Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Între Canada şi Bucovina – Viaţa, ca o vizită

Mihai POSADA

Alte articole de
Mihai POSADA
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Unui condeier de talia călătorului căutător de libertate Erast Călinescu nu i-a fost dat să îşi încunune talentul de povestitor – alcătuit dintr-un amestec de Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaş, Geo Bogza, Constantin Golescu, Mark Twain şi Giovanni Boccaccio – nici la vreme de pârgă firească şi nici în ţara lui dragă, purtată cu dor, vreme de treizeci de ani, în sufletul de fugar pe meleaguri străine. De bună seamă, viziunea existenţei ca vizită i-a fost inspirată octogenarului repatriat după consumarea periplului în regim de azilant politic, încă din vremea românească a copilăriei şi catehismului creştin. Aşa va fi învăţat că, în viaţă, oamenii nu sunt stăpâni pe lume, ci mai degrabă aflaţi într-o scurtă trecere, adică în vizită printre şi împreună cu ceilalţi pământeni, ca fraţi în faţa eternităţii. Autorul este un mare meşter fotograf amator cu pasiunea pusă în practică de-a lungul vieţii şi mărturisită public, acum, cu mai mult curaj decât pentru naraţiune. Volumul de confesiuni Viaţa, ca o vizită (Bucureşti, Editura Vremea, 2008, 150 de pagini) este, din aceste motive, subintitulat „instantanee” şi cuprinde 25 de povestiri însoţite de o „mică lămurire” auctorială şi un „cuvânt înainte” semnat de Răzvan Codrescu, din care cităm: „Paginile se citesc uşor, cu deliciu estetic, lăsând loc meditaţiei asupra moravurilor unei lumi în care, cum se zice mai recent, «viaţa bate filmul», dar în care omul nu încetează să-şi caute consistenţa şi chipul mai bun, întrevăzând, măcar la răstimpuri, prin vălurile amăgitoare ale realităţii curente (maya), străfulgerarea Paradisului pierdut”. În fond, paradisul acela devine patria pierdută de fiecare luciditate: patria natală şi patria limbii, ambele personale, cum şi patria ontologică originară în înţeles mitic şi mistic totodată, din care se mai poate păstra doar amintirea. În cazul nostru, prin povestiri clădite în imagini dovedind acuitatea observaţiei, ştiinţa focalizării, acurateţea detaliului şi arta selectării esenţialului – tot atâtea calităţi necesare artei literare. Prin urmare, tonul narativ poate fi când elegiac, când şăgalnic, când poznaş, când foarte aplecat, după cum nostalgia se încarcă de amintiri mai luminoase ori mai întunecate. Intenţia povestitorului însăilează în filele „albumului său fotografic” desfătarea cititorului, confesiunea ca act religios comemorativ ori informarea precisă şi la obiect. Atitudinea şi rostirea critică repartizate cu imparţialitate atât la adresa societăţii comuniste din Ţară, cât şi la adresa celei americane relevă un plus de echilibru, dând gir de încredere în ce priveşte opiniile povestitorului despre cele două lumi antagonice sub raport politic, denunţând jocul propagandistic al aparenţelor ideologice din ambele tabere. Soluţia „fotografică” preferată de scriitorul cu imagini care este Erast Călinescu, pentru fixarea pe pânza vremii a instantaneelor luate în călătoria sa iniţiatică – dintr-o lume politică în cealaltă şi înapoi –, pare a fi tandreţea din care izvorăşte dragostea pentru oamenii şi locurile pe care le-a vizitat; o iubire în care se întorc ecourile imaginilor sufleteşti păstrate de iscusitul fotograf de adevăruri. „Patriotismul nu este nici judecată, nici prejudecată, ci sentiment” – spunea ministrul României, scriitorul Duiliu Zamfirescu –, iar Erast Călinescu a crescut în Bucovina de altădată, s-a format în Frăţiile de Cruce, s-a specializat doctor în agronomie, a cunoscut exilul politic după vârsta de 58 de ani, a ajuns prin 1984 în Lumea Nouă de peste mări şi ţări de dincolo de Ocean, s-a reîntors acasă şi, cu toată modestia care îl caracterizează, a dăruit literaturii care l-a născut cartea de instantanee din viaţa sa de pelerin, într-o limbă frumoasă ca un fagure de miere şi doar pe alocuri pigmentată cu intruziuni lexicale mumificate în ceara stupului, pentru ca neuitarea lui să stea mărturie a iubirii celei înţelepte faţă de oameni şi faptele lor de viaţă: „ne vizităm vieţile reciproc, noi pe a lor, ei pe a noastră”. Instantaneele epice legate în albumul Viaţa, ca o vizită mai arată că Erast Călinescu ştie să ilustreze, cu toată convingerea înzestrării sale artistice, spusa Apostolului Neamurilor: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”.
Trebuie, de altminteri, să mărturisesc: l-am cunoscut pe Erast Călinescu acum câţiva ani, într-o tabără literară organizată de Asociaţia LiterArt XXI din Georgia, Statele Unite, tocmai în domeniile Deltei Dunării administrate de Direcţia pentru Cultură împreună cu Consiliile municipiului şi judeţului Tulcea. Câteva dintre prozele scurte, confesive, autobiografice, îmi sunt cunoscute încă de atunci, când i-am remarcat şi eu înzestrarea, plăcerea şi talentul de a povesti.
Din vizită în vizită, viaţa se deapănă – fireşte că autobiografic – în cartea lui Erast Călinescu, de la amintirile copilăriei tatălui şi unchilor autorului din târguşorul bucovinean Siret, surprinse duios în povestirea Şarpele casei, şi până la bucata finală, de mai mare întindere şi care împrumută numele său întregului volum, Viaţa, ca o vizită. Dacă cea dintâi proză pomenită aduce, în note din cele mai tandre, câteva secvenţe ale antropologiei rurale şi ale începutului de urbanizare în ţinuturile cernăuţene de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi până prin anii ’70 ai celui de-al XX-lea, cu rememorarea rămânerii în America a bunicului şi întoarcerea unchilor la origini, ultima se constituie într-un document bogat în informaţii culturale, politice, sociale şi de istoria mentalităţilor lumii francofone a Canadei cunoscute direct de autorul însuşi, precum şi elemente ale existenţei apăsătoare în interiorul regimului totalitar al României comuniste, în tablouri zugrăvite frust, cu mult farmec şi acurateţe a observaţiei înţelepte. Câteva stampe din „vizita” peste Atlantic: „Lumea cea nouă şi ciudată, unde timpul este bani, unde oamenii nu se dumnevostresc, ci se tutuiesc, se îmbracă în blugi veritabili care stau singuri în picioare, poartă şapca invers, ca golanii, şi se înjură cu degetul!” (p. 107-108); „Foarte primitori cu străinii, chiar şi cu imigranţii, şi mari amatori să adopte copii negri, asiatici sau ţigani. Un vecin adoptase un ţigănuş din România, care acasă se numea «Elvis» (!) şi a fost rebotezat. Avea 4 ani şi mi-a spus lăcrimând: «Ei îmi dau de toate, dar eu vreau acasă!»” (p. 146).
Merită citate câteva substanţiale reflecţii, fireşti, la un vizitator profund marcat de căutarea libertăţii, ca Erast Călinescu, fie din procesul propriei dumeriri la faţa locului, fie din concluziile de bun simţ şi sinceritate amară, după reîntoarcerea din vizita americană în cea românească. Întipărirea în scriitură a mărturiei personale proiectează o largă viziune asupra realităţii lumii contemporane. Tonul prea molcom al discursului, poate că motivat de resemnare, însă ales cu prea multă modestie pentru zilele contemporane apariţiei cărţii (mai precis, în era neo-democraţiei imediat consecvente democraturii de aici, de acasă), l-ar obliga pe tânărul «consumator de literatură» (horribile dictu!) la un spor de atenţie aproape revolut azi, pentru ca dilema pe care autorul o livrează din experienţa dobândită în cele trei decenii petrecute în lumea liberă să poată fi acceptată şi în sistemul de valori al cititorului obişnuit: „Abia mai târziu, când am cunoscut profesori universitari marxişti sau când am văzut, pe stradă, afişe cu chemări la aniversarea lui Stalin şi afişe sataniste şi biserici catolice de vânzare din lipsă de enoriaşi, am început să înţeleg efectele aşa-zisei «libertăţi de stânga», o libertate cu mult mai subtilă şi mai perfidă decât libertatea mincinoasă strigată de comunişti...”; „Cum să nu începi să ai impresia că «jungla capitalistă», trâmbiţată de comunişti, nu este gogoriţă sută la sută?!...” (p. 116-117); „Cea mai importantă manifestaţie, împreună cu cei din Polonia, Ungaria, Ţările Baltice, Ucraina şi, mai rar, Bulgaria («ţările captive»), se organiza, în fiecare an, pe 23 august (coincidenţă?): Black Ribbon Day [...]Atitudinea autorităţilor canadiene era tolerantă, dar pasivă. Rareori ieşea din clădirea Parlamentului câte un deputat care să preia cererea de intervenţie a manifestanţilor. Aceeaşi atitudine o avea şi mass-media, pe linia păstrării bunelor relaţii cu U.R.S.S. şi cu regimurile din ţările subjugate. Uneori dădeau impresia că nu prea pricepeau mare lucru şi, ca exemplu, poate servi transmisia pe TV a vizitei lui Ceauşescu la Ottawa, când românii protestatari, care strigau «Huo!», au fost prezentaţi ca fiind cei aflaţi la specializare în Canada şi care-l aclamau, iar grupul de aparatnici ai ambasadei şi ai consulatelor, care îl aplaudau, a fost prezentat ca... un mic grup de protestatari nemulţumiţi” (p. 131). Dar, poate că volumul Viaţa, ca o vizită nici nu a fost scris pentru masa snoabă a consumatorilor de şabloane şi experimente scriitoriceşti mai mult sau mai puţin la modă, ci numai pentru cei ce ştiu să asculte şi să preţuiască frumuseţea cutremurătoare, adică poetică, a cântului de lebădă. Spun asta pentru că nostalgia şi gingăşia sufletească emanate de prozele lui Erast Călinescu se întrepătrund cu sentimentul neliniştitor că aprehensiunile contemporane îşi au izvorul vechi şi poate acelaşi cu al spaimei de viitorul dintotdeauna nesigur al oamenilor aflaţi permanent sub vremi, sub ascultare, şi deloc sub zodia progresului infinit preconizat de toate ideologiile mincinoase: „Fratele lui, Arcadi, fusese învăţător şi, când a venit în America, a dat peste un fost elev de-al lui, care i-a spus simplu: «Tu m-ai învăţat să citesc şi să scriu, eu te învăţ să speli farfuriile, în restaurantul meu»” (p. 26); „Ba, unul mai isteţ, proprietar de vase de pescuit, care se lăuda cu ce a cumpărat în America de Sud, chiar şi un amiral, ca să-i reuşească afacerea, îmi dădu cea mai eficace reţetă de succes: «Nu lucra pentru bani, lasă banii să lucreze pentru tine!». Lozincă cu iz semit, care mă făcu să-l întreb: «Care bani?»” (p. 118); „De lucru căutam mereu, mereu. Reuşeam la concursuri de specialitate, de exemplu, pentru posturi «la guvern», dar eram refuzat ca fiind «supra-calificat» pentru post. De fapt, eram refuzat din cauza vârstei, dar nu o puteau invoca, pentru a nu fi acuzaţi de «discriminare de vârstă»” (p. 124). Scrisul lui Erast Călinescu se alcătuieşte, în fond, într-o pledoarie de îndrăgostit, pentru trezirea la viaţă a patriei iubite cu fidelitate, pentru resuscitarea Ţării anesteziate de tranziţia prelungită spre nicăieri: „Un român care se trezeşte în această societate capitalistă, organizată până la «marginea perfecţiunii» în sensul profitului, nu poate să nu remarce fenomene care, pe de o parte, îi trezesc admiraţia faţă de iscusinţa acestei societăţi, iar pe de alta îi amintesc de enormul potenţial al României, nefolosit, risipit şi tratat cu incompetenţă, din fel de fel de motive, în majoritate de interes personal (mă refer, mai ales, la potenţialul turistic)” (p. 138).
Din înţelepciunea poporului evreu – maestrul incontestabil al diasporei planetare, autorul citează, între altele, şi exemplul de mai jos, foarte util pentru românii care au urechi de auzit: „O întrebare pe care i-am pus-o odată amicului meu evreu, Cotlarevschi, aşa, într-o doară: –Dacă ai plecat din România în Israel, de ce n-ai rămas acolo, pe «Pământul Făgăduinţei»? Cu ochii râzători, omul meu mi-a răspuns: –Ştii, Israelul e o chestie politică. Aici [adică în SUA, unde avea loc conversaţia, n. – M.P.] toată lumea lucrează pentru banii noştri, e mulţumită că are de lucru, nivelul de viaţă de aici este invidiat de alţii, cam aşa cum era în România prin anii ’30 şi cum va mai fi, poate, după comunism. Importantă este solidaritatea noastră, a evreilor, pe care ar trebui să o înveţe şi românii, solidaritate bazată pe etnie şi nu pe criterii politice. Şi ca să fiu mai clar, uite, aici, în dugheana de sub noi, lucrează ca vânzător un tânăr fugit din Israel şi care cere azil, pentru că nu vrea să moară în război! Simplu. Şi este ajutat de comunitatea evreiască. Sau o româncă, căsătorită cu un evreu, ca să poată fugi de comunişti, în Israel, a venit aici cu fiul ei (căci, după o vârstă, Israelul nu mai permite băieţilor să emigreze) şi ca să-l apere de războiul continuu cu palestinienii. Comunitatea a ajutat-o să-şi facă rost de o locuinţă, de mobilă şi de tot ce avea nevoie ca să ducă o viaţă normală. I-am dat dreptate bătrânului meu prieten, care mi-a servit acest răspuns fără un aer de superioritate, fără îngâmfare şi cu mult bun-simţ” (p. 132).
Pentru toate micile sale comori de rostire, gândire şi simţire românească, exemplar acordate de Erast Călinescu în armonie cu marele cor al naţiunilor, volumul Viaţa, ca o vizită se cuvine citit cu toată atenţia.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog