Atmosferă imperială? Da, dar nu datorită nici uneia din condițiile vieții în imperiu.

 

Referinţe bibliografice:

Cornea 2013 = Paul Cornea, Ce a fost – cum a fost?, Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, Editura Polirom, Iași, 2013.

Dugan-Opaiț 2015 = Arcadie Dugan-Opaiț, Albumul Mare al Societăților Academici „Arboroasa” și „Junimea” din Cernăuți, Ediție îngrijită, prefață, notă asupra ediției, index și glosar: Olaru Marian și Bodale M. Arcadie, Editura Universității „Ștefan cel Mare” Suceava, 2015, 406 p.

Grigorovitza 1905 = Em. Grigorovitza, Chipuri și Graiuri din Bucovina, București, Minerva, 1905.

Hrehor 2014 = Constantin Hrehor, Casian Bucescu. Omul de piatră, Iași, Timpul, 2014.

Iacobescu 1993 = Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei, vol. I (1774-1862), De la administrația militară la autonomia provincială, București, Editura Academiei Române, 1993, 550 p.

Morariu 1998 = Constantin Morariu, Cursul vieții mele. Memorii, Ediție îngrijită, prefață, microbiografii și note prof. univ. dr. Mihai Iacobescu. Traducere, rezumatul lucrării și verificarea textelor în limba germană lector univ. Gina Măciucă. Indice general Veronica Iacobescu, Suceava, Hurmuzachi, 1998, 198 p.

Morariu 1998 = Leca Morariu, Iraclie și Ciprian Porumbescu, vol. I. Ediție îngrijită de Vasile D. Nicolescu și Vasile Vasile, București, Editura Muzicală, 1986.

Morariu 2014 = Leca Morariu, Iraclie și Ciprian Porumbescu, vol. I, Ediție îngrijită, prefațată, adnotată, glosar și catalog al creației lui Ciprian Porumbescu de Vasile Vasile, Suceava, Lidana, 2014.

Nandriș 2011 = Gheorghe Nandriș, Familia Nandriș, vol. 1, ediția a II-a, Obârșia, Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2011.

Noica 1990 = Constantin Noica, Jurnal filosofic, București, Humanitas, 1990.

Sbiera 1899 = I.G. Sbiera, Familia Sbiera. Amintiri din viața autorului, Cernăuți, 1899.

Tofan 2013 = George, Învățământul în Bucovina, Ediție îngrijită de Traian Duminică, Gavril Irimescu, Gheorghe Giurcă, Suceava, George Tofan, 2013.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog