Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Mircea Eliade – implicaţiile scriiturii eseistice

Ilie MOISUC

Alte articole de
Ilie MOISUC
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Oceanografie – relectura fiului risipitor
Moto: Evident, orice operă, cât ar fi ea de completă, de «rotundă»,
nu e «salvată» decât prin valoarea excepţională
 a câtorva din scrierile care o alcătuiesc.
Mircea Eliade, Memorii
 
Lectura dezamăgită
Într-o carte de convorbiri cu Claude-Henri Roquet, Mircea Eliade, referindu-se dintr-o optică retrospectivă la întregul creaţiei sale, pretindea o înţelegere totalizantă a demersului său creator care, deşi nu vădeşte un proteism al formelor generice, se caracterizează printr-o vecinătate inedită a unor practici discursive destul de străine unele de altele, dacă ar fi să avem în vedere doar direcţiile majore – literatura, eseistica şi scrierile ştiinţifice. În legătură cu textele sale, eruditul istoric al religiilor afirma: „Pentru a putea judeca ceea ce am scris, cărţile mele trebuiesc judecate în totalitatea lor. Dacă ele au vreo valoare, vreo semnificaţie, atunci acestea apar numai în totalitatea operei”1. Nu este greu să descoperim sub acest imperativ una dintre liniile de forţă ale întregii activităţi creatoare a cercetătorului, poate dimensiunea de bază a ceea ce se constituie de foarte devreme într-o etică a analizei şi discursului său ştiinţific şi anume viziunea holistică asupra realităţii investigate2. Hermeneutica lui Mircea Eliade se articulează pe un raport de participare (în sens platonician) a fenomenelor particulare la un sens total care le înglobează conferind fiecăruia însemnătatea cuvenită. Din această perspectivă este întru totul îndreptăţită pretenţia auctorială ca şi propria operă să beneficieze de o interpretare de acelaşi tip, de o hermeneutică în stare să descopere sub diversitatea textelor principiul care le organizează, semnificaţia mântuitoare a gesturilor sale creatoare, indiferent de domeniul lor de concretizare. În faţa operei lui Eliade, cercetătorul are o obligaţie de onoare – aceea de a se raporta la ea într-un spirit cel puţin la fel de generos-comprehensiv ca şi cel cu care istoricul religiilor se apleca asupra fenomenelor străine, atât mental, cât şi spaţio-temporal. Această obligaţie de onoare constrânge criticul la o deschidere simpatetică faţă de text, prin renunţarea la egocentrismul reductiv al prejudecăţilor şi la provincialismul insular al punctelor de vedere subiective.
Mărturisim că la început nu am reuşit să ne conformăm acestui imperativ cavaleresc de a investiga eseistica lui Eliade în spiritul propriului demers hermeneutic. Poziţia noastră a fost iniţial una mai degrabă recuperatoare decât totalizantă, deoarece se întemeia pe premise diferite de cele care animă analizele istoricului religiilor. În locul deschiderii generoase faţă de alteritatea textuală, analiza noastră s-a născut dintr-o decepţie, fiind alimentată de un partis-pris elitist care încadra eseistica sa de tinereţe3 în partea minoră a operei. Mai mult ca sigur, Eliade ar fi înţeles opacitatea noastră în faţa unei cărţi precum Oceanografie, el care s-a confruntat mereu cu perspective neînţelegătoare pe care le-a corectat; nu e oare normal să conteşti valoarea eseurilor sale din tinereţe prin comparaţie cu opera sa de maturitate4? Cum oare să mai guşti agitaţia demonstrativ-individualistă a unui eseu precum cel Despre speciile gândirii, când eşti obişnuit cu înţelepciunea chibzuită şi cu tonul reţinut al celui care îşi cunoaşte justa măsură, la adăpost atât faţă de supraaprecierile orgolioase, cât şi faţă de modestia minimalizatoare care e cel puţin la fel de orgolioasă ca şi tendinţa contrară? Cum să mai apreciezi subiectivitatea şi tensiunea histrionică a discursului eseistic odată ce te-ai împărtăşit din detaşarea onestă a omului de ştiinţă care se pierde întru obiectul cercetat5? Acestea au fost întrebările şi dilemele cu care ne-am confruntat în momentul când am încercat să considerăm eseistica lui Eliade în contextul întregii opere. Ascultând de un demon al contestaţiei, de acelaşi demon care îi şoptea lui Eugen Ionescu că poate să-ţi placă un text dacă vrei, cum la fel de bine poate să nu-ţi placă, pe baza aceleiaşi voinţe personale, prima lectură a eseurilor de tinereţe ale lui Mircea Eliade a fost una contestatară, nemulţumită, alimentată de o atenţie tendenţioasă faţă de elementele disonante – frivolitate, afectare, poză, unilateralitate naivă a încrederii în sine.
După dezamăgirea primei lecturi a urmat însă o subtilă reconsiderare a poziţiei critice, când ne-am simţit vizaţi de o remarcă din aceeaşi carte de interviuri cu Claude-Henri Roquet. Vorbind despre tendinţa de a contesta validitatea unor manifestări religioase străine spiritului modern, Eliade spune: „Toţi oamenii arhaici sau primitivi cred că satul lor este „centrul lumii”. A lua această credinţă drept iluzie nu este greu şi nu te duce la nimic. În acelaşi timp distrugi fenomenul cercetându-l pe un plan care nu este al său. Dimpotrivă, important este să te întrebi de ce (s.a.) aceşti oameni cred că trăiesc în centrul lumii”6. Oare scepticismul criticii noastre nu era o încercare de a plasa eseistica lui Eliade „pe un plan care nu era al său”? Probabil că da, din moment ce nu reuşeam să o integrăm în ansamblul semnificativ al operei, în raport cu care o consideram un corp străin. Acesta a fost momentul în care am început a căuta să înţelegem de ce eseistica sa este aceea care este, cu lipsurile pe care i le imputam şi cu valoarea pe care urma să o descoperim.
În afară de aceasta, mai există un aspect care poate tulbura un cititor înverşunat, pândind fiecare pas greşit al autorului. Este vorba despre inocenţa cu care acesta îşi asumă propriile erori: „Vă rog să mă credeţi că sunt tot atât de inteligent ca oricare dintre Dumneavoastră, şi că îmi dau şi eu seama de toate lipsurile şi abuzurile de încredere din această carte”7. Dintr-o dată, cititorul se vede constrâns să renunţe la jocul de a-l prinde cu mâţa în sac pe autor pentru a adopta o poziţie de luciditate simpatetică. Rezultat al unui asemenea tip de cercetare, exerciţiul de relectură care urmează este de fapt o încercare de a răspunde la întrebarea despre cum ar trebui privite eseurile din Oceanografie, pentru a le surprinde elementele de atitudine şi de scriitură care le individualizează în cadrul operei eliadeşti, dar şi punctele de convergenţă între aceste două serii de texte8.
 
Venirea în sine şi recuperarea sensului
Privite cu o atenţie lipsită de prejudecăţi, eseurile îşi descoperă firele de sens care le leagă de ansamblul operei lui Eliade, întreţinând cu aceasta un raport de potenţare reciprocă, recuperarea lor devenind, în acest caz, o reaşezare la locul cuvenit. Analiza noastră se va concentra în primul rând asupra particularităţilor textelor reunite în volumul Oceanografie, pentru a arăta în ce măsură aceste texte sunt altceva în corpusul operei lui Eliade, fără ca prin aceasta să devină un corp străin, cum ni s-a părut la o primă lectură.
Scrierile din Oceanografie se evidenţiază în primul rând printr-un statut editorial incert. Textele sunt reeditate pentru prima oară în acelaşi an, 1991, la două edituri diferite şi din două perspective diferite. Perspectiva Editurii Humanitas este una particularizantă, privind textele din volum ca pe nişte „divagaţii” eseistice9, în timp ce Editura Univers le include într-o antologie care ambiţionează să ofere o imagine a unităţii operei lui Eliade, unitate polarizată în jurul imaginii metaforice a „drumului spre centru”10. Chiar dacă unitatea de substanţă a viziunii eliadeşti se verifică în această antologie, nu putem ignora totuşi diferenţele expresiv-tematice care despart eseurile din Oceanografie de restul textelor. Aerul de familie care uneşte Fragmentarium, Insula lui Euthanasius şi Comentarii la Legenda Meşterului Manole nu pare să străbată şi texte precum Pierdeţi-vă timpul! sau Despre miracol şi întâmplare. Diferenţele de evidenţa bunului-simţ sunt determinate de apartenenţa textelor la două registre stilistico-generice distincte. Pe de o parte, textele ştiinţifice cu individualitate bine definită, în ciuda aparenţei unei structuri formale libere caracterizate prin obiectivitate, sobrietate etc., iar pe de altă parte, scriitura propriu-zis eseistică, a cărei structură formală deschisă izvorăşte dintr-o atitudine particulară faţa de realitate şi faţă de limbaj11.
Dificultăţile unei analize a scriiturii eseistice ţin, înainte de toate, de multitudinea de valori semantice cu care este asociată noţiunea de eseu. Proteismul referenţial al termenului permite să numim eseu atât textele din Solilocvii, cât şi cele din Mitul eternei reîntoarceri12, chiar dacă acelaşi cuvânt înseamnă de fiecare dată altceva. Din punctul nostru de vedere, în ultimul caz eticheta de eseu este improprie şi se justifică mai mult prin raţiuni editoriale şi de marketing. Dacă se poate vorbi, în ciuda „conştiinţei generice imprecise”13, despre individualitatea eseului, înseamnă că există totuşi nişte invariante care să garanteze apartenenţa sau distanţarea unei scrieri în raport cu acest cadru arhitextual14.
Privilegiul criticului care se ocupă cu eseurile lui Mircea Eliade este că în cazul lui opţiunea discursivă se motivează printr-o opţiune existenţială; etica scriiturii se suprapune eticii trăirii, în conformitate cu imperativul autenticităţii care a bântuit o întreagă generaţie. Dacă are dreptate Mihail Bahtin când afirmă că „fiecare gen dispune de modalităţile sale, de mijloacele sale de a vedea şi interpreta realitatea specifice numai lui (...)”şi căfiecare gen (...) reprezintă un sistem complex de mijloace şi procedee de lucidă luare în posesie şi de finisare a realităţii”15, primul pas în analiza eseurilor lui Mircea Eliade îl reprezintă determinarea „sistemului de mijloace şi procedee” prin care scriitorul interiorizează realitatea dintr-o perspectivă inedită.
Din punctul nostru de vedere, coordonata fundamentală a cunoaşterii şi scriiturii eseistice o reprezintă polarizarea dialectică, perpetua oscilare între extremele care solicită în mod egal conştiinţa şi discursul, fără ca acestea să încremenească într-o alegere finală. Fie că este vorba de articularea scriiturii, fie că ne referim la pragmatica relaţiei autor – cititor, textele din Oceanografie se caracterizează printr-o ezitare strategică atât faţă de maxima deschidere a sensului, cât şi faţă de tirania concluziilor cu valoare axiomatică. Această atitudine s-ar putea caracteriza printr-o sintagmă uşor contradictorie şi anume disponibilitatea selectivă a unei gândiri dinamic-paradoxale care cucereşte totalitatea prin parte şi universalul prin individual. Alegerea eseului ca formă de expresie a sensibilităţii şi viziunii nu corespunde, în cazul lui Eliade, cu postularea relativismului formelor de cunoaştere şi proiectarea discursului într-o zonă a aproximativului şi problematicului. Spirit goethean, Eliade este bântuit de obsesia totului chiar şi în paginile care tratează despre aspectele frivole şi (aparent) nesemnificative ale realităţii. Spre deosebire de Cioran, pentru care retorica fragmentarului corespundea unei ontologii fracturate, Mircea Eliade este un spirit optimist care nu pune niciodată la îndoială existenţa şi validitatea sensului16. Ceea ce contează, într-un text ca Oceanografie, sunt, în primul rând, procedeele discursive de captare a acestui sens. Parafrazându-l pe Bahtin, am putea spune că adevărurile îşi au o lege proprie de exprimabilitate; nu orice discurs poate surprinde orice adevăr, iar sensul depinde în mare parte de metoda prin care ni-l apropriem. Aşadar, justificarea alegerii unui tip de scriitură ţine de adecvarea la real, un real care bate eminescian la porţile gândirii şi care poate căpăta un sens doar în momentul când îşi descoperă un limbaj. Nimic nu este arbitrar, prin urmare, nici stilul alert-pasional, nici „caracterul de divagaţie şi de improvizaţie” (p. 12). Structurarea textului ascultă de un determinism extratextual, de imperativul încercării „de a privi viaţa de toate zilele a sufletului, de a dezlega iarăşi, cu seriozitate (s. – I.M.), problemele simple – pe care nu le mai ia nimeni în seamă pentru că sunt prea mari sau prea simple” (p. 16).
Eseul lui Eliade îmbină libertatea formală cu o conştiinţă a responsabilităţii (scoaterea din uitare „a sensului prim al existenţei”)şi cu un sentiment al urgenţei, lăsând impresia „că e vorba de nişte lucruri esenţiale şi urgente, de nişte socoteli care trebuiesc făcute cât mai e timp” (p. 9). Scrierile din Oceanografie nu au nimic de-a face cu gratuitatea; dimpotrivă, sunt animate de o propensiune neobosită spre totalizare, de aspiraţia spre fundamental. Vorbind despre „speciile gândirii”, tânărul Eliade notează: „Lucrurile acestea însă, atât de esenţiale (s. – I.M.), nu le ia nimeni în seamă. Continuăm să repetăm truismele despre gândirea geometrică şi gândirea intuitivă, şi pentru că am găsit aceste două cuvinte ni se pare că am rezolvat întreaga problemă a înţelegerii”(p. 60). Deşi prefaţa vorbeşte despre „o serie de divagaţii care v-ar putea interesa”(p. 12), credinţa intimă a autorului este că eseurile sale tratează despre „lucrurile centrale, esenţiale, ireversibile, ale existenţei noastre”. Sentimentul urgenţei se asociază unei conştiinţe a misiei, în sens profetic-romantic. În afară de faptul că eseurile sale instruiesc „despre lucrurile cu adevărat importante”, ca să preluăm sintagma unui alt mare eseist, ele sunt străbătute de o intenţionalitate soteriologică. Îndreptarea lumii porneşte, în mod firesc, de la o primenire a limbii: „pentru o revizuire globală a vocabularului. S-au creat tipare, scheme mentale care ne împiedică să gândim eficace. (...) Din cauza unui vocabular uzat, confuz, improvizat – nimeni nu mai poate gândi eficient. E nevoie să se anuleze toţi aceşti termeni care nu mai spun nimic, sau spun fals. Gândiţi direct – şi veţi constata că încercarea schemelor mentale de a goni spiritualitatea din acţiune şi viaţă, din realitate, este absurdă” (p. 187). Formula scriiturii eseistice nu asigură prin ea însăşi corecta situare faţă de real. Este nevoie de o înnoire din punct de vedere semantic a cuvintelor tribului, iar tonul imperativ nu lasă nicio îndoială în legătură cu finalitatea acestei revizuiri: este primul pas spre recuperarea unui mod fundamental de a fi.
Denunţarea relaţiei biunivoce dintre limbaj şi gândire, dintre schemele lexico-mentale şi eficienţa cugetării se completează cu descoperirea legăturii speciale dintre om şi lumea din care face parte. Prezentarea acestor determinări nu are o simplă valoare asertivă; ea este inevitabil urmată de propunerea unei soluţii, a unui răspuns existenţial adecvat situaţiei omului între oameni şi rolului său în univers. Dacă am vorbi despre dimensiunea etică a eseurilor din Oceanografie, ar trebui să înţelegem prin etică nu doar ştiinţa de a distinge binele de rău, ci şi arta de a le descoperi complementaritatea. Acesta este sensul profund al textelor despre înnoirea limbajului sau despre aspectele aparent frivole ale realităţii, cum ar fi moda bărbătească, decorul sau celibatul. Automatismul gândirii şi expresiei, platitudinea, monotonia şi caracterul impersonal al vestimentaţiei masculine, ca şi dezinteresul omului modern pentru decor, toate acestea nu ţin de registrul faptului divers; eseistul le consideră paradigmatice pentru o trăire nefirească, în înstrăinare de sine şi de celălalt. Prin urmare, conştientizarea aspectelor de obicei ignorate ale vieţii şi proiectarea lor într-un cadru semnificativ-axiologic inedit determină specificitatea cunoaşterii eseistice. Printr-o răsturnare paradoxală a valorilor, solidară dialecticii hierofaniei în sfera gândirii religioase, Eliade transformă anamnetic nesemnificativul şi neesenţialul în momente privilegiate care potenţează „bucuria de a trăi, de a fi viu printre alţi oameni vii”, deschizând noi orizonturi ontologice în care „sufletul ajunge un vas ales în care creaţia şi Creatorul toarnă minuni” (p. 92). Condiţia paradoxală a eseului în care se divaghează despre esenţial corespunde structurii paradoxale a realităţii în care culmile spirituale pot ascunde mediocritatea, iar ridicolul devine o formă a libertăţii creatoare.
Paradoxul, „alarmă a inteligenţei, contact inedit cu adevărul”, cum îl numeşte Alexandru Paleologu17, nu se regăseşte însă doar la nivelul ideologic-tematic; el caracterizează şi actualizarea sintagmatică a viziunii. Paradoxale nu sunt doar categoriile de cunoaştere care articulează eseul, ci şi mecanismele prin care această cunoaştere devine text. Tentaţia adevărurilor ultime întreţine o relaţie tensională cu o practică discursivă care exclude normativitatea, iar această tensiune este evidentă la nivelul scriiturii, deoarece acelaşi „paradox al coincidenţei contrariilor care caracterizează orice experienţă religioasă”18 poate fi descoperit şi în planul figurilor şi procedeelor specifice eseurilor din Oceanografie. În primul rând este vorba de coexistenţa unei atitudini de distanţare orgolioasă de tipul „eu cred altfel”, cu tendinţa de a subordona ideile unui cadru al evidenţei şi bunului simţ. Ideile propuse sunt în acelaşi timp originale şi general valabile, conform unei dialectici general – individual: „Mi se pare că universalitatea autentică (...) – singura care poate înălţa o operă literară alături de celelalte opere ale geniului omenesc – nu se întâlneşte decât în creaţii strict personale” (p. 126).
În eseurile lui Eliade retorica adversativă se realizează sintactic prin structuri ale opoziţiei care răstoarnă cunoaşterea comună: „Adesea m-am gândit, cu oarecare tristeţe, la destinul marilor înţelegeri şi marilor suferinţe, care se experimentează nu în împrejurări grandioase – cum ar fi fost de aşteptatci de cele mai multe ori în împrejurări amorfe, în ceasuri liniştite, mediocre” (s. – I.M.). Distanţarea faţă de ce crede lumea, frazele care prin structura nu... ci resping o prejudecată şi impun o nouă perspectivă, toate aceste mecanisme ale gândirii în opoziţie se integrează totuşi într-un discurs care nu separă, ci unifică. Negaţia devine o formă de solidarizare afirmativă „cu istoria, cu creaţia care se face”; eseurile lui Eliade se circumscriu până la urmă într-o ordine a firescului, a unei cunoaşteri pe care fiecare o posedă, dar pe care mulţi o uită: „Ceea ce mă tulbură cel mai mult la contemporanii mei (şi adesea la mine însumi) este această stranie uitare a sensului prim al existenţei, această dezinteresare faţă de cele mai urgente nevoi ale noastre” (p. 16). Originalitatea şi individualismul devin astfel paradoxale căi de descoperire a unui destin colectiv substanţial şi semnificativ, la fel cum cuvintele uzuale ascundeau miracole, iar îmbrăcămintea era o formă de armonizare cu cosmosul.
În acelaşi câmp de rezonanţă al dialecticii general – particular se descoperă o altă fecundă tensiune în orizontalitatea textului şi anume aceea între relativ şi imuabil, între conjectură şi axiomă. Discursul eseistic eliadesc oscilează între poziţia impersonal-subiectivă şi cea subiectiv-pasională. Prima atitudine, sugerată de recurenţa unor termeni şi sintagme forts precum universal, esenţial, fundamental, absolut, marile înţelegeri, experienţe decisive, adevărata esenţă a vieţii, singura datorie esenţială a omului etc., se ancorează în structuri morfosintactice şi lexicale din sfera irefutabilului şi a opţiunilor exclusive: „Orice act care nu e ridicol – într-o măsură mai mare sau mai mică – e un act mort. (...) Ridicolul singur merită să fie imitat. Căci numai imitând ridicolul imităm viaţa” (p. 22) sau „Fericirea ajunge concretă numai atunci când dorinţa care o precede este îndreptată către altul” (p. 61) sau „E cu desăvârşire greşit să crezi că...” sau „Viaţa de interior a unui bărbat modern e lipsită de orice culoare” (s. – I.M.). Toate construcţiile subliniate, atât cele cu valoare adverbială (decât, numai, doar, întotdeauna, cu desăvârşire ş.a.), cât şi cele pronominale de tipul orice, oricine, tot, nimic, ocupă în imaginarul lingvistic câmpul absolutizării, al refuzului nuanţelor sau gradelor intermediare. Generalitatea axiomatică pe care aceste structuri o imprimă textelor este susţinută stilistic şi de o predicaţie total golită de temporalitate. Într-o frază precum „Tragicul ezită în faţa agoniei, ocoleşte lupta, e suprimat de conflict” indicativul prezent situează discursul în sfera atemporalităţii şi imuabilului, excluzând procesualitatea, devenirea.
Totuşi acestor figuri ale generalizării autoritare li se opun unele procedee care personalizează şi relativizează perspectiva. Ne referim în primul rând la structurile modalizării care subordonează ideea unui punct de vedere limitat. Modalizarea se realizează atât lexical prin verbe ca a i se părea, a crede, a şti, a vrea19 etc., cât şi morfosintactic prin intermediul modurilor subiective – condiţionalul şi conjunctivul – mereu în concurenţă cu sobrietatea obiectivă a indicativului: „Asemenea afirmaţii de gândire mi se par mult mai anevoie de realizat. Afirmaţii care să nu se explice şi să se justifice printr-o dogmă (...) ci să fie complete în ele însele, organic complete, nu prin sinteze artificiale” (p. 33). Dacă procedeele discursive ale generalizării proiectau scriitura într-o zonă a impersonalului oracular, în care conştiinţa se lăsa locuită de ideile care parcă se transmiteau singure, modalizarea atrage atenţia mai mult asupra celui care se rosteşte pe sine în discurs; cu alte cuvinte, interesul se mută de pe enunţ pe enunţare, scriitura îşi pierde transparenţa obiectivă şi se nuanţează în acord cu subiectivitatea auctorială. Rolul cel mai important în individualizarea discursului revine deicticelor care fac vizibilă tocmai procesualitatea articulării textuale. Prin ele textul devine conştient de el însuşi, de instanţa care îl organizează şi de ţinta către care se îndreaptă; în afară de adverbele de timp şi de loc aici şi acum, şi de timpul prezent utilizat la persoanele întâi şi a doua, autoreferenţialitatea este amorsată şi prin intermediul unor construcţii anaforic-incidente de tipul repet sau aşa cum am mai spus. Astfel, monologicul adevărurilor ultime intră într-o opoziţie dinamic-creatoare cu deschiderea dialogic-generoasă către alteritate: „Prefaţa aceasta pe care o scriu acum, să mărturisesc, mă intimidează (...) mărturisesc că ţin cu tot dinadinsul să spun aici tot ce n-am putut spune în prefeţele celorlalte cărţi ale mele”20 (s. – I.M.).
Tensiunea aceasta din inima scriiturii dintre subiectiv şi obiectiv este o formă particulară a construcţiei paradoxale a eseurilor din Oceanografie, eseuri a căror justificare paratextuală se dovedeşte ea însăşi contradictorie. În dramaticul discurs prefaţial pragmatica relaţiei autor – cititor şi viziunea despre eseurile pe care le conţine volumul sunt animate de două mişcări opuse. Pe de o parte, autorul subliniază caracterul cvasigratuit al scrierilor sale – „nişte divagaţii care v-ar putea interesa” şi libertatea creatoare oferită cititorului, iar pe de altă parte, se accentuează ineditul şi importanţa acestor scrieri, a căror interpretare este dirijată cu o mână forte de către eseistul care se teme să nu fie considerată altfel decât ceea ce este în realitate. De la o invitaţie către cititor, prefaţa ajunge destul de repede la un text de pedagogie a lecturii care arată cum trebuie, dar mai ales cum nu trebuie citită cartea21: „Deci păstraţi-vă controlul şi garda contra ispitelor dramatice, dar renunţaţi la jocul de a mă prinde cu mâţa în sac” (p. 10).
Avem de-a face, şi în acest caz, cu o contradicţie asumată de către Eliade; finalitatea soteriologică a eseului trebuie să se folosească de intransigenţa imperativă a unui dogmatism ad-hoc, în timp ce luciditatea şi conştiinţa propriilor limitări îl obligă să-şi submineze propria poziţie autoritară. În tentativa de a corespunde vieţii, eseistul îşi promovează cu o orgolioasă consecvenţă viziunea asupra lumii, fără să o transforme în unica valabilă. Această ambivalenţă creatoare, identificabilă la toate nivelurile de structurare a operei, de la cel ideologic până la cel morfosintactic, ni se pare dimensiunea esenţială a eseurilor din Oceanografie. Ele sunt, ca şi celelalte opere ale lui Mircea Eliade, o încercare de înţelegere a rosturilor fiinţei în univers, dar nu o înţelegere încrâncenat-sistematică, ci o interiorizare responsabilă a semnelor din Cartea Lumii, al căror sens nu se poate naşte decât în dialog.
 
Note
1 Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 158.
2   Cf. op. cit., p. 106: „Cred că istoricul religiilor vede mai bine decât ceilalţi cercetători continuitatea diferitor etape ale spiritului uman şi, în cele din urmă,unitatea profundă, fundamentală a spiritului”(s. – I.M.).
3   Ne referim aici în special la Solilocvii şi Oceanografie.
4   Bineînţeles, maturitatea are aici mai mult o conotaţie axiologic atemporală, decât un sens diacronic.
5   Cf. Dialectica înstrăinării şi regăsirii în hermeneutica fenomenelor religioase: „fenomenele religioase exprimă situaţii existenţiale. Participi la fenomenul pe care încerci să-l descifrezi ca şi cum ar fi vorba de un palimpsest, de propria-ţi genealogie şi de istoria vieţii tale. Este istoria ta” (Încercarea labirintului, op. cit., p. 106).
6   Op. cit., p. 117.
7   Mircea Eliade, Oceanografie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 10.
8   De fapt, nu este vorba despre o simplă convergenţă, ci despre o subordonare participativă a scrierilor eseistice la macrotextul „opera lui Mircea Eliade”. În legătură cu condiţiile necesare postulării unui macrotext, cf. Maria Corti, Principiile comunicării literare, Editura Univers, Bucureşti, 1981, pp. 151-153.
9   Mircea Eliade, Oceanografie, op. cit., p. 5.
10 Mircea Eliade, Drumul spre centru, antologie alcătuită de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, Editura Univers, Bucureşti, 1991.
11 Coerenţa si individualitatea textelor din Oceanografie ţin şi de relaţia intratextuală care se stabileşte între ele prin subordonare la o viziune de ansamblu. Cf. Mircea Eliade, Memorii, 1907-1960, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004: „Credeam pe atunci, aşa cum cred şi astăzi, că anumite articole şi eseuri câştigă dacă sunt citite sau recitite împreună într-o carte”, p. 293.
12 Cf. Mircea Eliade, Eseuri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.
13 Alina Pamfil, Eseul, o formă a neliniştii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 54.
14 Din această perspectivă se dovedeşte extrem de util studiul lui Adrian Marino din Dicţionar de idei literare, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 604-622.
15 Mihail Bahtin, Metoda formală în ştiinţa literaturii, traducere de Paul Magheru, Editura Univers, Bucureşti, 1992, p. 179.
16 Mircea Eliade, Încercarea labirintului, op. cit., p. 131: „ceea ce mi se pare cu totul imposibil e faptul de a ne închipui cum ar putea funcţiona spirtul uman fără convingerea că există un realde natură ireductibilă în lume”.
17 Alexandru Paleologu, Bunul simţ ca paradox, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972, p. 9.
18 Mircea Eliade, Memorii, 1907-1960, op. cit., p. 259.
19 De pildă, în eseul Despre un aspect al eternităţii construcţiile comentative de acest tip apar de cel puţin cincisprezece ori în doar trei pagini.
20 Implicarea destinatarului în discurs nu apare doar în prefaţă unde încărcătura perlocuţionară s-ar justifica prin necesitatea legitimării discursului, ci şi în multe eseuri, cum ar fi Invitaţie la ridicol, Despre destinul înţelegerii, Despre miracol şi întâmplare, dar mai ales în Despre scris şi scriitori, unde adresarea directă este figura centrală. De asemenea, aspiraţia spre autenticitatea enunţării autoreflexive prin intermediul deicticelor apare şi în altetexte eseistice: „Pluralul subliniat de mine (lor, n. – I.M.) nu înseamnă că aceşti întrupaţi sunt sfinţi sau profeţi” – Solilocvii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 60.
21 Tonul didactic-autoritar al prefeţei s-ar putea explica şi sociologic, prin condiţia specială a eseistului, care alături de alţi „deţinători ai limbajului public” (Roland Barthes) propune un produs de care societatea s-ar putea să nu aibă nevoie; ca şi reclama, prefaţa are, în acest caz, rolul de a crea această nevoie; cf. Roland Barthes, Romanul scriiturii, Editura Univers, Bucureşti, 1987, subcapitolul Scriitori şi scriptori: „Producţia scriptorului are întotdeauna un caracter liber dar şi, într-o oarecare măsură, «insistent»: el propune societăţii un lucru pe care aceasta nu i-l cere neapărat”, p. 131.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog