Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ȘI TERMINOLOGIE

CUVINTE DEZVELITE

LEXICOLOGIE

RECURS LA PATRIMONIU

RECITIREA CLASICILOR

SINTEZE

INEDIT

CRITICĂ. ESEU

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

CULTURA MEMORIEI URBANE

LITERATURĂ ŞI DESTIN

CONFESIUNI

PRO DIDACTICA

POESIS

STAREA DE VEGHE

EX CIVITATE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

ANIVERSĂRI. IOAN SCURTU – 80

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

RESTITUTIO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

RESTITUTIO

Țăranul pitoresc și presa românească din prima jumătate a secolului trecut

Fănel TEODORAȘCU

Alte articole de
Fănel TEODORAȘCU
Revista Limba Română
Nr. 6, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Vom urmări în acest studiu ce se scria despre ţăranul român în presa românească (aici ne referim și la publicațiile scrise în limba română din Ardeal) din prima jumătate a secolului trecut. Pentru realizarea cercetării noastre au fost consultate mai multe texte, ce au apărut, între anii 1901 şi 1943, în publicații precum: „Ţara noastră”, „Adevărul”, „Gazeta Transilvaniei” etc.

 

1. Descântece şi dansuri moderne

În 1928, în revista „Realitatea ilustrată”, era publicat articolul Țăranul pitoresc1. Textul precizat reprezintă, după cum explică chiar autorul său, o reacţie la polemica grea, care s-a iscat prin gazetele epocii interbelice, pe tema ţăranului pitoresc. Aşadar, articolul pare a fi un răspuns dat orăşenilor, care îşi tot dădeau cu părerea în privinţa felului în care ţăranul trebuia să vorbească, să se îmbrace, să trăiască. În trecut, se arată în textul citat, orăşenii îi cunoşteau pe locuitorii satelor doar prin intermediul producţiilor literare publicate prin reviste şi, din acest motiv, ei credeau că ţăranul autentic nu e cu nimic diferit de cel descris de scriitori. Admiraţia pentru ţăranul român afişată de cei de la oraş se dovedea a fi, în cele mai multe cazuri, pură ipocrizie. Nu de puține ori se întâmpla ca ţăranul, ajuns la oraş cu treburi, să fie nevoit să suporte bădărăniile celor care, de altfel, se declarau admiratori ai satului românesc și ai locuitorilor acestuia. Urmele lăsate de viaţa de la ţară asupra săteanului2 nu erau pe placul orăşeanului, căruia vederea degerăturilor şi a bătăturilor, de pildă, îi provocau stări dezagreabile. În anii interbelici, se arată în aceeaşi sursă, numărul celor care scriau prin reviste despre țăranul român a început să scadă, chiar dacă nevoile săteanului au rămas neschimbate. Acum, orăşeanul, după ce îşi încheia plimbarea făcută printr-unul dintre satele României Mari, se declara tulburat de atracţia locuitorilor de la ţară pentru distracţiile moderne. În opinia orășeanului, țăranul trebuia să rămână, în întregime, tradiţional. Locuitorului de la ţară nu-i era îngăduit, de pildă, să se îmbrace sau să vorbească precum oamenii care trăiau la oraş. Aceste chestiuni se asemănau însă, credea autorul articolului urmărit de noi, cu fricile care o frământau pe coana Manda, personaj celebru în acea epocă, şi, prin urmare, ele meritau să fie întâmpinate doar cu zâmbete: „Sunt domni, altminteri cumsecade şi serioşi, care ar vrea ca locuitorul satelor româneşti să se prezinte în permanenţă cu flori şi ciucuri, mândru ca un haiduc şi fercheş ca la un bal mascat. Discuţia n-a început, de altminteri, astăzi şi nu se va sfârşi cu polemica amintită. Se va mai cheltui cerneală şi se vor mai schimba înjurături în sprijinul unor teze susţinute pasionat. Era o vreme când în literatură nu putea fi cântat decât badea Gheorghe şi când trubadurii oftau după hangiţa cu garoafe în coc şi cu draci în priviri. E drept că solicititudinea orăşeanului nu se manifesta pentru ţăran decât prin revistele literare. Altminteri, badea Gheorghe mânca pumni la oraş, i se spunea mârlan şi era subiect de prompte ironii. Iar hangiţa era muştruluită de călătorii care descindeau, zoriţi, din trăsură sau din maşină şi care strâmbau din nas văzând-o că are mâinile degerate şi picioare cu bătături. Ţăranul trăia necăjit dimpreună cu nevasta, cu odraslele şi cu dobitoacele dimprejur. Abandonat de literatori, locuitorul satelor nu-i mai nefericit. Dar a stârnit nefericirea celor care îl vedeau în postură de carnaval, cu flori la pălărie, cu zorzoane multicolore, bătând hora şi cântând ca un haiduc, din frunză. Cineva, un prieten al nostru, şi-a exprimat indignarea la... cafenea, după o plimbare cu automobilul prin judeţ, că într-un sat a auzit un patefon cântând, iar într-altul a văzut jucându-se, în bătătura crâşmei, un dans ultramodern. Şi a mai fost îndurerat prietenul de alte constatări a căror gravitate ne-a făcut să zâmbim: ţăranii vădeau izbitoare influenţe orăşeneşti în portul lor şi în grai...”3.

Altele erau, se arată în text, neajunsurile satului românesc. Dincolo de hainele orăşeneşti şi muzica ultramodernă, viaţa ţăranului era dusă după realităţi de mult apuse. Sufletul lui era prins în trecutul în care toţi oamenii credeau că bolile pot fi vindecate cu ajutorul descântecelor. Credinţa în puterea vindecătoare a descântecelor4 şi lipsa de încredere în medici, elemente care încă mai caracterizau satul românesc, duceau la apariţia unor situaţii nefireşti pentru acea epocă: „Am întârziat şi noi prin sate şi am făcut şi noi constatări, care ne-au întristat şi ne-au neliniştit. Dar nu în legătură cu straiele, cu vorba şi cu preferinţele de acum ale omului de la ţară. Că în loc să-şi lase cămaşa afară, el şi-o bagă în pantaloni, nu-i o nenorocire. Că în loc de sârbă şi bătută, arde un charleston, să fie sănătos. Că în loc de caval, îşi uită necazul şi îşi omoară timpul cu o placă de patefon, noi îl aplaudăm. Am văzut însă alte lucruri şi alte fapte care ne-au îndurerat. În satul de la munte în care ne-am petrecut vacanţa, o femeie se îmbolnăvise. Avea o durere năpraznică de cap. Au doftoricit-o babele cu descântece, cu balegă de la bivol bălţat şi cu apă de la trei fântâni, trecută prin dârmon. Opinia satului era că nenorocita femeie fusese deochiată.

– «Duceţi-o la spital», a spus doctorul, chemat de noi dintr-o comună alăturată. «Are congestie cerebrală». Şi i-a dat, până una alta, un leac pentru alinarea durerilor. Satul a râs de limba păsărească a doctorului, iar babele, aruncând doctoria, continuară cu descântecele şi cu leacurile lor, care... o băgară pe femeie în pământ.

– «Voia lui Dumnezeu!» şi-au dat oamenii cu părerea, ducând-o pe moartă la cimitir şi oprindu-se, pe urmă, la crâşmă, să bea pentru sufletul ei.

Şi am mai văzut şi altele, şi am auzit şi altele, care, acestea, ne-au întristat şi ne-au neliniştit”5.

O manieră orăşenească de a vorbi despre puterea mare a deochiului găsim în povestea poporală umoristică Slănina deochiată6, ce a fost publicată, în 1911, în „Gazeta Transilvaniei”. Pentru autorul acestui text „născocirea telegrafului fără sârmă e cea mai bună dovadă” că „deochiul” e real, că „nu e credinţă deşartă”. Aflăm din sursa deja indicată că e ușor să-i recunoști pe cei care dețin marea putere a deochiului, pentru că aceștia au „ochii mari și negri”. Bundurea, ţăranul cu doi ochi de balaur, „deochea”, fără să fie văzut de vecinii în curţile cărora intra, diferite unelte (secure, fier de plug etc.). La târguri, el „deochea” cizme, pieptare, șerpare și, când se ivea ocazia, slănină.

E uşor de înţeles că, la oraş, nu erau puţine vocile care spuneau că doar cei lipsiţi de maturitate în judecată apelau la serviciile descântătoarelor7.

 

2. Hainele altora sunt mai frumoase

În 1904, în volumul Crestomaţie pentru toţi românii (George Coşbuc), era publicat textul Ţăranii din Basarabia8. Textul este valoros în întregime, dar noi ne vom opri doar asupra părţii în care autorul face referiri la ţinuta săteanului basarabean. Înainte de a vorbi despre îmbrăcămintea ţăranilor basarabeni, precizăm că am ajuns la acest text prin intermediul ziarului „Gazeta Transilvaniei”, care-l publica în ediţia sa din 15 (28) august 19049. Pentru citările noastre însă, volumul lui George Coşbuc va fi indicat ca sursă. Aşadar, portul săteanului român din Basarabia, se arată în sursa deja precizată, seamănă foarte mult cu cea a săteanului român de dincolo de Milcov: „Îmbrăcămintea se compune dintr-o pălărie de paie, vara, sau căciulă, din cămaşă şi izmene, făcute de pânză de casă, altădată ţesută pe de-a-ntregul din in, iar acum făcută pe jumătate cu bumbac; picioarele sunt încălţate cu opinci. Deasupra cămăşii, ţăranul aruncă pe umeri o manta. Femeile, vara, poartă o cămaşă lungă, pe deasupra căreia se îmbracă sau fustă, sau şorţ şi o caţaveică; picioarele sunt desculţe sau în opinci. Îmbrăcămintea de sărbătoare şi zile mari constă [în mod] obişinuit dintr-un antereu de demicaton, iar la cei cu dare de mână, de mătase; antereul se încinge cu brâu. Iarna, pe deasupra acestor haine, se mai îmbracă cojocul. Deasupra brâului, ţăranii se mai încing şi cu o încingătoare largă de piele, împodobită cu nasturi (bunghi) şi cruciuliţe de aramă. Dumineca, se poartă nişte şalvari largi, creţi în dos, de demicaton albastru sau din postav de casă (bernevici), iar pe deasupra anteriului o scurteică; în loc de opinci, nişte ciobote potcovite cu potcoave de aramă”10.

În text se arată şi că, în mai multe judeţe din Basarabia, ţăranii români au lăsat portul naţional, pentru a se îmbraca cu „haine nemţeşti”, iar ţărăncile se îmbracău ca femeile de la oraş. În aceeaşi sursă se mai arată şi că ţărăncile române din Basarabia sunt tot timpul îngrijite şi frumos îmbrăcate: „La flăcăii din sat, e acum mare modă pentru jiletce şi veste. Şi cioboatele cu brâul sunt două obiecte de mare cochetărie. Îmbrăcămintea ţărăncilor, de zile mari şi de sărbători, se compune dintr-o rochie de bumbac sau de mătase, peste rochie se îmbracă o caţaveică îmblănită cu blană de vulpe, iar pe cap se poartă o broboadă sau tulpan. Femeile bătrâne îşi acoperă capul cu prosop alb de pânză, femeile tinere, cu o bucată de borangic sau un testemel. Fetele nu-şi acoperă capul şi poartă părul împletit în cosiţe, care cad pe spate sau sunt ţinute de un pieptene împodobit cu o garofiţă sau altă floare. Ţăranca română din Basarabia iubeşte a se găti, e chiar cochetă, poartă inele, gâtul ei e plin de mărgele sau harmaz, precum poartă şi cercei. Fireşte că toate aceste giuvaieruri nu se portă decât în zile de sărbătoare, iar în zilele de muncă portul femeilor e simplu, dar totdeauna curat”11.

Despre impactul pe care „hainele nemţeşti” îl aveau asupra ţăranilor români scria şi Octavian Goga, în 1907, într-un articol12 din „Ţara noastră”. În textul său, Goga vorbeşte despre cum, într-un sat din Ardeal, doi indivizi îmbrăcaţi cu haine nemţeşti au mers din casă în casă, de la un capăt la altul, şi au adunat de la oameni banii de dare. Ţăranii „se supuneau, şi se plecau, şi se rugau, fiindcă cei doi pungaşi erau în nădragi...”13.

În acest punct, credem că este potrivit să semnalăm studiul „Portul sătenilor din regiunea Şiria, judeţul Arad” (Marcel Olinescu), ce a apărut în revista „Sociologie românească”. În textul precizat, autorul face o descriere amănunţită a portului din regiunea numită deja şi lămureşte câteva chestiuni foarte interesante14.

Revenind la Ţara noastră, care a fost scoasă, la Sibiu, în teribilul an 1907, vom spune că această revistă, când a apărut, avea scopul declarat de a publica articole şi ştiri referitoare la treburile ţărănimii15. Publicaţia avea ca punct de plecare dorinţa celor care o scoteau de a apropia cărturărimea de sufletul ţăranilor16. Octavian Goga credea că cei învăţaţi trebuie să depună eforturi pentru a se face înţeleşi de popor. Goga spunea că mai tot ce s-a scris până la acea dată despre ţărănimea română, atât în cărţi, cât şi în gazete, nu era decât o aşezare de vorbe chinuite, din care înţelesul poveştii ieşea gâtuit. El le cerea ştiutorilor de carte să semene, nu din meşteşug, ci din datorie, grăuntele luminii la sate: „O gazetă ridică punte între sufletele cărturarilor şi ale ţăranilor, care o slovenesc, dumineca, pe genunchi. Din rândurile unei gazete se desluşesc sfaturi şi îndemnuri noi, se trezesc aducerile aminte ale unui trecut, care trebuie să trăiască în suflete, se desface glasul de povaţă al trebuinţelor zilnice şi se vesteşte chemarea la muncă, în aşteptarea zilelor de mâine”17. Aşadar, într-un articol publicat în revista precizată deja, ţăranul era sfătuit să scape de una dintre cele mai rele deprinderi ale sale: „Locuiesc la oraş. Locuitorii sunt: unguri, nemţi şi sârbi. Românii sunt aşa de puţini că se pot număra pe degete. În jurul oraşului însă, sunt multe sate româneşti, sate avute şi fruntaşe, cu 5-7 mii [de] locuitori. Aceştia, zilnic, cercetează oraşul, unde îşi fac cumpărăturile trebuincioase – de multe ori fără de niciun rost, fiind acele lucruri de fală şi măreţie –, unde îşi valorifică (vând) produsele agricole (grâu, cucuruz şi altele), apoi, aici e tribunalul, judecătoria cercuală şi alte oficii, cu care au afaceri. La tot pasul întâlnim, deci, ţărani [români] şi ţărănci române. Înfăţişarea lor, însă, e nespus de tristă, e chiar respingătoare, căci îmbrăcămintea lor lasă foarte mult de dorit. Ţăranii şi ţărăncile noastre, adică, au acel rău obicei că, atunci când merg la oraş, îmbracă cele mai rele haine, îmbracă zdrenţe! Vara, cămăşile lor sunt murdare, sunt negre de pulbere, iar iarna, cojocul şi cioarecii sunt numai cârpituri. De multe ori, lipsesc chiar bucăţi întregi din îmbrăcăminte. Această împrejurare încă e un motiv însemnat că ţăranul român e desconsiderat, e batjocorit, e huiduit, e dispreţuit de toţi străinii, până şi de copii. Oare n-are ţăranul român îmbrăcăminte îndestulătoare, cinstită? Oare portul nostru românesc e atât de urgisit, de respingător, că noi, din vina lui, trebuie să suferim ruşine? Nu, ţăranul român cheltuieşte mult, foarte mult, chiar prea mult, pentru îmbrăcăminte, portul nostru naţional e cel mai frumos port, avem însă un obicei rău: în mijlocul nostru s-a încuibat o deprindere păgubitoare prestigiului, cinstei neamului nostru românesc18.

 Prestigiul neamului românesc cerea de la ţăranul român, se mai arată în articol, părăsirea răului obicei de a nu avea grijă de felul în care se îmbrăca atunci când mergea între străini. Asta nu însemna însă, explică acelaşi autor, că ţăranul trebuia să îmbrace mereu hainele de sărbătoare, ci că îmbrăcămintea pe care o alegea trebuia să fie curată şi întreagă19.

Într-un alt articol, ţăranul român este îndemnat să renunţe la ceea ce autorul textului numea slugărnicie, care era manifestată, în special, în raport cu neguţătorii de alt neam: „Această deprindere, în cea dintâi clipă, gândeşti că e neînsemnată, dacă însă cugetăm asupra lucrului, atunci vom vedea că ea e foarte însemnată. Dacă un ţăran român de aici merge în cancelaria vreunui neguţător, de alt neam, ca să-şi primească banii, pentru grâul sau cucuruzul ce a vândut, când se apropie de cancelarie îşi descoperă capul – de multe ori îşi lasă pălăria sau căciula afară –, vreme de câteva clipe stă zăpăcit înaintea uşii, nu ştie ce să facă, să deschidă sau nu uşa, apoi, cu frică, în vârful degetelor, aşa-zis ca un hoţ, intră în cancelarie, uitându-se la stânga şi dreapta, ca nu cumva să atingă vreun lucru din cancelaria negustorului. Ajuns ţăranul român în cancelarie zice un «Trăiască domnu’», se opreşte lângă uşă, unde stă nemişcat, uneori ceasuri întregi, până ce «domnul» se îndură să plătească banii. De multe ori însă, când în cancelarie sunt mai mulţi «domni», ţăranul român e alungat afară, unde aşteaptă, pe vreme ploioasă ori geroasă, plătirea banilor. Mulţi dintre ei stau cu căciula sau pălăria în mână! De ce se întâmplă toate aceste dejosiri, ba chiar batjocuri? De ce ţăranul român e atât de slugarnic faţă de alţii? Pentru ca la toate acestea să se pună sfârşit, odată pentru totdeauna, nu e lipsă de mare învăţătură, ci numai puţină voinţă se cere, şi atunci neguţătorii nu se vor mai juca cu noi, şi cu atât mai mult, căci ei nu ne dau în cinste banii. Ce trebuie deci să facem? Lucrul e foarte uşor. Intrăm în cancelaria neguţătorului, acolo ne descoperim capul, în loc de «Trăiască domnu’», zicem «Bună dimineaţa» şi cerem să ni se plătească banii. Dacă neguţătorul, amăsurat obiceiului său, strigă: «Aşteaptă», atunci noi îi răspundem: «Nu am vreme să aştept»”20.

Idei oarecum asemănătoare cu cele de mai sus pot fi găsite şi în alte articole21. Noi nu ne vom opri și asupra acestor texte. Ne vom opri totuși asupra articolului intitulat „Legile lui Dumnezeu”22. Autorul acestui text îl sfătuieşte pe ţăranul român să accepte ideea că, uneori, întâmplările nefericite nu pot fi evitate. Aşa e firea lucrurilor, iar cine încearcă să lupte cu legile firii, se arată în articol, nu are decât de suferit. Din text reiese ideea că mulţi dintre ţăranii români nu înţeleg că nu toate luptele pot fi câştigate şi că, uneori, pentru a nu pierde tot ce au, trebuie să facă un pas în spate: „Viaţa omenească e împreunată cu nenumărate necazuri. Rare sunt acele zile despre care putem zice că au fost senine, că le-am petrecut în linişte, în tihnă desăvârşită. Aşa a fost de la începutul lumii şi aşa va fi întotdeauna, pentru că nu este putere omenească care să schimbe legile lui Dumnezeu, legile naturii. Omenimea, deci, trebuie, şi, spre binele, fericirea şi înaintarea ei, are datorinţa să-şi plece capul în faţa acestor legi şi, cu tărie sufletească, să supoarte toate loviturile, toate necazurile, mici sau mari, de care e părtaşă. Dar, durere, nu e aşa! În sânul neamului nostru, sunt foarte mulţi ţărani – vorbesc numai de ei – care din anumite slăbiciuni, şi din neştiinţă, nu vor să-şi plece capul, să se împace cu necazurile ce au dat peste ei şi, astfel, îşi îngreunează sufletul de păcate şi se fac de râsul şi dispreţul altor oameni. Sunt apoi foarte mulţi ţărani de ai noştri care, cu încăpăţânarea lor, îşi fac pagube mari, ba de multe ori, din această pricină, împreună cu nevastă şi copilaşi, ajung pe drumuri, ajung la sapă de lemn”23. Ţărănului român îi trebuie, se arată în finalul textului urmărit de noi aici, mai multă lumină, pentru a şti să aleagă binele din rău şi pentru a îmbrăţişa doar ce e bun şi folositor24.

Acelaşi autor, folosindu-se de exemplul comunei din care era de loc, vorbeşte, într-un alt articol25, despre situaţia ciudată care caracteriza satul românesc. Țăranul român muncea la câmp întreaga zi, dar sărăcia tot îşi făcea cuib în casa lui. Din acest motiv, ţăranul, încărunţit de neajunsuri înainte de vreme, îşi caută norocul în ţări străine: „Răul zace în faptul că vremurile s-au schimbat, iar ţăranul român nu ţine seamă de această schimbare; ţăranul român nu înţelege glasul vremurilor de astăzi, căci fie el oricât de sărac, aibă el oricât de puţin pământ, ţine morţiş la plug şi coasă şi nu gândeşte la alte izvoare de câştig. [...] E mare nenorocire, pentru neamul nostru românesc, că ţăranul nostru nu îmbrăţişează meşteşugurile şi neguţătoria, care sunt unele dintre cele mai frumoase şi bune izvoare de câştig”26.

Tot în revista „Ţara noastră” găsim, în articolul Pământul nostru ne cheamă27, o frumoasă descriere făcută sufletului ţăranului român. Textul precizat îi aduce în atenția cititorului pe românii, mulţi la număr, care părăseau Ardealul, pentru a merge în America. Pentru mulţi dintre cei plecaţi, viaţa din „America bănoasă”28 nu era deloc un vis devenit realitate, iar motivul e explicat în articol: „Coborâtor din plugari şi plugar el însuşi, ţăranul nostru a fost totdeauna înfrăţit cu pământul. Traiul lui zilnic nu s-a desfăşurat între pereţii casei. Pe câmpul neted, mânându-şi vituţele la plug, ori pe muchia unui deal, păscându-şi turma de oi, – acest om a trăit din mila pământului. În arşiţa soarelui de vară, ori în gerul ascuţit al Bobotezii, privirea lui a îmbrăţişat totdeauna câmpul. De aici înţelegerea minunată a lui, pentru atâtea taine ale firii, de aici poezia înflorită a închipuirii lui, care a înfiripat poveşti. Frunza tremurată a codrului în mijirea dimineţii, picătura de rouă pe florile din livadă, vaierul vântului de toamnă printre copacii desfrunziţi, toate au găsit răsunet în sufletul lui. Viaţa i-a fost de veci legată de pământ. [...] Această legătură de veacuri se sfarmă greu. El îşi apără petecul de moşie şi, mai de grabă, chinuieşte o viaţă întreagă sărac şi prăpădit, decât să-l părăsească. Dus departe de moşia lui, prin puterea unor împrejurări, el va simţi totdeauna chemarea tainică a gliei. În zori de zi, la ivirea razelor de soare, amintirea lui îl va purta spre straşina căsuţei albe cu arminden la poartă, iar vântul îi va aduce frânturi de cântece din poiana codrului de brad. Şi nu va putea înfrâna îndelung această chemare. Într-o dimineaţă, îşi va mototoli pripit în traistă hainele şi va lua drumul către casă... Astfel e plămădit sufletul ţăranului nostru”29.

Într-un alt articol, un alt autor indică cauzele traiului greu dus de țăranul român: „Da! Greu trăieşte ţăranul nostru! Mult are să sufere! Toate acestea din cauza prostiei lui, din lipsa unei culturi mai superioare, din respingere şi nebăgare de seamă. Ca să le aibă pe acestea, datori suntem noi, intelectualii, să nu-l luăm cu furca cea lungă, ci să-l tratăm blând, instruindu-l şi educându-l30. Cei de la Ţara noastră se interesau și de soarta ţăranului român din România, urmărind măsurile luate de guvernul român, pentru ca bunăstarea generală să se introducă pretutindeni, iar regretabilele tulburării de la începutul lui 1907 să nu se mai repete31.

Pentru unii gazetari, ţăranul era mai frumos, sub toate aspectele, decât orăşeanul. În „Cuvântul”, într-un articol în care vorbea despre interesele economice ale ţărănimii bucovinene, Pamfil Şeicaru spunea, printre altele, că nu înţelege cum „se poate ca târgoveţii români, cu capetele teşite, cu privirea tâmpă, să fie din aceeaşi rasă cu ţăranii aceia mândri, care au în gest maiestatea veacurilor de glorie”32. Dintr-o altă sursă aflăm că, în Maramureş, ţăranca nu ştia să pregătească mâncarea33, iar în unele locuri (din acelaşi Maramureş), atât bărbaţii, cât şi femeile îşi schimbau hainele o singură dată pe săptămână34, flăcăii având strigături speciale despre această din urmă chestiune35.

 

3. Ţăranul român şi pământul

Pe parcursul anului 1907, în presa românească, dar și în cea din străinătate, au tot fost publicate articole ce-l aveau pe ţăran în centrul lor. E limpede că cele mai multe dintre textele în care se vorbea despre locuitorul român de la sate aveau ca punct de plecare „răscoalele ţărăneşti”36 de la începutul acelui an. În lucrarea noastră, nu ne îndreptăm atenția în mod deosebit asupra „răscoalelor”, pornite de ţăranii37 care, neavând fălci de pământ, aveau, după cum spuneau gazetarii de la publicația umoristică „Furnica”, fălcile încleștate de foame38. Vom urmări aici un fragment dintr-un articol, publicat în luna octombrie (1907), în ziarul „Adevărul”, ce poartă titlul O crimă muşamalizată39. Articolul precizat deja este, spunem noi, potrivit pentru cercetarea noastră, iar motivul e acela că, în acest text, autorul expune, cumva, etapele pe care un ţăran înţelege că trebuie să le parcurgă înainte de a porni să-l omoare pe cel despre care crede că i-a făcut o mare nedreptate: „Ascultaţi!... În comuna Jilavele, din Ialomiţa, învoielile sunt una şi una cu sămânţa ţăranului; la 3 pogoane date ţăranului, acesta munceşte, definitiv, un pogon proprietarului, căruia îi mai face 4 zile cu carul, 3 zile cu mâinile, îi transportă 5 kile la gara Albeşti, 40 km distanţă, şi-i mai plăteşte 12 lei de vită, fără a putea băga mai mult de 5 vite într-un pogon! Faceţi socoteala şi veţi vedea la cât revine un pogon dat de proprietar ţăranului, cât îl costă pe acest nenorocit această bucată de pământ, care nu îi poate ajunge nici să se hrănească. […] Într-adevăr, împingând până la sălbăticie această necreştină, neomenoasă învoială, d[omnul] Dobrinescu a găsit de cuviinţă ca, fără formă de judecată, cu de la sine putere, să ia de la un ţăran, care nu-i putuse plăti ierbăritul, doi boi, care constituiau singura avere a acelui nenorocit, adus de altminteri în sapă de lemn. Ţăranul, exasperat, s-a plâns primarului, care i-a răspuns: «ai dreptate, dar n-am ce face!...». S-a referit, negreşit, la protecţiunea puternică de care-l ştia acoperit pe îngrijitor. S-a adresat apoi la inspectorul administrativ... un adevărat tip. Nu ştiu cum îl tolerează d[omnul] prefect Stoianescu. Dis-de-dimineaţă, se plimbă prin viile Domnului, pentru ca să reînceapă seara, când gardiştii îl ridică de prin şanţurile Urzicenilor, orăşelul cel mai năpăstuit din toată Ialomiţa. Bietul ţăran l-a găsit, se vede, într-un moment de luciditate şi i-a spus că, dacă nu-i face dreptate, nu-i redă boişorii lui, e hotărât să-l ucidă pe d[omnul] Dobrinescu. Inspectorul administrativ i-a răspuns ca şi primarul: «ai dreptate, dar ce să îţi fac?...» (Ce zice d[omnul] I. I. Brătianu de acest răspuns al subalternului său?) Atunci, exasperat, bietul om s-a hotărât să-şi facă singur dreptate, deoarece autorităţile se declaraseră incapabile de a-i face dreptate. A încercat, dar n-a izbutit!”40. Ţăranul din Jilavele nu va reuşi să-l ucidă pe îngrijitorul de moşie Dobrinescu. Gloţul tras de puşca lui nu va lovi în ţintă41.

În 1943, într-un articol42 publicat în „Viața ilustrată”, se arată că ţăranul nu este doar legat de pământul ţării, ci este una cu el. Printr-un mimetism milenar, spune autorul textului, ţăranul, ars de soare, udat de sudoare şi aplecat asupra brazdei pe care o lucrează, se apropie de pământul său strămoşesc. Viaţa lui, a ţăranului, pare că e modelată după necunoscutele forţe care lucrează în sămânţă, care fac ca răsadul să iasă şi care aduc culegerea fructului. Ţăranul e răbdător şi tenace, precum ţarina lui maternă, dar, pe lângă lunga-i tăcere, proprie germinaţiei, el poate avea gânduri năvalnice şi izbucniri de veselie în viaţă. Viaţa lui, care e ritmată pe anotimpuri, se dovedeşte a fi nedespărţită de aceea a pământului. Ţăranul e mai apropiat de natură ca orăşeanul, dar, pentru că nu cunoaşte complicaţiile vieţii orăşeneşti, pare că e om simplu. Dintre caracteristicile ţăranului român, spune autorul citat, trei sunt mai importante, iar acestea sunt: iubirea de pământ, cultul datinilor şi grija pentru cele religioase: „Ţăranul iubeşte pământul mai întâi, fiindcă este bunul său şi, apoi, fiindcă este ceea ce este, adică: o realitate vie, făcută atât pentru mângăierea muncii sale, cât şi pentru gingăşia privirilor sale. El consideră, deci, pământul ca o fiinţă serviabilă, care a dat atâtea şi de la care aşteaptă să-şi ţină promisiunile anotimpurilor. Din această dragoste de pământ, căruia el îi este şi stăpân şi slugă, izvorăsc, poate, calităţile şi defectele ţăranului. Pământul îi inspiră dragoste, pentru toţi acei ce-l servesc, fie că sunt membri ai familiei lui, fie că sunt animalele, pe care le consideră ca făcând parte din familie, deoarece iau parte la lucrul pământului. De la pământ îi vine puterea de muncă şi, cum pământul nu poate fi înşelat, atunci când este vorba de a-l lucra, munca lui trebuie să fie o muncă conştiincioasă şi perseverentă. Intemperiile naturii, ca şi unele greutăţi ale vieţii, îl fac să se resemneze, să aibă răbdare şi tenacitate. Printre defectele considerate ca moşteniri de la pământ, trebuie să punem în primul loc rapacitatea”43.

Multe dintre dramele satului, se arată în acelaşi text, sunt din cauza pământului. Ţăranul se separă greu de pământul lui şi doreşte să aibă cât mai mult pământ. Nu de puţine ori, pământul îi aduce ţăranului pricini şi-l face pe acesta să devină gâlcevitor: „Ştim cât de uşor se duce ţăranul la judecată, fie pentru un litigiu de hotar, fie pentru intrarea unei vite în pădurea sau păşunea sa. În tocmelile sale ţăranul întrebuinţează resursele unei diplomaţii şirete. Părând că se dezinteresează de afacere, el lasă ca să vină de la sine. Ascultă cu bunăvoinţă pe interlocutorul său, se mulţumeşte să dea din cap, să se scarpine după ureche, să-şi plimbe căciula dintr-o mână în alta, aruncând numai priviri cu înţelesuri. Teama şi prevederea de a nu fi tras pe sfoară îi impune o tăcere prudentă. Această răbdare şi tenacitate îl fac însă să aibă de cele mai multe ori ultimul cuvânt”44.

Ţăranul, spre deosebire de orăşean, care se arată liber în fanteziile şi improvizaţiile sale capricioase, respectă datinile. El se simte obligat să le fie credincios, să le continue şi să le transmită urmaşilor, pentru că datinile vin de la străbuni.

Ţăranul are, se mai arată în text, un fond serios de viaţă creştină. Uneori, însă, „creştinismul se asociază naivităţii sale, ceea ce înlesneşte superstiţiunea şi fatalismul”45. Ţăranul amestecă rugăciunea în toate acţiunile sale, dar, spune autorul citat, invocaţiile divine sunt cam la fel de frecvente ca sudalmele. Totuşi, vorbele de ocară nu conţin răutate, iar imploraţia divină ieşită din gura ţăranului este cu adevărat mişcătoare. Ţăranul, ca orişicare om, nu este lipsit de slăbiciuni, dar teama de Dumnezeu şi dorinţa de a nu se face de „râsul satului” îl fac să respecte, mai mult ca orişicine, bunele moravuri: „Apărarea virtuţii sau a moralei ultragiate o face, uneori, violent sau brutal. Trăind aproape de pământ şi în mijlocul animalelor sale de muncă, ţăranul are îndeobşte o vorbă lipsită de rafinăria şi delicateţea limbajului orăşenesc. Cu inteligenţa-i naturală, cu blândeţea şi bunul simţ care-l caracterizează, el ştie să ceară iertare, când greşeşte, ştie să ironizeze, dând înţelepte răspunsuri celor mândri sau trufaşi, ştie să fie sarcastic, cu cei ce-i sunt sau [pe care] îi consideră inferiori. Natura şi pământul îi inspiră de altfel ţăranului creaţiile lui poetice, cântecele lui şi mai ales aplicaţiile lui artistice (cusături, ţesături etc.), care-i împodobesc casa”46.

De la un alt autor aflăm că țăranul, care, în virtutea inerției, caută să ducă felul de viață moștenit, încearcă față de dezrădăcinați, față de cei care și-au părăsit satul pentru a-și căuta fericirea în alt loc, atât compătimire, cât și scepticism acru47.

 

4. Cuvinte de final

Despre și pentru țăranul român48 s-a scris mult în perioada semnalată de noi încă din titlu. După unele surse, viață dusă de țăranul român a fost mereu inumană, pentru că mereu s-a găsit cineva care să-l împileze. În plus, țăranul a avut și va avea mereu dușmani la fel de nemiloși ca boierul și harapnicul, aşa cum sunt vântul, trăsnetul, frigul sau norii49. Pentru că era bănuitor față de toată lumea, se arată într-un articol din 1936, țăranului trebuia să i se facă binele cu forța, fără consultarea lui50.

 

Note:

1 Ion Pas, Ţăranul pitoresc, în „Realitatea ilustrată”, anul II, nr. 44, 17 noiembrie 1928, p. 2.

2 V. Babeș, Bolile țăranului român, București, Tipo-litografia Societății „Tiparul”, 1901, p. 4.

3 Ion Pas, Ţăranul pitoresc..., p. 2.

4 P.M. Rădulescu-Micşuneşti, Descântece şi farmece, în „Revista literară”, anul al XXIII-lea, nr. 8, 20 octombrie 1902, p. 137-139.

5 Ion Pas, Ţăranul pitoresc..., p. 2.

6 I. Cârlan, Slănina deochiată, în „Gazeta Transilvaniei”, anul LXXIV, nr. 148, 8 (21) iulie 1911, p. 1-2.

7 P. M. Rădulescu-Micşuneşti, Descântece şi farmece..., p. 138.

8 George Coşbuc, Crestomaţie pentru toţi românii, Bucureşti, Editura librăriei C. Sfetea, 1904, p. 107-111.

9 Ţăranii din Basarabia, în „Gazeta Transilvaniei”, anul LXVII, nr. 179, 15 (28) august 1904, p. 1-2.

10 George Coşbuc, Crestomaţie pentru toţi românii..., p. 110.

11 Ibidem, p. 110-111.

12 Octavian Goga, Nu mai vrem umilinţă..., în „Ţara noastră”, anul I, nr. 2, Sibiu, 7 ianuarie 1907, p. 23-26.

13 Ibidem, p. 24.

14 Marcel Olinescu, Portul sătenilor din regiunea Şiria, judeţul Arad, în „Sociologie românească”, anul IV, nr. 4-6, aprilie – iunie 1939, p. 275 - 280.

15 Cititorilor, în „Ţara noastră”, anul I, nr. 1, Sibiu, 1 ianuarie 1907, p. 2.

16 Octavian Goga, Către cărturarii noştrii, în „Ţara noastră”, anul I, nr. 1, Sibiu, 1 ianuarie 1907, p. 3-7.

17 Ibidem, p. 6.

18 Alex. Ţinţariu, Deprinderi rele, în „Ţara noastră”, anul I, nr. 35, Sibiu, 26 august 1907, p. 578-579.

19 Ibidem, p. 579.

20 Idem, Slugărnicia..., în „Ţara noastră”, anul I, nr. 41, Sibiu, 7 octombrie 1907, p. 674-675.

21 Idem, Ţăranul nostru, în „Ţara noastră”, anul III, nr. 28, Sibiu, 12/25 iulie 1909, p. 226; Idem, Ţăranul român şi străinii, în „Ţara noastră”, anul I, nr. 27, 1 iulie 1907, p. 444-446.

22 Idem, Legile lui Dumnezeu, în „Ţara noastră”, anul I, nr. 51, Sibiu, 16 decembrie 1907, p. 829-830.

23 Ibidem, p. 829.

24 Ibidem, p. 830.

25 Idem, S-au schimbat vremurile, în „Ţara noastră”, anul I, nr. 21, Sibiu, 20 mai 1907, p. 349-350.

26 Ibidem, p. 349.

27 G., Pământul nostru ne cheamă, în „Ţara noastră”, anul I, nr. 49, Sibiu, 2 decembrie 1907, p. 791-794.

28 George Huludeţ, Scrisoare din America (Poezie către nevastă), în „Ţara noastră”, anul I, nr. 49, Sibiu, 2 decembrie 1907, p. 794.

29 G., Pământul nostru ne cheamă..., p. 791-792.

30 Petru Şpan, Mentalitatea ţăranului român ardelean, în „Ţara noastră”, anul III, nr. 34, Sibiu, 23 august (5 septembrie), 1909, p. 274.

31 Îmbunătăţirea sorţii ţăranului în România, în „Ţara noastră”, anul I, nr. 45, Sibiu, 4 noiembrie 1907, p. 727-729.

32 Pamfil Şeicaru, Regele trebuie să apere ţărănimea bucovineană, în „Cuvântul”, anul I, nr. 44, 29 decembrie 1924, p. 1.

33 Petre Lenghel-Izanu, Alimentaţia şi îmbrăcămintea în Bârsana, Maramureş, în „Sociologie românească”, anul IV, nr. 4-6, aprilie – iunie 1939, p. 272.

34 Ibidem, p. 275.

35 „Asta-i lelea cea bogată, / Cu cămaşa nespălată. / De şi-a spăla cămaşa, / Apa-n râu s-ar tulbura.” [Ibidem, p. 275.]

36 Gr. Ancheta răscoalelor, în „Adevărul”, anul XIX-lea, nr. 6573, 12 decembrie 1907, p. 1; Constantin Mille, Nebun ce sunt!, în „Adevărul”, anul al XIX-lea, nr. 6327, 4 aprilie 1907, p. 1; Adevărul, Ororile și oficioasele, în „Adevărul”, anul al XIX-lea, nr. 6327, 4 aprilie 1907, p. 1; A.B., Datoria presei, în „Adevărul”, anul al XIX-lea, nr. 6327, 4 aprilie 1907, p. 1; Ultime informațiuni. [Orori săvârșite în părțile nerăsculate], în „Adevărul”, anul al XIX-lea, nr. 6327, 4 aprilie 1907, p. 3; Presa și cruzimile inutile, în „Adevărul”, anul al XIX-lea, nr. 6327, 4 aprilie 1907, p. 3; G. Crainic, Chestia agrară în România și Ungaria, în „Adevărul”, anul al XIX-lea, nr. 6327, 4 aprilie 1907, p. 1; [The] Morning Post și răscoalele, în „Adevărul”, anul al XIX-lea, nr. 6339, 16 aprilie 1907, p. 3; Couriers rouse all Roumania to resistance, în „The Washington Times”, nr. 4672, 31 martie 1907, p. 1-2; Troops kill women, în „The Washington Herald”, nr. 175, 31 martie 1907, p. 10.

37 Elegie pentru țărani publicată în „Furnica”: „De atâția ani / Pentru țărani / Soarta e neagră, / De foame pier, / De biruri, ger / Și de pelagră; / În van țăranul ajutor / Cu lacrămi cere: / Nu mai sunt bani pentru popor/ Prin ministere! [...]” [Cyrano, Elegia țăranilor, în „Furnica”, anul III, nr. 131, 15 martie 1907, p. 2.]

38 Kiriak Napardajan, Răscoalele, în „Furnica”, anul III, nr. 131, 15 martie 1907 p. 3.

39 Petru Grădişteanu, O crimă muşamalizată, în „Adevărul”, anul al XIX-lea, nr. 6509, 7 octombrie 1907, p. 1-2.

40 Ibidem, p. 1-2.

41 Ibidem, p. 1.

42 G. Preda, Evocări şi însemnări ce privesc ţărănimea, în „Viaţa ilustrată”, anul VIII, nr. 2, februarie 1943, p. 11-13.

43 Ibidem, p. 12.

44 Ibidem.

45 Ibidem.

46 Ibidem, p. 13.

47 Ion V. Tarția, Țăranul român, în „Țara de mâine”, anul II, nr. 5-6, Cluj, mai-iunie 1936, p. 119.

48 Traian Birăescu, Depopularea satelor româneşti. Consideraţii demografice asupra Banatului, în „Ţara noastră”, anul IV, nr. 20, Cluj, 20 mai 1923, p. 639-641; Ernest Bernea, Timpul la ţăranul român, în „Revista Fundaţiilor Regale”, anul VII, nr. 12, 1 decembrie 1940, p. 561-586; I. V. Tarţia, Ţăranul român. Psiho-sociologie economică rurală (I), în „Societatea de mâine„, anul XI, nr. 6, Bucureşti, iunie 1934, p. 119; N. Ghiulea, Caracterul politicii sociale pentru ţărănime, în „Societatea de mâine”, anul XI, Bucureşti, nr 7-10, iulie-octombrie 1934, p. 134-135; Ion V. Tarţia, Ţaranul român. Încercare de sociologie rurală (II), în „Societatea de mâine”, anul XI, Bucureşti, nr 7-10, iulie-octombrie 1934, p. 142-144; Gh. Tulbure, Toader Vidican: ţăranul de după război, în „Ţara noastră”, anul VIII, nr. 6, Bucureşti, 27 februarie 1927, p. 103-106; Unchiaşul, Scrisoare către un ţăran, în „Ţara noastră”, anul I, nr. 8, Sibiu, 18 februarie 1907, p. 125-127; Nepotul, Scrisoare către ţărani, în „Ţara noastră”, anul I, nr. 6, Sibiu, 4 februarie 1907, p. 92-99; Gh. Teodorescu Kirilianu, C. Brudariu, Țăranului român, București, Imprimeria „La Roumanie”, E.S. Cerbu, 1901.

49 Ion V. Tarția, Țăranul român..., p. 117.

50 Ibidem.

 

Bibliografie:

Babeș V., Bolile țăranului român, București, Tipo-litografia Societății „Tiparul”, 1901.

Coşbuc George, Crestomaţie pentru toţi românii, Bucureşti, Editura librăriei C. Sfetea, 1904.

Arhiva ziarului „Adevărul” pe anul 1907.

Arhiva ziarului „Cuvântul” pe anul 1924.

Arhiva ziarului „The Washington Herald” pe anul 1907.

Arhiva ziarului „The Washington Times” pe anul 1907.

Arhiva publicației „Gazeta Transilvaniei” pe anii 1904 și 1911.

Arhiva publicației „Revista Fundaţiilor Regale” pe anul 1940.

Arhiva publicației „Revista literară (Literatorul)” pe anul 1902.

Arhiva revistei „Furnica” pe anul 1907.

Arhiva revistei „Realitatea ilustrată” pe anul 1928.

Arhiva revistei „Societatea de mâine” pe anul 1934.

Arhiva revistei „Țara de mâine” pe anul 1936.

Arhiva revistei „Țara noastră ”pe anii 1907 și 1909.

Arhiva revistei „Viaţa ilustrată” pe anul 1943.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog