Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ȘI TERMINOLOGIE

CUVINTE DEZVELITE

LEXICOLOGIE

RECURS LA PATRIMONIU

RECITIREA CLASICILOR

SINTEZE

INEDIT

CRITICĂ. ESEU

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

CULTURA MEMORIEI URBANE

LITERATURĂ ŞI DESTIN

CONFESIUNI

PRO DIDACTICA

POESIS

STAREA DE VEGHE

EX CIVITATE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

ANIVERSĂRI. IOAN SCURTU – 80

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

RESTITUTIO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. IOAN SCURTU – 80

Profesorul Ioan Scurtu – prețios și inconfundabil brand al Istoriografiei române contemporane

Stoica LASCU

Alte articole de
Stoica LASCU
Revista Limba Română
Nr. 6, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Magistrul cercetării și scrierii istoriei României interbelice – și nu numai – este sărbătorit în anul celor octo decades nu doar de către confrații (colegi de generație, discipoli, tineri historiani) și admiratori ai științei sale de carte, respectuoși față de răspicatele atitudini civice și național-culturale; constituindu-se, în timp, drept un prețios și inconfundabil brand al Istoriografiei noastre din ultima jumătate de veac (la fine și început de milenii!), profesorul Ioan Scurtu este – și ar trebui să fie, prin opera și atitudinile sale, și pentru autoritățile Statului, cele cultural-administrative și, nu mai puțin, cele academice – un bun național, ale cărui cărți se regăsesc în toate marile biblioteci ale Lumii (la Library of Congress – Washington, DC – sunt peste 60 din titlurile semnate de Domnia Sa, cel mai prezent istoric contemporan – alături de regretatul profesor Gh. Buzatu – în renumitul templu nord-american al cărților).

Este de prisos a releva, în aceste rânduri, bogăția tematică și ideatică, relevanța calitativă (și cantitativă, recte: a numărului titlurilor studiilor și cărților) și impactul cultural-educativ și socio-politic al multora din cărțile sale; sunt atribute bine cunoscute ale operei cercetătorului, dascălului și mentorului Ioan Scurtu consemnate, în ultimele două decenii, de mulți slujitori ai lui Clio.

În ce mă privește, am avut onoarea de a mă referi în mai multe rânduri – începând din iunie 1986, când într-o efemeridă estivală constănțeană (gazeta „Litoral”) prezentam O carte utilă turiștilor: „Itinerare patriotice, de D. Almaș și I. Scurtu” – la opera și activitatea sa științifică, la dimensiunea cărturărească și civică a distinsului nostru profesor.

Astfel, într-o revistă culturală tomitană (revista „Ex Ponto”), făceam referire în primăvara anului 2009 la Profesorul Ioan Scurtu – rigoare, echilibru și onestitate în cercetarea, scrierea și înțelegerea istoriei, unde, între altele, se releva noutatea tematică și interpretativă, impactul primelor sale lucrări, în contextul istoric dat: Bref, este cazul tezei sale de doctorat – susținută în anul 1971, sub conducerea profesorului Ladislau Bányai, cu tema Întemeierea și activitatea Partidului Țărănesc (1918-1926). N-a putut fi publicată decât sub egida unei instituții editoriale care nu făcea parte din sistemul editurilor de stat (ori a Partidului Comunist Român – respectiv, Editura Politică, metamorfozată, în 1990, în euro-mondialista Humanitas...); anume la Editura Litera, un soi de rămășiță și expresie a sistemului mandatariatului și supapă pentru autoritățile ce nu-și luau o răspundere explicită, într-un stat atât de centralizat instituțional, în a edita cărți și autori mai puțin dezirabili politicii oficiale sau cu o mare doză de veleitarism (în domeniul creațiilor poetice, de pildă). Este de înțeles că publicarea monografiei unui partid – altul decât cel aflat la cârma țării după al Doilea Război Mondial (și a cărei istorie, cum se știe, nici n-a fost publicată, în ciuda indicațiilor și cererilor formulate explicit și repetat, în epocă, de către Nicolae Ceaușescu) – catalogat, potrivit limbajului vremii, „burghez” sau „istoric”, nu putea fi nicicum agreată de către culturnici. Și totuși, tenacitatea urmașului plăieșilor nemțeni s-a materializat – contra cost, din buzunarul propriu – în apariția, în România socialistă (unipartidistă), a primei monografii a unui partid ce activase în România monarhică (pluripatidistă); sub un titlu, e drept, tactic (și inteligent) cosmetizat – spre a atenua aprehensiunile, mai mult sau mai puțin mărturisite, ale unor oficiali, istorici/activiști –, anume Din viața politică a României. Întemeierea și activitatea Partidului Țărănesc (1918-1926) (198 p.). (Să arătăm, în context, că în anul precedent mai tânărul coleg de la Catedra profesorului Maciu, Lucian Boia, își publicase deja – în aceleași condițiuni –, la fel de documentata teză de doctorat, referitoare la un fruntaș politic al românilor ardeleni, mai puțin cunoscut, respectiv Eugen Brote /212 p./.) Apariția, în 1975, a unei lucrări cu o asemenea tematică, fie și sub egida unei edituri semiprivate – sau tocmai de aceea –, a îmbucurat pe mulți români, fiind receptată de către publicul avizat drept un semnal din partea autorităților înspre recuperarea trecutului apropiat. Pentru foștii membri ai partidelor istorice, apariția cărții le mai însenina din suferințe și o vedeau ca o răsplată – fie ea și întârziată – a Istoriei, demersul științific al autorului fiind apreciat în consecință; fostul secretar general al organizației județene Constanța a PNȚ Dan Alecu, fostul deputat național-liberal de Constanța Traian I. Berberianu, fostul prim-ajutor de Primar, național-liberal, al municipiului nostru Scipio P. Vulcan (tustrei avocați, pe vremuri, și apreciați publiciști) – pe care, la recomandarea profesorului-muzeograf Gh. Dumitrașcu, i-am frecventat spre finele deceniului opt (trăiau acum la București) – erau vădit emoționați și mișcați de apariția cărții, relevând, pe de o parte, gradul de obiectivitate și competență al autorului, respectiv, cum spuneam, gradul de liberalizare al regimului, și întrebându-se dacă vor apuca zilele (nu le-a apucat nici unul) când vor citi monografii ca atare ale celor două partide”.

În anul când domnia sa sărbătorea septuaginta annis, reiteram dimensiunile personalității sale, vorbind în Profesorul Ioan Scurtu – rigoare, echilibru și onestitate în cercetarea, scrierea și înțelegerea istoriei, între altele de datoria tinerelor generații de slujitori ai lui Clio în a se apleca constant asupra cunoașterii operei sale: „Cărțile de specialitate care au urmat și care se constituie într-un impresionant florilegiu al istoriografiei noastre, l-au impus pe tânărul universitar atât în rândurile colegilor de breaslă – ce se structura, și ea, tot mai mult, prin profesionalism și rigoare –, cât și, lucru mai dificil de realizat, în conștiința unei societăți care nu mai tolera compilațiile istorice ori „analizele” conjuncturale și era extrem de receptivă la noile deschideri tematico-interpretative ale istoriografiei noastre. Din această perspectivă, cărțile de început ale profesorului Scurtu au reprezentat un vârf de lance în realmente zbaterea tinerilor istorici pentru impunerea propriilor cercetări – ce au avut girul ca atare al instituțiilor științifice respective – unor autorități cu răspunderi decizionale în domeniul editorial, dar cu o conduită ezitant-evazivă față de aducerea la cunoștința publicului larg a unor perioade și teme neagreate explicit de oficialități.

Slujirea cu abnegațiune a disciplinei științifice Istorie nu se reduce, pentru profesorul Scurtu, doar la cercetare, interpretare, publicare. Om al Cetății și devotat profesiunii, Domnia Sa a fost animat, dintotdeauna, practic și cu consecvență, de nobila idee că misiunea și rolul unui istoric trebuie să se regăsească, nu mai puțin, în afirmarea responsabilă ca membru și reprezentant al breslei. În calitate de președinte al Societății de Științe Istorice din România, din 1999 (membru în Biroul Executiv din 1984) – după ce fusese și prim-vicepreședinte din 1991 –, profesorul Ioan Scurtu a revigorat activitatea acesteia, a promovat imaginea ei, susține cu fermitate și comprehensiune ca filialele să se dezvolte în acord cu noile condiții de exprimare democratică, îndeamnă la atragerea unui număr cât mai mare de membri, profesori în învățământul preuniversitar – în primul rând, din tinerele generații –, dar și specialiști recunoscuți din mediile universitare, institute de cercetare, arhive.”

Iar în urmă cu cinci ani, la aniversarea a septuaginta quinque anni concluzionam în Profesorul Ioan Scurtu – mentorul, omul de știință și al Cetății: „Mentor al atâtor generații de studenți, îndrumător a zeci de doctoranzi, specialistul cel mai prolific și autorizat în domeniul istoriei contemporane a României – și nu numai –, prețuitul și respectatul nostru profesor a avut de-a lungul impresionantei cariere științifice răspicate luări de atitudine în baza unor solide și ferme motivații documentare; și, nu mai puțin, a unor consecvente și principiale conduite național-civice – așa cum au avut, în istoriile naționale ale statelor, toți marii și reprezentativii slujitori ai lui Clio.

În ultimii ani, glasul profesorului Scurtu, intervențiile sale publice – câteva dintre ele fiind re/amintite în paginile de față – au devenit solide repere de bune practici științifice și prețioase exemple pentru generațiile de azi cărora li se furnizează, pe diferite canale – oficiale, oficioase și private, române ori euroatlantice –, elemente ale unor valori de cele mai multe ori îndoielnice și străine de esența istoriei naționale, de necesara și onoranta cinstire a personalităților și conducătorilor – unii martiri sau martirizați – ai poporului român”.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog