Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Prolegomene pentru principiul dialogic de sistematizare a terminologiei literare

Aliona GRATI

Alte articole de
Aliona GRATI
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Eseul lui Anatol Gavrilov Criterii de ştiinţificitate a terminologiei literare. Vol. I. Principiul obiectivităţii. O mutaţie paradigmatică de la raportul subiect / obiect la raportul subiect / subiect (Elan-Poligraf, Chişinău, 2007, 248 p.) este rezultatul unor cercetări îndelungate asupra dialogului ca viziune a lumii şi principiu de abordare a textului literar. Pornind de la concepţia dialogică a fiinţei şi comunicării umane, născută la intersecţia unor curente de idei ca romantismul, marxismul, existenţialismul, hermeneutica şi antropologia filozofică, cercetătorul de la Institutul de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi-a propus să realizeze un eseu de epistemologie în care să descrie terminologia literară ca „sistem funcţional dialogic al limbajului critic care modelează obiectul său – fenomenul literar – nu ca pe o construcţie formală-materială statică, solidificată într-o structură rigidă, finită, ci ca pe un proces continuu al comunicării dialogice existenţiale, interpersonale dintre «eu» (autorul sau cititorul) şi «altul» (autorul sau personajul literar)”. Diagnosticând o stare de „criză a limbajului critic”, autorul îşi propune o reconsiderare şi resistematizare a terminologiei literare sub aspectul cardinal şi litigios al „ştiinţificităţii” acesteia. Printre sursele teoretice ale acestui demers ambiţios, cu mize interdisciplinare implicite, se numără filozofia comunicării existenţiale a lui K. Jaspers, concepţia dialogică a lui M. Buber asupra fiinţei umane şi, de fapt, în primul rând, dialogismul lui M. Bahtin.
În Cuvânt înainte aflăm că avem în faţă primul volum al unui amplu proiect de cercetare ce va aborda cele patru aspecte diferite, dar reciproc condiţionate, ale caracterului ştiinţific al terminologiei literare: obiectivitatea, precizia, claritatea şi sistemicitatea. Volumul I este dedicat principiului obiectivităţii şi Anatol Gavrilov avertizează cititorul că se disociază de acea obiectivitate „impersonală” susţinută la noi de T. Maiorescu, M. Dragomirescu, E. Lovinescu, P. Zarifopol ş.a., aderând la o altă direcţie din gândirea europeană, numită „ştiinţele spiritului”, care consideră obiectivitatea în corelaţie dialectică cu subiectivitatea umană. W. Dilthey este unul dintre primii care şi-a pus problema regândirii critice a categoriilor epistemologiei clasice obiect şi subiect în cadrul ştiinţelor culturii, lansând un program de depăşire a acestei opoziţii kantiene. În fond, idealul cognitiv al unei obiectivităţi absolute a cunoaşterii ştiinţifice este privită astăzi ca o utopie a speculaţiei metafizice.
Dovezile convingătoare că şi în ştiinţele naturii obiectul poate fi tratat totodată ca un subiect vin chiar de la A. Einstein, care era convins de faptul că cele mai mari descoperiri în fizică, la fel şi în artă, au fost alimentate de o „religiozitate cosmică”, trăită de creator pentru a cunoaşte „sublimul şi ordinea ce se dezvăluie în natură şi în lumea gândirii” şi a făuri imaginea generală a lumii. Acest sentiment, crede Einstein, transformă natura într-o „realitate grăitoare”, ca să folosim o expresie bahtiniană, căreia i se pot adresa întrebări şi de la care se pot primi răspunsuri. Din aceste motive Anatol Gavrilov îi atribuie genialului fizician o percepţie dialogică a lumii. Lingvistica integrală a lui E. Coşeriu prezintă o altă probă a relativităţii noţiunii de obiectivitate în ştiinţele umaniste. Polemizând cu teoreticienii, ale căror eşantioane sunt construite din categorii şi noţiuni abstracte, marele filozof al limbajului amintea de faptul că lingvistica nu e doar o ştiinţă a omului, aceasta trebuie să aibă un conţinut uman. Concluzia la care ajunge autorul consună cu afirmaţia coşeriană despre limba ca „instituţie socială” şi „obiect cultural”, a cărei obiectivitate însă „se defineşte nu prin opoziţie cu subiectivitatea, ci se referă la fenomene de intersubiectivitate, de interacţiune a subiecţilor umani”. În procesul cunoaşterii activităţii creatoare avem de a face nu cu un „obiect absolut” şi nici cu un „subiect absolut”, ci cu o „interacţiune dintre diversele imagini subiective ale obiectului cunoscut”. Obiectul principal de cunoaştere a ştiinţei literaturii trebuie să-l constituie anume această interacţiune intersubiectuală1.
Desigur, argumentele acestor concluzii sunt realizările ideatice ale epocii moderne, timp în care noţiunea de „subiect” capătă sensul de personalitate, având o conştiinţă de sine individualizată odată cu redescoperirea dialogului în hermeneutica romantică. Astfel, Anatol Gavrilov efectuează o incursiune în istoria apariţiei şi evoluţiei ideii de comunicare intersubiectuală, care îi dă posibilitatea să-şi aplice arsenalul de cunoştinţe şi priceperi analitice. De la raţionamentele lui Schleiermacher despre interpretarea textului ca un dialog până la impunerea ideii gadameriene de structură dialogică a oricărui act de comprehensiune e un drum lung şi meandric, parcurs într-un fel aparte de Dilthey, Buber, Bahtin, Heidegger, Gadamer şi alţi gânditori. Autorul împarte acest traseu în două segmente, cel de-al doilea deosebindu-se de primul prin faptul că raportului dialogic „eu” – „tu” i s-a dat amploare ontologică şi antropologică.
Pentru Jaspers, Buber şi Bahtin comunicarea omului cu semenul nu reprezintă o manifestare secundară a fiinţei lui, ci este imanentă omului ca om. Nu există un eu în sine, subiectul are natură duală (eu – tu, eu – acela) care îi permite să intre în relaţii dialogice cu alţi subiecţi, cu natura şi cu Dumnezeu. După cum nu există niciun sens în sine al cuvântului artistic, acesta apare în interacţiunea dialogică dintre autor (eu) şi erou (altul). Imaginaţia dialogică este determinantă în procesul de creare şi interpretare a operei artistice. Eu nu mă pot cunoaşte pe mine decât cu ochii altuia, privindu-mă şi apreciindu-mă din afară, din punctul de vedere al altuia – persoană reală sau imaginară vag individualizată. Asta nu înseamnă însă desubiectualizare sau depersonalizare a scriitorului sau a cercetătorului, ci tocmai o individualizare atât a eu-lui, cât şi a celuilalt. Acestea şi multe alte raţionamente judicios expuse au menirea să pregătească terenul pentru o nouă sistematizare a instrumentelor de lucru ale unui critic literar care nu vor renunţa la tradiţia umanismului european şi la egologia romantismului.
 
Note
1 Anatol Gavrilov introduce termenul de intersubiectualitate, întrucât conceptul de intersubiectivitate, lansat de Husserl, nu exprimă clar, după el, noţiunea bahtiniană de relaţie dialogică între doi subiecţi.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog