Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

„Şi se ivi odată cu omul slobod munca”

Vasile C. IONIŢĂ

Alte articole de
Vasile C. IONIŢĂ
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Să dedici o lucrare monografică unei anumite personalităţi, unei localităţi sau unui eveniment de însemnătate istorică este un lucru de înţeles. Să alcătuieşti o monografie a unui cuvânt (şi nu una oarecare, ci un volum de 300 de pagini) poate isca o oarecare nedumerire. Şi totuşi... Oliviu Felecan, ucenic întru doctorat al venerabilului profesor timişorean Gheorghe I. Tohăneanu, semnează o astfel de lucrare: Noţiunea „muncă”. O perspectivă sociolingvistică în diacronie, apărută la Editurile Dacia şi Mega din Cluj-Napoca în 2004.
Am cercetat cartea din scoarţă în scoarţă, citind mai întâi cu atenţie Precuvântarea profesorului timişorean amintit, şi am rămas uşor surprins. Înainte de a lua cartea în mână, m-am gândit că n-ar fi alt argument mai puternic pentru a înţelege de ce un singur cuvânt poate ocupa, cu „povestea” sa, un spaţiu atât de întins, în demersul cercetării lui, decât versurile bine cunoscute ale lui Tudor Arghezi: „Şi se ivi odată cu omul slobod munca./ Din pravila ei aspră el îşi făcu porunca / De fiecare clipă, simţind întâi, cu frică, / În el nebănuite puteri că se ridică”. Ziceam că am rămas surprins că şi prefaţatorul evocă versurile drept suport pentru impulsul primordial datorită căruia omul s-a înălţat, a devenit, dintr-o tangentă a Pământului, prelungirea axei acestuia, cum spunea un alt poet într-unul din aforismele sale (Lucian Blaga). Să trecem însă peste meşteşugita Precuvântare, cum altfel nici nu putea fi, şi să punctăm, într-un spaţiu necruţător impus, câteva reflecţii privitoare la conţinutul cărţii.
Ca să poţi susţine că acest cuvânt, „muncă”, este unul de căpătâi, că poate avea o mie de feţe, privit din perspectivă sociologică, aşa cum ne atenţionează şi autorul, că de-a lungul istoriei sale (în diacronie) aceste feţe ale lui au cunoscut lumini şi umbre, nu este destul să spui că limba din care l-am împrumutat (slava veche) îl folosea cu înţelesul de „chin”, sens care s-a prelungit, de altfel, până în vremurile noastre, când cuvântul este întrebuinţat în diverse contexte. Limba rusă, prin excelenţă slavă, are un proverb (i-aş zice calambur) care grăieşte aşa: Nauka ne muka, ceea ce înseamnă că „Ştiinţa nu e chin”.
Cu toate acestea, oriunde ne-am îndrepta, spre străvechi culturi de pildă, vom găsi mituri şi cărţi care accentuează această accepţie semantică. Autorul, începând cu epoci îndepărtate în timp, în capitolul Noţiunea muncă. Premise teoretice, ne poartă, de-a lungul a peste 40 de pagini, prin istorie, pornind de la consemnările Cărţii Sfinte (v. Facerea), sărind apoi spre veacurile mai apropiate de vremea noastră, dar nu chiar cele mai apropiate, oprindu-se la Hesiod cu ale sale Munci şi zile. Nu-l trece cu vederea pe Hercules cu „muncile” sale, devenite celebre simboluri pentru urmaşii antichităţii. Ajunge apoi, în finalul acestui capitol, la strămoşii noştri latini, de unde nu se putea ca limba română să nu păstreze, direct sau indirect, pe labor şi opus. Altminteri, aceste cuvinte fac subiectul a două capitole distincte, unde sunt minuţios analizate, deodată cu derivaţii lor, precum şi cu evoluţia acestora în limbile de origine latină.
Dar până aici cartea fiind şi o solidă lucrare de sociologie, cum de altfel o anunţă şi titlul, cinci capitole analizează termenii corespunzători în legătură cu munca sclavilor, a săracilor, muncile câmpului, sub titlul scurt Agricultura. Mă aşteptam ca sub acest titlu generic să fie cuprins şi păstoritul, în sens larg, căci muncile pământului au mers mână în mână cu creşterea vitelor. Probabil că în viitor vom avea bucuria de a avea o carte şi cu acest subiect.
Nu lipsesc termenii referitori la munca din sfera meşteşugurilor, din industria primitivă, din cea a comerţului şi a negustoriei. Şi femeile au, în calitatea lor de categorie socială distinctă, muncile lor specifice. „Războiul” femeilor e cu totul diferit de „războiul” bărbaţilor. Nu e vorba doar de munca femeilor de la ţară, ci şi de cea a orăşencelor, şi chiar de cea a femeilor aflate în domenii elevate. Mereu şi mereu, epocile au avut pe un Ulise al lor, cum, de asemenea, Penelopele torceau firul aşteptării.
După ce Oliviu Felecan analizează cu minuţiozitate cele două cuvinte latine, labor şi opus, se opreşte şi asupra altor termeni care desemnează munca în limba latină, ca actio, actus, (g)navitas, lucrubatio ş.a. (vezi p. 224 ş. u.). Pe unii îi recunoaştem în vocabularul modern al limbii române, dar nu trebuie să înţelegem că i-am preluat direct din latina-mamă, ci prin intermediul limbilor străine în calitate de neologisme, fapt foarte important, căci înfăţişarea limbii româneşti a căpătat mai multă strălucire şi pregnanţă.
Analiza originii lui a lucra, sinonim (parţial, evident) cu a munci, are în vedere toate teoriile enunţate de lingvişti de prestigiu, dar mie mi se pare mai convingătoare legătura românescului a lucra cu termenul latinesc lucrum, „câştig, profit”. Când cineva îţi urează bun lucru!, nu foloseşte îmbinarea celor două vorbe ca pe un îndemn sau atenţionare de a face treaba cum se cuvine, ca lumea, ci îţi urează să ai câştig, profit de pe urma a ceea ce faci. Explicaţia lui a lucra prin lucrubo, -are „a lucra la lumina lămpii, a lucra noaptea” mi se pare îndoielnică. Autorul sesizează şi opinia lui Haralambie Mihăescu după care rom. a lucra se înrudeşte cu alb. luker şi lukre însemnând „oaie, turmă de oi”. Lucrum a fost adoptat în Dacia cucerită, aşa cum (g)navitas, termen din seria lui a munci, a evoluat în franceză spre gagner „a câştiga”, deşi la origine însemna „zel, râvnă, ardoare”, fără de care munca nu poate fi concepută. Oliviu Felecan are cunoştinţă de toate aceste teorii şi de altele pe care le analizează în capitolul Etimologia verbelor a lucra şi a munci (p. 249-260).
Am lăsat în încheierea acestei scurte prezentări capitolul Noţiunea muncă în limba română, deşi este deosebit de interesant şi bine elaborat. Întâlnim aici, pe lângă muncă, al cărui sens originar a fost înnobilat, de la „chin, caznă” la ceea ce înţelegem acum, aplicând criterii diverse, dintre care nu poate lipsi cel etic, „prin muncă”, familiarii termeni treabă, atât de frecvent în limba română, trudă şi derivaţii săi, strădanie, apoi neologisme ca: profesie, serviciu, travaliu etc. Să nu uităm de slujbă, care trece încet, dar sigur, în rândul arhaismelor, dând cale liberă lui job (O. Felecan nu-l pomeneşte şi nici nu era cazul s-o facă).
Ca orice lucrare ştiinţifică, şi aceasta beneficiază – de fapt beneficiari fiind noi, cei interesaţi – de o temeinică şi cuprinzătoare bibliografie, precum şi de un indice de cuvinte.
Mă folosesc, în încheiere, de o apreciere a prefaţatorului Gheorghe I. Tohăneanu: „Dincolo de impecabilitatea tehnică, intrinsecă a acestui elaborat armonios, pluteşte asupra lui duhul bucuriei, caracterizând orice osârdie menită să ne supravieţuiască”.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog