Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ȘI TERMINOLOGIE

CUVINTE DEZVELITE

LEXICOLOGIE

RECURS LA PATRIMONIU

RECITIREA CLASICILOR

SINTEZE

INEDIT

CRITICĂ. ESEU

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

CULTURA MEMORIEI URBANE

LITERATURĂ ŞI DESTIN

CONFESIUNI

PRO DIDACTICA

POESIS

STAREA DE VEGHE

EX CIVITATE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

ANIVERSĂRI. IOAN SCURTU – 80

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

RESTITUTIO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. IOAN SCURTU – 80

Istoria Basarabiei a fost și este pentru mine parte a istoriei românilor

Ioan SCURTU

Alte articole de
Ioan SCURTU
Revista Limba Română
Nr. 6, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Interviu realizat de Alexandru BANTOȘ

– Stimate Domnule Profesor Ioan Scurtu, vă mulțumesc pentru bunăvoința de a realiza acest dialog în ajunul zilei de 27 noiembrie 2020, când urmează să împliniți o vârstă venerabilă. Vă rog, cu acest prilej, să acceptați felicitări și urări de sănătate, de ani mulți și rodnici din partea colegiului de redacție și a echipei revistei „Limba Română”!

– Vă mulțumesc, la rândul meu, pentru felicitări și urări, precum și pentru onoarea pe care mi-o faceți de a marca cei 80 de ani pe care îi împlinesc la 27 noiembrie 2020 – o vârstă la care nu gândeam că o să ajung.

– Ziua Dumneavoastră de naștere coincide cu un eveniment nu tocmai fast din istoria modernă a românilor. Exact în această zi, acum opt decenii, la 27 noiembrie 1940, marele istoric Nicolae Iorga a fost asasinat de către un grup de legionari. V-a marcat cumva această coincidență?

– Despre Nicolae Iorga am aflat foarte târziu. La Liceu (Școala Medie cum se numea atunci) manualul oficial, tipărit „sub redacția acad. Mihail Roller”, nu acorda nicio atenție valorilor naționale, obiectivul urmărit fiind educarea elevilor în spiritul impus de ocupantul sovietic.

Ca student la Facultatea de Istorie a Universității din București am audiat cursurile generale de istoria modernă și de istoria contemporană a României, unde N. Iorga era prezentat ca antisemit (colaborator al lui A. C. Cuza) și sprijinitor al dictaturii profasciste a lui Carol al II-lea (consilier regal).

Încă din anul I, unchiul meu, Dumitru Almaș – conferențiar la această facultate – mi-a povestit câte ceva despre profesorul său Nicolae Iorga, un mare dascăl și savant. M-a pus în legătură cu șefa bibliotecii, domnișoara Vulcu, fostă studentă a lui Iorga, care mi-a permis să citesc în biroul ei unele cărți scrise de profesor.

După terminarea facultății în 1962, având permis la Fondul Special al Bibliotecii Academiei, am studiat mai multe lucrări semnate de
N. Iorga, și am parcurs întreaga colecție a ziarului „Neamul Românesc”. Astfel, mi-am putut forma o imagine proprie despre istoricul, profesorul, omul politic și patriotul N. Iorga.

După 1964 în România a început procesul de „reabilitare” a unor personalități culturale și politice „burgheze”, între care și N. Iorga. În acest context, am prezentat comunicarea Istoria contemporană a României în opera lui N. Iorga la sesiunea științifică din 1965, organizată de Facultatea de Istorie cu prilejul împlinirea a 25 de ani de la asasinarea profesorului. În 1967 am publicat două studii: unul în revista „Romanoslavica” intitulat N. Iorga și atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria în 1914, și celălalt în „Analele Universității București. Seria Istorie” cu titlul N. Iorga despre cauzele și caracterul Primului Război Mondial. Ulterior, în cărțile și studiile mele m-am referit la contribuția lui N. Iorga la realizarea Marii Uniri, la apărarea intereselor naționale, la activitatea sa politică. În cartea Viața politică din România. 1918-1944, publicată în anul 1982, am acordat spațiul cuvenit activității Partidului Naționalist-Democrat, guvernului din 1931-1932, luptei lui N. Iorga împotriva hitlerismului și revizionismului.

La seminarii și la cursuri am vorbit despre N. Iorga, am recomandat în bibliografie cărți scrise de acesta, am propus lucrări de licență despre activitatea politică și partidul său.

În anii 2001-2006 am îndeplinit funcția de director al Institutului de Istorie „N. Iorga”. În această calitate am sprijinit organizarea sesiunilor științifice anuale dedicate întemeietorului acestui institut, reeditarea lucrărilor sale, desfășurarea activităților Universității de Vară „N. Iorga” de la Vălenii de Munte etc.

Toate acestea nu au legătură cu ziua în care m-am născut, ci cu faptul că, după ce am conștientizat că N. Iorga a fost o mare personalitate, am dorit ca activitatea sa să fie cunoscută și apreciată de studenți și de toți iubitorii de istorie.

– Mai multe lucrări ale Dumneavoastră au ca obiect de studiu Istoria Basarabiei. Cum se explică atașamentul Dumneavoastră față de această parte de românime?

– Istoria Basarabiei a fost și este pentru mine parte a istoriei românilor, astfel că m-am străduit să vorbesc – la seminarii, la cursuri, sesiuni științifice etc. – despre această realitate. În teza mea de doctorat intitulată Întemeierea și activitatea Partidului Țărănesc (1918-1926), susținută în 1971, am acordat un larg spațiu activității acestuia în Basarabia și rolului unor personalități, precum C. Stere și Pan Halippa. Această realitate se regăsește și în cartea cu acest titlu publicată în 1975.

Fiind ales șeful Catedrei de Istoria României în ianuarie 1990, am propus schimbarea denumirii acesteia în Catedra de Istoria Românilor. În această calitate am promovat abordarea unitară a istoriei românilor, inclusiv a celor din afara granițelor țării. Eu am inițiat elaborarea unei lucrări de sinteză privind istoria Basarabiei, care a apărut în 1994. La următoarele ediții am obținut colaborarea unor istorici din Republica Moldova. În 2001 a apărut, la Chișinău, traducerea în limba rusă a acestei lucrări. Am o relație excelentă cu istorici basarabeni, între care Anatol Petrencu, Ion Buga, Ion Negrei, Ion Șișcanu, Demir Dragnev, Gheorghe Cojocaru, la invitația cărora am participat, de-a lungul anilor, la sesiuni științifice privind diverse aspecte din istoria Basarabiei la Chișinău, Cahul, Bălți și Soroca.

– Anul 1940 are o semnificație aparte pentru România, pentru ținutul din partea de est a Prutului. S-a scris mult despre cedarea Basarabiei la 28 iunie 1940. În istoriografia sovietică și cea rusească evenimentul, se știe, era și mai este înfățișat drept „eliberare”. Dacă facem abstracție de raționamentul/concluziile de azi, întemeiate pe numeroase documente de epocă, scoase la iveală în ultimul timp, și coborâm în timp, putem admite că drama poporului român de acum opt decenii ar fi putut cumva fi evitată sau, cel puțin, diminuată?

– Este greu de presupus că România putea evita amputările teritoriale din 1940, impuse de cele două mari puteri totalitare – Uniunea Sovietică și Germania. Dar nu se poate face abstracție de responsabilitatea clasei politice românești, care a promovat o politică externă unidirecțională – spre Franța care, s-a dovedit, nu s-a putut apăra pe sine. Guvernanții de la București nu au acceptat oferta lui Hitler din noiembrie 1936 ca Germania să garanteze integritatea teritorială a României, cu condiția ca aceasta să renunțe la politica „de încercuire” a Reich-ului. Abia după pierderea Basarabiei și nordului Bucovinei, Carol al II-lea s-a orientat în iulie 1940 spre Germania, dar era prea târziu. Nu știm dacă Hitler s-ar fi ținut de cuvânt, dar știm – cu certitudine – că acesta s-a răzbunat, având un rol important în sfărâmarea României Mari.

Rusia a avut și are o politică externă constantă, indiferent de regim. După ocuparea Basarabiei în 1812, a considerat că aceasta îi aparține și nu a acceptat unirea ei cu România în 1918. Crearea Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldovenești în 1924 a constituit preludiul evenimentelor din 1940.

– Despre un „personaj controversat”, considerat de către unele voci „erou”, iar de către altele „criminal”, continuă să se vorbească „cu jumătate de gură” pentru a nu crea animozități. Dumneavoastră cunoașteți foarte bine realitățile în care pe scena politică s-a afirmat Mareșalul Ion Antonescu. Ce trebuie, din punctul Dumneavoastră de vedere, să știe generația actuală de români despre această personalitate?

– Ion Antonescu a fost și este prezentat unilateral din motive politice. Înainte de 1989 era acuzat că „a împins” România în războiul împotriva Uniunii Sovietice, „cotropind” Basarabia și nordul Bucovinei, armata română ajungând până la Stalingrad. Antonescu a fost declarat criminal de război, „judecat” și executat în 1946. Procesul s-a intitulat al „marii trădări naționale” , iar sentința era considerată ca pe deplin justificată.

După 1989, Antonescu este făcut responsabil pentru politica antisemită și deportările din Transnistria, unde au murit numeroși evrei. Prin lege a fost interzisă negarea holocaustului în România. Se eludează faptul că Antonescu a rezistat presiunilor germane vizând trimiterea evreilor români în lagărele de exterminare de la Auschwitz și Birkenau. De asemenea că, la sfârșitul războiului (1945), în România trăia cea mai numeroasă populație evreiască din Europa.

Înainte de 1989 nu s-a permis să se scrie, iar după această dată doar câțiva istorici s-au referit la faptul că, după prăbușirea României Mari în 1940, principalul obiectiv istoric al poporului român a devenit refacerea granițelor statale din 1918. Ion Antonescu și-a asumat răspunderea de a lupta pentru eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, ocupate de Uniunea Sovietică, și integrarea lor în statul național român. Acest obiectiv a fost realizat pentru scurt timp, prin colaborarea militară cu Germania.

O apreciere a lui Ion Antonescu trebuie să aibă în vederea întreaga sa activitate de patru decenii, și nu doar cei patru ani (1940-1944) când s-a aflat în fruntea statului.

Antonescu a contribuit la făurirea și apărarea statului național unitar român, fiind decorat de regele Ferdinand; a fost atașat militar al României la Londra și Paris, șeful Școlii Superioare de Război, ministrul apărării naționale etc. Toate aceste activități trebuie să-și găsească locul cuvenit, pentru ca generația actuală să cunoască rolul lui Ion Antonescu în istoria românilor.

– Într-un articol publicat în revista noastră menționați despre o ocazie pierdută (situație menținută, de altfel, până în 1991) „de liderii politici de la București de a negocia din vreme și de a scoate România din războiul purtat alături de Germania lui Hitler, pentru ca astfel să evite ocupația sovietică”. Vă rog să nuanțați pentru cititorii revistei noastre semnificația acestei eventuale șanse?

– Eu l-am citat pe Alexandru Crețeanu, care a publicat o carte cu acest titlu. El se referea la „ocazia pierdută” de englezi și americani, care nu au deschis cel de-al doilea front în Balcani. Crețeanu aprecia că, dacă se realiza acest obiectiv, liderii politici români ar fi obținut încheierea armistițiului în condiții favorabile, evitând ocupația sovietică. În realitate, Roosevelt, Churchill și Stalin s-au înțeles asupra împărțirii zonelor de influență, România fiind plasată în zona care revenea URSS.

– De ce desprinderea de imperiul sovietic nu a condus la Unirea Basarabiei cu Patria-mamă, iar Independența Republicii Moldova (acest lucru îl constatăm după trei decenii) nu a însemnat „un divorț” adevărat, autentic de fosta metropolă, o veritabilă autodeterminare, așa cum s-a întâmplat în țările baltice, de exemplu. La 1991, în alt context istoric, cu alți actori politici naționali și internaționali, de fapt, a fost pusă în aplicare expresia lui Lenin de la începutul secolului trecut (la care faceți referință Dumneavoastră), expresie potrivit căreia „libertatea divorțului (de Rusia – n.n.) nu înseamnă neapărat dreptul la divorț”. Iată-ne, dar, din nou în declarații liberi și independenți, în realitate aflați în continuare sub neslăbita supraveghere (politică, economică etc.) a Rusiei. În ce condiții basarabenii ar putea scăpa de „tutela”, de „prezența” rușilor, tot mai manifestă în ultimul timp între Prut și Nistru?

– În 1989-1991, Europa a cunoscut transformări profunde. Statele care au avut în fruntea lor oameni politici cu viziune istorică, curajoși și patrioți și-au realizat obiectivele naționale. Din păcate, românii nu au avut parte de asemenea personalități. Liderii politici de la București și Chișinău nu au învățat – sau poate nici nu cunoșteau – lecțiile istoriei, care demonstrează faptul că românii și-au atins obiectivele majore bazându-se pe ei înșiși. Cei care au realizat Unirea Principatelor în 1859 au pus Puterile Garante în fața „faptului împlinit”, iar acestea au fost nevoite să recunoască realitatea. În 1918 fruntașii politici de pe ambele maluri ale Prutului și-au asumat răspunderea și riscul de a hotărî Unirea Basarabiei cu România, recunoscută apoi prin Tratatul de la Paris din 1920. În studiul intitulat Marile Puteri, România și Basarabia (1917-2019), publicat în revista „Limba Română”, nr. 1, 2019, am apreciat că în 1991 s-a pierdut o șansă istorică. În opinia mea, contextul era favorabil: SUA erau preocupate de lichidarea Uniunii Sovietice, Marea Britanie și Franța – de unificarea Germaniei și consecințele acestui act, Rusia – de salvarea imperiului secular. În loc să acționeze, liderii politici de pe ambele maluri ale Prutului au așteptat ca marile puteri să le indice ce au de făcut. Numai că acestea nu aveau pe agenda lor politico-diplomatică problema unirii Basarabiei cu România. Doar Senatul SUA a adoptat la 28 iunie 1991 o Rezoluție în care se cerea Administrației americane „să susțină încercarea de revenire a Moldovei la România”. Fruntașii politici români nu au acționat în această direcție.

Evenimentele se desfășurau cu iuțeală, nu era timp de referendumuri și „chichițe” juridice, trebuia acționat energic și rapid. În entuziasmul existent atunci, propunerea ca Marea Adunare Națională să voteze Unirea cu România ar fi fost îmbrățișată de participanți. Nu a existat o asemenea inițiativă și nici măcar cererea de a se asigura integritatea Basarabiei, prin reunirea teritoriilor sale din nord și din sud ocupate de Ucraina.

Pe de altă parte, dacă ar fi avut viziune istorică și spirit patriotic, liderii de la București ar fi trebuit să susțină cu fermitate unirea, așa cum au făcut în 1917-1918 regele Ferdinand, Ion I. C. Brătianu, Alexandru Marghiloman și celelalte personalități responsabile.

Cei care se aflau la conducerea României în 1990-1991 au mers în contrasens cu istoria și nu și-au dat seama că, recunoscând necondiționat independența Republicii Moldova și a Republicii Ucraina, guvernul a anulat hotărârile de Unire adoptate de Sfatul Țării și de Congresul General al Bucovinei. Atât separatiștii din Basarabia, cât și oficialii de la Kiev pot declara că România a recunoscut în 1991 că teritoriile respective nu-i aparțin.

Ulterior, disputele interne din Republica Moldova, oportunismul și dorința de căpătuială personală au fost principalii factori de care a profitat și profită Federația Rusă, care se bazează pe „cozile de topor” de la Chișinău. La rândul lor, politicienii din România au abandonat cu totul ideea refacerii statului național unitar român. „Neslăbita supraveghere” a Rusiei asupra Basarabiei se desfășoară cu complicitatea UE și NATO, care – dincolo de unele declarații formale – acceptă această realitate.

– În mai multe lucrări fundamentale sunteți preocupat de soarta Dinastiei Regale a României chemată să consolideze „edificiul public” al României moderne. Dacă ar fi să caracterizați succint perioada istorică, aflată sub sceptru regal, cum apreciați rolul Dinastiei în „schimbarea la față” a României?

– Regii au avut un rol pozitiv în istoria României atunci când s-au sprijinit pe oameni politici cu viziune, fermitate și curaj. Carol I s-a bazat pe Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu, realizând independența de stat. Ferdinand i-a acordat deplină încredere lui Ion I.C. Brătianu, înfăptuind Marea Unire din 1918. Carol al II-lea a urmărit să se impună împotriva liderilor politici români și a dat faliment, compromițând însăși instituția monarhiei. Mihai I a fost „victima istoriei”: ajuns rege minor în 1927, a fost detronat de tatăl său în 1930; reinstalat de Ion Antonescu în 1940, nu era decât un simbol; și-a legat numele de un act istoric controversat, cel de la 23 august 1944.

– În ce măsură evenimentele din 23 august 1944 au „anticipat” într-un fel abdicarea ultimului rege, Mihai, survenită în decembrie 1947, odată cu expulzarea sa și a familiei regale peste hotare?

– Nu se poate susține că evenimentele din august 1944 au „anticipat” abdicarea ultimului rege al României. Făuritorii actului de la 23 august nu știau că țara lor a fost cedată lui Stalin de Churchill și Roosevelt. Ei erau convinși că englezii și americanii nu vor permite sovieticilor să ocupe România și să-și impună propriul lor regim politic. În august 1945, sfătuit de reprezentanții SUA și Marii Britanii la București, regele a încercat să înlăture guvernul Groza, întrerupând legăturile cu acesta. „Greva regală” nu a reușit, cei „trei mari” hotărând, în decembrie 1945, menținerea guvernului. După această dată, regele, sfătuit de regina-mamă Elena, a căutat să câștige încrederea sovieticilor și a guvernului: în mai 1946 a inaugurat statuia Ostașului Sovietic Eliberator din București și l-a decorat pe dr. Petru Groza, în iunie 1946 a respins cererea de grațiere a lui Ion Antonescu; de asemenea, Mihai a semnat toate actele prezentate de guvern, inclusiv cel privind desființarea Senatului etc. Ultimele decrete purtând iscălitura regelui Mihai au fost numirea în guvern a liderilor comuniști Ana Pauker și Emil Bodnăraș. Abdicarea a venit aproape de la sine: din 1946, Mihai rămăsese singurul rege din spațiul ocupat de sovietici, astfel că la 30 decembrie 1947 a trebuit să abdice. Regele și familia sa nu au fost „expulzați”, ci au părăsit țara, înțelegând că în Republica Populară Română situația lor putea deveni periculoasă (în mai 1950 au fost arestați toți cei care au ocupat o funcție politică în anii 1918-1944).

– Într-un interviu, subliniați literalmente: „Această materie (Istoria românilor – n.n.) a fost scoasă din învățământ de regimul democratic de după 1989, deși această disciplină exista de la Legea învățământului din timpul lui Cuza”. Cum interpretați această decizie ce minimalizează și chiar compromite rolul manualelor în procesul de educație patriotică a tinerei generații. De altfel, noțiunea de „educație patriotică” a căpătat o conotație oarecum negativă, peiorativă. De ce? Cum se explică acest fenomen?

– Situația la care vă referiți se înscrie într-un program promovat de „europeniști”, care vizează ștergerea identității naționale a statelor mici. Acest curent a fost puternic mediatizat după 1995, când se inocula ideea că patriotismul și identitatea națională împiedicau aderarea fostelor state „comuniste” la NATO și UE. În același timp, Franța, Germania, Anglia, ca să nu mai vorbim despre SUA, continuau să-și cultive valorile naționale, să marcheze oficial și cu mult fast propriile momente istorice. Și în România au fost găsiți – ca și în anii 1950 – intelectuali, inclusiv istorici, care s-au angajat în denigrarea trecutului propriului popor, în minimalizarea și chiar negarea valorilor naționale. Campania lor i-a vizat pe toți marii oameni de cultură români, sub motiv că ar fi fost naționaliști – între aceștia Mihai Eminescu și Nicolae Iorga. De fapt, ei au oferit politicienilor obedienți climatul necesar pentru adoptarea unor măsuri concrete, printre care eliminarea Istoriei Românilor ca obiect de studiu în liceu, desființarea emisiunilor de istorie de la TVR etc. S-a mers până acolo, încât nu a fost promulgată legea privind marcarea zilei de 4 iunie 1920, când prin Tratatul de la Trianon s-a confirmat, pe plan internațional, unirea Transilvaniei cu România.

– Basarabia a fost timp îndelungat exclusă din Istoria modernă a românilor, iar despre România se pomenea doar în plan negativ în lucrările istoricilor sovietici din RSS Moldovenească. Oare nu a venit timpul ca specialiștii în materie să elaboreze o singură Istorie a Românilor (pentru românii de o parte și alta a Prutului, pentru cei din sudul Basarabiei și nordul Bucovinei, pentru cei din Banatul sârbesc etc.), istorie care să fie inclusă în programul de studii, inclusiv universitar, așa încât tânăra generație să cunoască adevărul despre români, să conștientizeze unitatea lor istorică/etnolingvistică, dar și drama lor. Este oare imposibilă realizarea unui asemenea proiect?

– În anii 1992-1993, în calitate de președinte al Comisiei de Istorie a Ministerului Educației și Învățământului din România, am luat legătura cu președinta Comisiei similare de la Chișinău și am invitat-o la București împreună cu câțiva profesori de istorie din Chișinău. Am lucrat împreună, timp de o săptămână, la armonizarea programelor de Istorie din România și Republica Moldova. Pe aceeași linie, am discutat cu profesori din România, solicitându-le să elaboreze manuale de istoria românilor și de istoria universală pentru Republica Moldova. Eu însumi am contribuit la realizarea manualului de istorie contemporană a României. Ulterior, aceste manuale au fost scrise în colaborare cu profesori din Republica Moldova. În paralel au început să fie publicate manuale redactate de profesori din Basarabia. Evident, este meritul intelectualilor basarabeni, care au obținut, la vremea respectivă, din partea conducerii de la Chișinău, ca Istoria Românilor să figureze în planurile de învățământ din Republica Moldova și să se realizeze o colaborare eficientă între istoricii din stânga și din dreapta Prutului.

Nu aceeași situație a existat la românii din Bucovina și sudul Basarabiei, ocupate de Ucraina. Pe de o parte, intelectualii români de acolo nu au avut forța necesară pentru a se impune, iar pe de altă parte sprijinul Bucureștiului a fost extrem de modest. Mai mult, în 1997 a fost semnat un tratat prin care recunoștea că teritoriile românești ocupate de sovietici, inclusiv insula Șerpilor, aparțineau Ucrainei, conformându-se astfel directivelor UE și NATO. Conducerea de la Kiev promovează o politică de asimilare a minorităților etnice, inclusiv a românilor, iar guvernanții de la București nu numai că nu intervin în favoarea românilor, dar își declară sprijinul necondiționat ca Ucraina să se integreze în structurile euroatlantice.

Despre celelalte teritorii locuite de români nu s-a pus problema elaborării unor manuale comune, nici măcar a unor manuale privind istoria și cultura românilor din Bulgaria, Serbia, Grecia etc.

După 1989, în România s-au publicat multe cărți privind istoria și cultura românilor din afara granițelor. Menționez că tratatul Istoria Românilor, apărut sub egida Academiei Române (10 volume), tratează întreg spațiul românesc. În volumul VIII, pe care l-am coordonat, există un masiv capitol intitulat Românii din afara hotarelor țării.

La sfârșitul acestui an se împlinesc trei decenii de la fondarea revistei „Limba Română”. Vă rog, stimate Domnule Profesor, mulțumindu-vă
pentru interviul acordat, să transmiteți un mesaj cititorilor publicației noastre aniversare.

– Știu din proprie experiență ce înseamnă să editezi o revistă, cât efort necesită, câtă muncă de atragere a unor colaboratori prestigioși și de asigurare a unei ținute științifice unei asemenea publicații. Se adaugă problemele privind tipărirea și difuzarea acesteia.

Dumneavoastră ați depus o muncă uriașă, reușind să asigurați apariția revistei „Limba Română” timp de trei decenii, învingând tot felul de greutăți și impunându-i un program național, cultural și științific. Folosesc acest prilej pentru a transmite felicitări realizatorilor revistei „Limba Română”, în primul rând Dumneavoastră, domnule Alexandru Bantoș, pentru curajul, perseverența și profesionalismul dovedite.

LA MULȚI ANI!

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog