Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Aurelia Rusu şi prestigiul eminescologiei

Theodor CODREANU

Alte articole de
Theodor CODREANU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XIX, 2009

Pentru tipar

 

Am putea s-o considerăm pe Aurelia Rusu unul dintre cele mai importante „cazuri” ale eminescologiei, dacă nu şi al culturii româneşti. Formată la şcoala editologică a lui Perpessicius, s-a dăruit nu mai puţin de trei decenii cercetării manuscriselor eminesciene, realizând ediţia paralelă cu cea academică a Operelor lui Eminescu, la Editura Minerva, în colecţia „Scriitori români”, volumele IV-IX, între 1978 şi 2000, la care a asigurat, cu o scrupulozitate exemplară, aparatul critic necesar. Este, dacă vreţi, pentru teatru, proză literară, traduceri, ediţia cu cea mai mare credibilitate în ceea ce priveşte lecţiunile şi comentariile critice, echivalentul eforturilor lui N. Georgescu privitor la editarea antumelor eminesciene, în spiritul voinţei auctoriale. Aurelia Rusu s-a ocupat şi de publicistică şi în 1974 a îngrijit volumul Mihai Eminescu, Articole şi traduceri, în care restituia, în premieră, articolele culturale şi traducerea tratatului Arta reprezentării dramatice, al lui E. Th. Rötscher. Desigur, activitatea editologică este departe de a se fi restrânsă la Eminescu. În calitate de editor la Editura Minerva, a lucrat pentru ediţiile critice Coşbuc, Rebreanu, Asachi, Negruzzi, Gib I. Mihăiescu, Eugen Lovinescu ş.a., fiind coautoare a ediţiei în şapte volume a operei lui Ionel Teodoreanu şi a Antologiei basmului cult (I). Mai remarc întreprinderea dificilă a traducerii Ţiganiadei lui Ion Budai-Deleanu în franceză (2003) şi a volumului Galop către adâncuri, de Baltasar Porcel, în româneşte (2002). La acestea, să adăugăm volumele Lecţiuni şi convergenţe (1984) şi Eminescu. Orizonturi succesive (Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2006), afară de multele articole şi studii risipite prin revistele de cultură.
Dar de ce Aurelia Rusu intră în zona „cazurilor” din cultura română? În primul rând, din pricina persecuţiilor suferite din partea regimului comunist, declanşate de încercarea din 1988 de a-şi reîntregi familia, cerând plecarea în Franţa spre a fi alături de soţul ei, lingvistul şi profesorul universitar Valeriu Rusu, la Aix-en-Provence. A fost destituită de la editură şi trimisă să lucreze ca încărcător-descărcător de deşeuri la Depozitul de carte din str. Sf. Gheorghe din Bucureşti. Umilinţa aceasta a fost accentuată de comportamentul unor delatori din rândul istoriei şi criticii literare, prosperi şi după 1989. Aurelia Rusu a fost marcată profund de asemenea atmosferă care a împiedicat-o să-şi ducă la bun sfârşit munca de editor eminescian. A trebuit ea însăşi să ia calea exilului, pentru ca schimbările din decembrie 1989 să-i repare doar parţial nedreptăţile, încât se poate spune că a împărtăşit ceva din destinul postdecembrist al lui Paul Goma. Şi asta din pricină că a rămas în spaţiul rezistenţei autentice în cultura naţională, nefăcând concesii valului de „demitizări” în ce-l priveşte pe Eminescu şi nici fanteziilor editologice de tip Petru Creţia, cel care şi-a permis „reconstituiri” ale unor poeme ce contrazic realitatea manuscriselor, răstălmăcind apoi atât editarea, cât şi evaluarea teatrului eminescian. De asemenea, Aurelia Rusu a rămas fidelă propriei metode şi experienţe în abordarea lecţiunilor, luând atitudine fermă împotriva a ceea ce a numit „convoiul enorm al lecţiunilor găunoase, fanteziste, incriminatorii până la indecenţă, aberante”. (Eminescu. Orizonturi succesive, p. 6). Apoi, autoarea nu a putut asista cu braţele încrucişate la campania împotriva culturii româneşti, similară, într-o privinţă, cu aceea din deceniul proletcultist, una dintre armele utilizate de noul regim fiind distrugerea corpului profesionist de editori, încât marile ediţii critice începute, cu sacrificii, înainte de 1989, să fie stopate sub deriziunea vremurilor: „Fără ediţii critice! pare să fie dezideratul «jupiterian» actual” (p. 7). Ceea ce împinge cultura românească într-un stadiu al dezintegrării: „Se întâmplă însă că profesioniştii au fost năpăstuiţi şi, încet, încet, au dispărut, editurile specializate, desfiinţate”. Iată un atentat perfid la valorile naţionale şi, în primul rând, la valoarea centrală a culturii româneşti, Mihai Eminescu. În locul reluării ediţiei academice, la nivel instituţional, am asistat sideraţi la atacurile împotriva poetului. Ediţia academică are numeroase goluri şi neîmpliniri. Cei care ar fi putut îndruma şi forma o nouă generaţie de editori, în vederea reluării muncii sisifice, au fost marginalizaţi şi împroşcaţi cu noroi, scoşi din cursă ca „expiraţi”: „Asistăm, de bună vreme, la înşurubarea unui montaj – ajustare difamatoare a unor îngustimi de opinie cu care ne mai întâlnisem –, prin care se încearcă deprecierea valorilor moştenirii culturale şi în special a operei lui Eminescu, servindu-ni-se parafraze depresive, de tipul: «nu mai e la modă» – modelul, structura esenţială a creativităţii originale confundat cu o modă, mimetism epidermic, furoare superficial-sezonieră; «nu mai e prizat» de tinerii sincronizanţi – sincronizarea ca «măsurariu» al aplicării canoanelor valorice venite din afară, determinative pentru estimarea simţirii şi originalităţii unei culturi particulare? –, căci «învechit» şi lipsit de resorturile acestora stoarse din tensiunea metafizico-tragică (după cum ar reieşi din contextul cu pricina), el jenează afectivitatea electivă şi avansul lor către Europa!” (p. 8). În pofida acestui prost mascat banditism cultural, Aurelia Rusu a continuat să creadă: „Moştenirea se merită! Ea e adevărul şi bogăţia noastră etnică, e datoria respectării tuturor şi datoria prezervării pentru generaţiile viitoare” (p. 7). Aceasta este explicaţia pentru care Aurelia Rusu, N. Georgescu, D. Vatamaniuc au fost împiedicaţi să reia munca la editarea lui Eminescu într-un cadru instituţional, ceea ce mi se pare unul dintre cele mai abominabile atentate la adresa culturii româneşti. Fiecare a continuat cu iniţiative private, fără un Institut Cultural care să poarte numele lui Eminescu, aşa cum visase un Perpessicius. Până şi la Academie editarea facsimilelor manuscriselor a constituit o strădanie personală a lui Eugen Simion, acesta nebeneficiind de sprijinul profesioniştilor în editologie, ţinuţi departe, pentru a se constata, cum o face Aurelia Rusu, că, lipsite de transliterarea textelor, aceste volume reprezintă o anumită nefuncţionalitate, silindu-i pe cercetători să reia truda lecţiunilor, dat fiind că multe pagini şi cuvinte s-au degradat. Familiarizarea cu manuscrisele e muncă de specialist îndelung format, iar Aurelia Rusu este unul dintre aceşti „degustători” pe cale de dispariţie. Şi, între ei, Aurelia Rusu a fost la înălţimea vocaţiei lui Perpessicius. Un cercetător al operei eminesciene care se va baza numai pe ediţia academică, ignorând ediţia Aurelia Rusu (sau ediţia antumelor în descifrarea lui N. Georgescu) riscă serios să se afle în eroare, în multe situaţii. Ţin minte de cât ajutor mi-a fost vol. VI (Proza literară) al editoarei pentru lecţiunea corectă a enunţului „Disperarea e timp”, cu lecţiunea tâmpă în ediţia academică (vol. VII), lipsită de noimă pentru gândirea eminesciană. Comentariile la ediţie, cât şi numeroasele articole şi studii din volume şi din reviste, oferă un număr impresionant de lecţiuni în spiritul gândirii eminesciene, corijând ceea ce Aurelia Rusu a numit, fără exagerare, „convoiul enorm al lecţiunilor găunoase, fanteziste”. Din acest punct de vedere, nu exagerez văzând în Aurelia Rusu pe cel mai realist şi mai perspicace descifrator al scrisului eminescian, alături de Perpessicius, încât, cu Nicolae Georgescu, cercul acestor benedictini se închide. Cu atât mai condamnabilă e atitudinea acelora care au împiedicat-o să-şi ducă munca la bun sfârşit. O lecţiune corectă, în cazul Eminescu, presupune nu numai familiarizare cu scrisul poetului, nu numai un ochi exersat, ci şi erudiţie acumulată în timp, iar, de multe ori, „revelaţia”, după îndelungi acumulări, ca în rezolvarea unei probleme chinuitoare de către matematicienii de geniu. Asemenea experienţă ne oferă şi Aurelia Rusu în Eminescu. Orizonturi succesive, titlul sugerând tocmai ceea ce am spus. Să mai ofer câteva dintre lecţiunile eminesciene „grele”, controversate. În ediţia academică, VII, „glose asupra unei femei”, corect – „glose asupra unui famen”; Perpessicius, în Opere V a citit „creerul lui Goethe”, în realitate – „cornul lui Goethe”, sintagmă-simbol pe care poetul o cunoştea. Cu o acribie impresionantă, Aurelia Rusu dovedeşte diletantismul unor lecţiuni şi improvizaţii ale lui Petru Creţia. În nr. din Manuscriptum (1991), Creţia afilia eronat textul compoziţiei Doina, doiniţa postumei Linda, tipărită de Perpessicius în Opere IV, citind în loc de hârci«? arci» şi în loc de timpilorscumpilor. „Spectaculoasă” e lecţiunea Pisa în loc de Tisa, în acelaşi context, ajungându-se la enunţuri rocamboleşti de felul:Cât e-n Pisa dealu mare”, în loc de „Cât e-n Tisa de la Mare” (p. 82-104). Demonstraţiile Aureliei Rusu nu sunt niciodată plictisitoare, deşi materia e, prin natura ei, aridă. Domnia Sa reuşeşte să facă dintr-o asemenea materie „naraţiuni” vii, pe care le trăieşte cu întreaga pasiune. Nu are totuşi veleităţi exclusiviste, fiind conştientă că unele din propriile lecţiuni pot fi amendate.
Un alt domeniu în care excelează cu asupra de măsură este cel al atribuirilor. Este un spaţiu la fel de pretenţios, care implică fler de „degustător” al textelor eminesciene. Ediţia academică lasă deoparte unele texte eminesciene din Timpul, sub diverse motivaţii. Mai ales articolele din anii 1877 – 1879 pun probleme de atribuire la trei autori: Eminescu, Slavici, Caragiale. Un exemplu: necrologul despre Nicolae Scurtescu a fost introdus de D. Vatamaniuc în vol. IX din Operele lui Slavici. Demonstraţia Aureliei Rusu, absolut magistrală, atestă că Slavici nu putea să scrie un asemenea necrolog, autorul fiindu-i ostil lui Nicolae Scurtescu. În schimb, toate datele contextuale, de conţinut şi de stil, pledează pentru paternitatea eminesciană (p. 134-156). Un alt articol, Grădina botanică, a rămas îngropat în paginile „Timpului” din 8 septembrie 1878. Aurelia Rusu face proba necesară pentru paternitatea eminesciană (p. 157-160).
Dar „piesa de rezistenţă” a volumului este amplul studiu despre Gruie Sânger – „măr însângerat”, analiză arhetipală, erudită, nuanţată a uneia dintre tragediile lui Eminescu, Gruie Sânger. Studiul datează din 2006 şi are sensul unei replici date acelora (între alţii, Nicolae Manolescu şi Petru Creţia) cărora teatrul eminescian li se pare lipsit de valoare. Lui Petru Creţia, în introducerea la Opere, VIII, teatrul i se prezenta ca „fantasmă poetică”, naivă, în ordinea utopiilor istorice. Aurelia Rusu etalează admirabile calităţi hermeneutice, comparatistice, pătrunzând într-un univers al fiinţei eminesciene plin de surprize, raportabil la mari construcţii din literatura şi gândirea europeană, chiar dacă Eminescu nu a avut răgazul necesar să-şi ducă opera la bun sfârşit. Cred că acest studiu deschide o nouă etapă în evoluţia scrisului Aureliei Rusu, strâns legată însă de experienţa editologică: aceea de interpretare a operei eminesciene. S-ar putea ca viitorul să ne ofere surprize însemnate, în acest sens.
Într-o perioadă de diletantism, de confuzie a valorilor, de batjocură culturală, Aurelia Rusu vine cu rigoarea, fineţea şi justa cumpănă a judecăţilor, luminând calea adevăratei integrări spirituale europene a românilor. Eminescu avea suprema consideraţie pentru caractere. Aurelia Rusu este un mare caracter, în sens eminescian.

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog