Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Creaţii lexicale şi semantice la nivelul graiurilor româneşti din stânga Prutului

Iulia MĂRGĂRIT

Alte articole de
Iulia MĂRGĂRIT
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XIX, 2009

Pentru tipar

În cele ce urmează discutăm câteva elemente de vocabular, reprezentând inovaţii, uneori de formă sau /şi sens, pe care le-am identificat în ramificaţiile teritoriale ale dacoromânei de dincolo de Prut. Materialele de bază au fost culegerile de texte dialectale şi glosarele publicate în perioada interbelică şi după aceea, precum şi înregistrările recente realizate prin anchete dialectale. Ne-am oprit asupra unor termeni absenţi, majoritar, din principalele dicţionare ale limbii române, pentru a căror prezentare am adoptat ordinea alfabetică.
Atimană.În termenul anunţat, cules în perioada interbelică din localitatea Dumurlujeni, fostul judeţ Soroca (v.Coman, Gl., 8/70), „cuvânt de ocară cu sens neprecizat”, ilustrat printr-un citat corespunzător (Sări-ţi-ar ochii, atimană, să-ţi saie!), am identificat o formă coruptă a împrumutului neoslav (rus, ucrainean) ataman, la nivelul graiurilor din Basarabia (Mărgărit, ISE, 29). Am presupus că respectiva conotaţie s-a conturat în vocabularul dialectal, pe baza unor fapte aparţinând istoriei şi, totodată, memoriei colective, ca şi în cazul altor etnonime (poleac, muscal, hantătar), folosite în scopuri similare. Am avut în vedere incursiunile (private), nu neapărat războaie, pentru jefuirea localnicilor, operate de către (foşti) ostaşi, de multe ori cazaci, sub conducerea unei căpetenii, apelată de către ei înşişi: ataman. Cuvântul străin a fost preluat cu aproximaţie de către vorbitori, prin colportaj, pentru semnificaţia specială „conducător al unor răufăcători”, fără să-i incomodeze accepţia de bază „căpitan de cazaci”, sau cealaltă, „şef al unei echipe de pescari”, consemnate în DEX (pentru româna standard), căci, în plan dialectal, lucrurile s-au petrecut cu mult înainte de sistematizarea sensurilor în amintitul dicţionar. Situaţia descrisă de noi se confirmă în surse diverse. În Dicţionar rus-român, I-II, de Gheorghe Bolocan şi Tatiana Nicolescu, 1959, s.v. ataman întâlnim ataman razboinikov „căpetenia bandiţilor”, iar s.v. razboinik 1. „tâlhar, bandit, hoţ de drumul mare”; ataman razboinikov „cap de bandă de tâlhari, de jefuitori”. De asemenea, condiţia specială a localităţilor situate la margine de ţară, pe malul Nistrului, a dus la proliferarea a tot felul de legende, menţionate uneori în scrierile literare. O cităm pe cea mai la îndemână, pentru noi, în momentul de faţă: „Tata era de felul lui din Slobozia, un sat de răzeşi de pe malul Nistrului, aşezat la vreo cincisprezece verste mai sus de Soroca. Nu ţin minte ori că mi s-a povestit, ori că am citit undeva că satele de răzeşi de pe malul Nistrului au fost întemeiate de Ştefan cel Mare, cu oşteni arţăgoşi şi iuţi la încăierare, pentru ca, dacă turcii ori tătarii vor trece Nistrul, să se poată descurca până va veni oastea domnească” (I. Druţă, Scrieri, I, Chişinău, 1999, 12). În afară de turci, tătari, treceau Nistrul şi cazacii. Aceştia „recrutaţi la început (secolul al XVI-lea) din elemente nemulţumite de regimul moscovit, se organizează mai târziu, sub influenţa tătărească, în oştiri de călăreţi, temuţi şi la noi [...] pentru incursiunile lor sălbatice: «Timuş, feciorul lui Hmil Hatmanul, cu 8000 de cazaci, într-ales, trec pe la Soroca Nistrul»” (Miron Costin, Letopiseţ, I, 305/9 (v. DA s.v. cazac). Deformarea ataman > atimană am explicat-o prin atracţia cuvântului animală, cu o frecvenţă deosebită în partea locului, mai ales în formule injurioase şi în imprecaţii.
Tot acolo, în aceeaşi provincie, în etapa actuală, ataman este folosit, evident, pe un alt palier lingvistic şi cu o conotaţie pozitivă: „şef, conducător, în general”, ca o dovadă a circulaţiei şi permanenţei: „Datorită comportamentului excepţional faţă de colegii de grupă, în scurt timp, Ion a fost numit, în cadrul şcolii, „ataman”, nume ce-a rămas în amintirea celor care au absolvit şcoala menţionată [...]. Anume el era iniţiatorul şi apoi conducătorul permanent al mai multor activităţi obşteşti” („Literatura şi Arta”, nr. 5/3101, 3 februarie 2005). Aşadar, prin contextul social-istoric de evoluţie a Basarabiei, statutul împrumutului slav discutat reprezintă un caz particular incomparabil, neraportabil la alte provincii româneşti. Populaţia din zonă, neştiutoare de carte şi necunoscătoare a limbilor rusă şi/ sau ucraineană, până la 1918, probabil, nu a întâmpinat dificultăţi în atribuirea conotaţiei negative unui cuvânt care chiar în limba de origine însemna şi „răufăcător”.
Bacistóc.Termenul cules din jud. Orhei, Basarabia (Coman, Gl. dialectal, 8/70), glosat de către informator „bariz”, reprezintă reflexul unui neologism, batist(ă), dintr-o anumită epocă, pătruns, odată cu produsul corespunzător, probabil în secolul al XIX-lea, la nivelul limbii române (v. citatele din DA), ceva mai târziu în perimetrul graiurilor, unde a cunoscut diferite adaptări, precum substantivul batistoc, în rostire dialectală, bacistoc. Confirmat, în etapa actuală, în graiurile moldoveneşti de dincolo de Prut (v. Dicţ. dialectal, I, 120), batistoc se poate explica prin semicalc de structură (Hristea 1968, 150-160), de la batistă „basma”, termen înregistrat în acelaşi Dicţ. dialectal, după platoc (ibid., III, 206), împrumut rusesc impus prin denumirea comercială a produsului.
Bacistoc a fost inclus în MDA, fără să i se rezolve etimologia.
Boághe, o boághe de...Pentru a explica termenul menţionat, precum şi expresia în care este inclus, am avut în vedere, din punct de vedere formal, secvenţa bob de + substantive denumind materii, produse, substanţe având în structură particule de dimensiuni foarte mici. La început s-a spus, desigur, bob de grâu, ~ ~ mei, ~ ~ mac, mai apoi ~ ~ nisip, ~ ~ praf, ca termen de comparaţie, pentru a exprima cantitatea, proporţia extrem de redusă, referitoare la produse ori fapte şi acţiuni cu caracter abstract sau concret: Se temea să nu greşească nici cât bobul de nisip (A. Pann, O şezătoare la ţară sau Călătoria lui moş Albu, Partea I, 1854, 52). Avea patima curăţeniei să nu fi văzut un bob de praf că era comedie (I. Al.Brătescu-Voineşti, Întuneric şi lumină, 1957, 270). În cele din urmă, bob, folosit absolut, dar precedat de un adverb de negaţie, a dezvoltat sensul „nimic” (v. DA s.v. bob 3.): Nu zise nici măcar bob (P. Ispirescu, în TDRG). Bietul sătean... nu ar putea pricepe nici bob („Convorbiri literare”, ibid.) (cf. pentru limba contemporană, varianta cu substantiv feminin: nici boabă, de asemenea, în contexte negative). Mai târziu, bob de a fost concurat şi substituit prin fir de, mult mai sugestiv prin specificul firului de păr, de la care s-a pornit, pentru a exprima măsura comparativă. Astfel au apărut sintagme ca fir de nisip, ~ de mac, fir de piper etc.: Şi, într-un buc, au şi ales năsipul de o parte şi macul de altă parte: să fi dat mii de mii de lei, nu găseai fir de mac printre năsip sau fir de năsip pintre mac (Ion Creangă, Poveşti şi povestiri, 1987, 107). Să nu rămâie bubă de leac. / Nici cât un fir de mac! (Şez., XXXIV, 35). Deochiul în patru o crăpat! / Nici cât un fir de mac, / În patru despicat, / În fundul mării aruncat, / Nici atâta n-a rămas! (Şez., XXXV, 96). Măturând într-o dimineaţă, ea singură casa, au aflat un fir de piperiu pe jos (Sbiera, Poveşti, 130). Beşica śei ră iese aşa ca un śir di malai, îi roşă şi cu vârvu galbăn (Ştefănucă, Nistrul de Jos, 204). Firele de bob se fierb bine, se scurg de zamă, se presară cu sare, se pune pe deasupra lor ceapă (I. Cr., IV, 212).
O sintagmă precum fir de grâu s-a impus prin caracterul său ambiguu pentru că evoca totodată planta: De m-ar lua pe mine [împăratul de soţie], i-aş hrăni toată casa şi oastea c-un fir de grâu (Sbiera, Poveşti, 116). În accepţiunea dezvoltată, ulterior, se are în vedere, exclusiv, bobul: Să nu-mi spargi nici şirezile, nici stogurile, ci să-mi alegi dintr-însele numai firu pâinilor nenvăscut, curat, şi să mi le faci vravuri (ibid., 160). Cu o arie largă de răspândire, fir de s-a cristalizat ca locuţiune adjectival-adverbială, corespunzând adjectivelor negative (niciunul, nicio), atestată în graiurile munteneşti (v. Gl. Munt. / pct. 713): Nu mai era niciun fir de vacă (Predeal-Sărari, Prahova). Interveneam cu boroana şi-i dădeam de două-trei ori până când amestecam [pământul] de nu mai rămânea niciun fir de boabă afară (TDM, II, 850, pct. 752, Movila Banului, Buzău). N-am fir de muscă în grajd (AFLR / pct. 886) sau în Basarabia: Cum să mă scoţi din şcoală, când, afară de copiii şcolari, eu n-am fir de neam pe lume-asta? (Druţă, Clopotniţa, 186). Măsura evoluţiei complete a expresiei (nici) fir de o constituie conturarea adverbului fir „deloc” în graiurile munteneşti. N-am plâns fir (AFLR/ pct.874). În aceste condiţii, în mod inevitabil, bob şi fir devin sinonime (în toate situaţiile: substantiv, adverb, expresie): Văzând biata fată atâta mac vărsat şi ştiind de mai nainte că nu-i nime în stare să-l strângă aşa degrabă, curat-curăţel, numai firul lui, au început a plânge... Cum să poată ea culege tot bobu, fir după fir (Sbiera, Poveşti, 214).
Paralelismul celor două construcţii bob de / fir de pune în evidenţă, la nivel dialectal, preeminenţa secvenţelor construite pe baza numelui bob şi caracterul învechit al acestora.
În graiurile din Basarabia, ca arie laterală, în aceleaşi contexte, întâlnim varianta feminină boabă, dar reprezentată prin diminutivul corespunzător boghiţă [bog’íţă]: N-ai vreo boghiţă de ceară? (Druţă, Scrieri, IV, 1990, 7). Plecând de la boghiţă, s-a refăcut un radical corespunzător boaghe, lexicalizat ca atare în construcţii (o, vreo) boaghe de: Ei, şi ce mare bucurie să-ţi scuipi plămânii lângă o tablă hrentuită, cu o boaghe de cretă în mână? (Druţă, Clopotniţa, 290). Într-o bună zi, aşa cam pe la amurg, s-a iscat o boaghe de lumină în cămăruţa de jos a clopotniţei (ibid., 324).
În desprinderea expresiei boaghe de, încadrabilă în seria bob de, fir de, fărâmă de, nu putem ignora aportul unor formaţii sinonime, precum oleacă de, interpretată şi separată în presupuse părţi componente: o leacă.
Burezá.Verbul specificat, cunoscut în graiurile româneşti din Basarabia, l-am întâlnit, recent, în scrierile lui I. Druţă: Abia a doua zi pe la prânz începe a bureza mărunţel a toamnă lungă (Clopotniţa, 90). De asemenea, în Dicţ. dialectal, I, 180, a fost notat, atât participiul burezat, cât şi verbul corespunzător, ambele atestate în oraşul Chişinău.
Consemnarea aceluiaşi verb bureza, în ALRR – Muntenia şi Dobrogea / pct.883, Enisala, Tulcea, sub aspectul provenienţei, presupune fie infiltrarea din sudul Basarabiei, fie o inovaţie independentă în ramificaţii diferite ale aceluiaşi trunchi lingvistic. Dat fiind faptul că în ţinutul de la gurile Dunării (= nordul jud. Tulcea) au fost atestate şi alte elemente lexicale specifice graiurilor din Basarabia (cf. bunel, pl. ~-li „bunic”, atestat în Dicţ. dialectal, I, 177; TD – Bas., Gl., 430, dar şi în ALRR – Munt. şi Dobr., I, h. 127 / pct. 872, 875, 878; AFLR / pct. 879), nu este exclus ca şi bureza să fi parvenit din aceeaşi provincie. Totodată, amintim şi atestarea verbului în Bucovina (Lexic reg., II, 125 – Gura Humorului), fapt ce pledează pentru localizarea inovaţiei în graiurile moldoveneşti de pe ambele maluri ale Prutului.
Bureza face parte dintr-o serie de verbe controversate sub aspectul etimonului. Semnalat mai întâi de Al. Graur, Tendinţe, 233, fără menţionarea sursei, el este discutat ulterior în FC, III, 1960, 45, pe baza aceleiaşi informaţii incomplete, între derivatele în -ăza, -eza; -ezi, -ozi, unele analizabile în raport cu un verb sau un substantiv: bureza (cf. bură; bura), undeza „a fierbe” (cf. undă; unda); altele în raport cu un verb: pisăza „a sfărâma prin lovituri repetate; a snopi în bătaie (cf. pisa); ureza „a face urări” (cf. ura). O discuţie specială ocazionată de îndezat, participiu identificat în limba veche pentru undeza, precum şi o bibliografie completă a problemei referitoare la seria verbelor şi la formant v. la Mioara Avram, Vechiul românesc îndezat, în SCL, LVIII, nr. 1, 39-45.
În ciuda semnalării formantului menţionat, considerăm că verbele exemplificate descind, prin derivare cu suf. -i, de la forme din propria lor paradigmă (în cazul celor de conjugarea I), având ind. prez. 1–3 sg. cu suf. -ez. În fond, fiecare dintre ele constituie un caz aparte, fiind destul de greu să vorbim de conturarea unui formant -ăza, -eza; -ezi, -ozi (cf. huhureza „a scoate ţipete specifice păsării numite...” reprezintă, după părerea noastră, un deverbal < huhurează, iar cotcorozi, formaţie onomatopeică, rămâne în afara discuţiei, din cauza bazei: cucurigu! > cucurigi, prin contaminare, la nivelul interjecţiei sau al verbului (+ cotcodac!; cotcodăci): cutcurigi > cutcuriji > cucurizi). Pentru aceeaşi serie adăugăm încă un verb picureza, neinventariat în FC, III. Verbele de conjugarea a IV-a, avute în vedere pentru exemplificarea formantului, sunt explicabile prin etimon maghiar, malterezi „a tencui”: málterez (v. DLR s.v.), la fel şi foltozi „a petici” < foltoz, chiar dacă există o virtuală bază în limba română: folt, împrumut din aceeaşi limbă. Celălalt exemplu, puiezi, provine, mai degrabă, conform semantismului „a da năvală”, de la puiede, poiede „mulţime” şi nicidecum de la pui + suf. -ezi (cf. FC, III, 45; DLR; MDA s.v.). Ca şi Al. Graur (Tendinţe, 223), presupunem că verbele bureza, cetereza, piseza, undeza, ureza au apărut, mult mai probabil, de la prezentul în -ez. Aceeaşi poziţie afirmă DLR, exclusiv, pentru undeza s.v. unda şi ureza s.v. ura.
Inovaţia lexicală, căci despre asta este vorba, constă în derivarea formei de pers. 3 sg., ind. prez., din paradigma impersonalului bura, ca bază derivativă (< burează + suf. -a), fără să constituie o excepţie în sistemul de formare al verbelor româneşti. Este suficient să amintim dubletul lăia (v. Gl. Munt. s.v.), creat de la pers. 1, 2 sg. ind. prez. de la verbul a (se) la, ca bază derivativă: (mă, te) lai + suf. -a sau firui „a insulta, a înjura” < fir-ar al ~ (v. Gl. Munt. s.v.; Vulpe, 1973, 3-5).
Copléş, copléj.În coloanele MDA, copleş „copil mic” figurează ca regionalism cu etimologia necunoscută. De curând l-am întâlnit în texte provenind din Basarabia: Când eram copii, prindeam prin pădurea satului nostru câte-o şopârlă şi-i rupeam coada: şopârla dispărea în tufişuri, iar noi ne distram, crezând cu mintea noastră de copleşi că şopârlei îi va creşte altă coadă, iar cozii îi va creşte altă şopârlă (N. Dabija, Icoană spartă, Basarabia, 1998, 128).
La originea termenului presupunem un derivat copileac, remodelat, ca număr de silabe, prin sincopa vocalei [i], proces petrecut destul de rapid după crearea acestuia, astfel încât labiala precedentă să rămână intactă: copleac. De fapt, chiar în stadiul prim de palatalizare [copÖíl] se conservă labiala (cf. [coÖil]). Procedeul sincopării şi, în general, al reducerii cuvântului, sub aspectul corpului fonetic şi prin alte procedee, este foarte răspândit în graiurile moldoveneşti, cu referire specială la cele din stânga Prutului, unde văstor corespunde numelui învăţător (Druţă, Clopotniţa, 368: Ţănim dumitale, tovaroş văstor), dapcum adv. < d-apoi cum (TD – Bas., 444); psine > pe semne (ibid., 499) etc.. Pluralul, cu alternanţa vocalică de rigoare copleci şi rostirea specifică zonei [copléş], stă, probabil, la baza reconstituirii şi lexicalizării unui nou singular copleş (v. DMR, 73 s.v.), cu varianta coplej, înregistrată în Dicţ. dialectal, II, 221: Amu, iacă, te dă la amendă, dacă nu dai coplejul la şcoală. Înregistrarea pluralului copieci „cópili” din ALR– Mar., III, h. 803/pct. 235, 236 constituie, după părerea noastră, o atestare indirectă a sg. copileac.
Dáitea, cu dáitea; dáica, cu dáica.Despre primul termen anunţat, întâlnit în publicistica de la Chişinău, nu putem spune dacă reprezintă o creaţie de autor sau, dimpotrivă, „un bun comun”, cunoscând o anumită răspândire. Ne-a atras atenţia în intervenţiile civice ale unui cunoscut poet din Republica Moldova: „Nu mai putem umbla cu cerşitul, cu daitea, nu mai putem trece, coloană, Prutul, să ne facem pensie în ţară şi să sugem astfel de la două oi, mai hâtri decât toţi, mai patrioţi, mai merituoşi, români de viţă veche” (D. Matcovschi, Nicolae, în „Literatura şi Arta”, nr. 30, 3074 / 29 iulie, 2004, p. 5).
Prin adoptarea unui împrumut rusesc, la origine verb, imperativ 2 pl. daite! s-a creat un substantiv relevant pentru forţa de sugestie şi coloratura regională, în relaţie sinonimică cu un cuvânt românesc (cf. cu cerşitul / cu daitea). S-ar părea că limba română începe să-şi contureze o tradiţie în privinţa conversiunii unei forme din paradigma imperativului în bază derivativă, de la acelaşi verb şi din aceeaşi limbă. DLR a înregistrat, în acest sens, daiboj în expr. a umbla cu daibojul (daibojă), în evidentă relaţie de sinonimie cu varianta recentă a umbla cu daitea. Diferenţa lexicală minimă dintre cele două organizări reflectă modificările cultural-istorice survenite în concepţia umană despre lume şi viaţă.
În aceeaşi ordine de idei, ca o confirmare a faptului că nu este vorba despre un caz singular, menţionăm daica, cu ~, cu acelaşi sens, variantă populară prin raportare la cea scrisă semnalată, înregistrată de Gh. Iftinchi în Graiul din Frătăuţii Vechi, raion Rădăuţi, regiunea Suceava („LR”, IX, 1960, nr. 3, 70-83).
Hal, mare hal.Termenul hal, cu înţelesul deductibil din context „necaz, supărare”, apare într-un material cules din Basarabia: Iaca bre, ne strigă stăpânu, are mare hal şi mari greu! (Ştefănucă, Nistrul de jos, 152). Reluarea sinonimică a cuvântului face de prisos comentariul asupra semantismului. Sintagma mare hal a dezvoltat o expresie verbală corespunzătoare: a pica la ~ ~ „a cădea la necaz, a avea necazuri”: Iaca, bre, stăpânu strigă, la mari hal o chicat (ibid.). De altfel, cuvântul, cu lărgire de sens, cunoaşte o răspândire deosebită în zonă, fiind frecvent atestat: În luna Rusaliilor scot un ogheal roşu, ori o haină roşâie şi le-ntind la soare de halu moliilor [= răul moliilor] (ibid., 72). În hal am identificat un vechi împrumut din limba turcă, menţionat în ŞIO, 198, pe de o parte, cu semantismul arhaic „calamitate, dezastru” (Spuind halul ce io am întâmplat – Kogălniceanu, 209, apud ŞIO, ibid.); pe de altă parte, în epoca modernă, dobândind un sens peiorativ (cu nuanţă ironică) (cf. ŞIO, ibid.), la nivelul limbii comune. Graiurile din Basarabia atestă conservarea semnificaţiei arhaice (cf. Să-i dea vreo mângâiere, / La atâta hal şi jele – Beldiman, 198, apud. ŞIO, ibid.), cât şi conturarea unei expresii. În cristalizarea acesteia, precum şi în păstrarea semantismului originar, ar fi putut, oare, contribui paronimul de origine slavă val şi expresiile similare? (Era prea în val şi în mare supărare – Neculce, Letopiseţ, 206).
Înjunghiát, s-a înjunghiát a râde.Expresia se întâlneşte în graiurile moldoveneşti: Pântu că sărăcia s-o avut cu tetea ghini, nu să-ndură nici di mini, câ sântem nişti sufliti buni. Ii s-o-njunghiat a râdi... şi atunci ni-o dat vo opt kilogrami di malai (Diaconu, Vrancea, 305).
Forma verbală reflexivă de perfect compus, marcată grafic în citat, descinde, în urma unor multiple modificări fonetice, de la zâmbi, învechit a se zâmbi „a surâde”, corespunzând bg. zăbĭa se (de la zăb „dinte”) „a-şi arăta dinţii, a rânji; [fig.] a vorbi cu răutate” (Mihăilă, 1960, 201-202). Pe terenul limbii române, cu timpul, verbul s-a deetimologizat. Textele din limba veche, precum şi graiurile populare, păstrează însă etapele de tranziţie. Mai întâi s-a spus s-a zâmbit a râde, mai apoi a zâmbit a râde şi, în cele din urmă, a zâmbit, deoarece verbul la mod personal a preluat sensul întregii expresii.
În cazul termenului discutat, textele vechi reflectă şi evoluţia fonetică: Au început a-l îmbrăca în haine domneşti, el s-au zâmbit a râde şi au dzis că „demult aşteptam eu una ca asta” (I. Neculce, Letopiseţ, 13) (v. DLR s.v.). Şi Esop jimbind a râde zice: „nu vorbi aşa lesne de el, o împărate!” (GCR, II, 209/18) (v. DLR s.v.). Vizirul s-au jimbit a râde şi i-au dzis să grăiască, să nu să teamă! (I. Neculce, ibid., 205).
Jimbi, în rostirea locală, specifică graiurilor moldoveneşti, jânghi [ùîng’í], în urma unor transformări fonetice explicabile, refăcut după impf. 3 sg. jânghie, cu prefix facultativ, devine, prin etimologie populară, pentru transparenţa lexicală deplină a termenului, se înjunghie a râde. În procesul de etimologizare populară, nu excludem aportul unor expresii sinonime, constând din construcţii metaforice similare: a se prăpădi de râs; a muri ~ ~; a se omorî ~ ~; a se strica~~ (v. DLR s.v. râde).
Formal, expresia urmează structura sintagmelor enumerate, semantic însă păstrează înţelesul etimologic „a zâmbi”. Dovada o găsim în graiurile româneşti actuale din Basarabia (v. Dicţ. dialectal, IV, 256): La un ceas de supărare, l-am auzit odată pe tata zicându-i bunicii că ce tot stă la noi şi la noi, că are atâtea fete măritate prin toate satele dinprejur. Bunica s-a înjunghiat a râde. Nu i-a spus o singură vorbă, dar aşa tăcută şi zâmbitoare cum era, a dispărut într-o bună zi (Ion Druţă, Clopotniţa, 159). În textul exemplificat construcţia se reia prin adjectiv deverbal: bunica s-a înjunghiat a râde... dar aşa zâmbitoare cum era..., ceea ce exprimă gradaţia, măsura acţiunii premergătoare râsului propriu-zis.
Preexistenţa altor expresii construite pe baza hiperbolei, pentru a exprima gradul (înalt) al acţiunii de a râde, au determinat credibilitatea, acceptarea şi însuşirea ansamblului absurd s-a înjunghiat de râs.
MDA înregistrează verbul discutat, cu precizarea „etim. nesig.”; cf. jimb, jimbi. De fapt, dicţionarul amintit procedează inconsecvent, în sensul că jimbi beneficiază de un amplu articol separat, dar, în acelaşi timp, figurează şi ca variantă s.v. zâmbi.
Leánă, foáie şi-o pará.Secvenţa din titlu apare într-un text folcloric, cules din Dănuţeni, Basarabia, la începutul secolului trecut: Prutule, voinic bărbat, / Ce-mi tot vii, bre, tulburat? / Leană, foaie şi-o para, / Doamne, Doamne, nu ploua / Poate Prutu a săca (GN, II, 4). Sintagma suspectă Leană, foaie presupunem că a luat naştere prin separarea derivatului foileană, curent, de pildă, în folclorul din Oltenia (Foileană bob năut, / Ce mai sălcii pe pământ – Ciauşanu, Vâlcea, 31/128; Foileană de mălură, / Şi şedeam pe curătură – ibid., 15/34), dar şi din zonă, în secvenţele foi / leană, reproduse în ordinea inversă aşezării lor în structura cuvântului: Foileană trii lalele / Pi deasupra casii mele (ibid., III/IV); Foileană şi-o alună, / Colo-n vali pi la stână (ibid., I/III); Foileană măr bărbat, / Rusule, neam blestemat (ibid., III/V). Inversiunea termenilor dintr-o succesiune bimembră se întâlneşte în creaţiile folclorice, dar la nivelul unităţilor lexicale componente: Verde foaie de-o alună.
Posibilitatea de separare a derivatului a dus la conturarea unui laitmotiv leano, leano!, convertit în refren care, nu întotdeauna, exprimă un nume propriu şi, pur şi simplu, coincide cu acesta: Foaie verde trei aluni, / Leano, leano, / Mi-a plecat neica de luni, / Leano, leano (Ciauşanu, Vâlcea, 39/16). Omonimia cu antroponimul corespunzător a obnubilat definitiv originea secvenţei preluate prin tăietură silabică din foileană.
Structura primordială foileană şi-o para ar putea reprezenta un dublet lexical, compus din diminutiv şi substantivul para, în accepţie metaforică „frunză crudă, mică, de dimenisunea unei parale, la început de primăvară”: Foaie verde ca laleaua, / Dete frunza ca paraua (Ciauşanu, Vâlcea, 75/418).
Mampaséle.Termenul denumeşte, într-o variantă coruptă şi denaturată, în graiurile româneşti din Basarabia, un anumit sortiment de bomboane de felul „dropsurilor” puse în vânzare până în 1918, în Rusia. Denumirea originară a articolului, importat din Franţa sau produs, la faţa locului, de către fabricanţi din emigraţia franceză ori indigeni, s-a impus în rostirea rusească: *manpasé.
Într-o intervenţie anterioară (Mărgărit, ISE, 121), pe baza mărturiilor informatorului, în exclusivitate, am corelat cuvântul cu potenţiala denumire indicată din franceză: mon passé. Confruntarea, tardivă, cu sursele limbii ruse, impune o corecţie, deoarece, într-unul dintre dicţionarele acesteia, figurează monpasée, mompasée, reproducând termenul franţuzesc Montpensier (M. Fasmer, Étimologičeskij slovarj russkogo iazâka, II, Moskva, 1967).
Ajuns în provinciile periferice ale imperiului, ca, de pildă, Basarabia, cuvântul a fost preluat cu modificări fonetice (reducerea grupului [ns] > [s]) şi, apoi, adaptat la sistemul limbii române: mampasea, pl. ~-ele. Dat fiind faptul că, prin modul de prezentare, produsul nu se comercializa cu bucata, în cele din urmă s-a încetăţenit ca pl. tant.: mampasele. La scurt timp, în urma modificărilor social-istorice, numele s-a îndepărtat considerabil nu numai de original, ci şi de articolul comercial în sine, ceea ce pentru discuţia de faţă nu are relevanţă. Pentru început, cuvântul l-am întâlnit în comuna Ştefăneşti, raionul Floreşti, în povestirea unui localnic vârstnic, citat printre „miracolele copilăriei” din anii de după întregirea ţării.
În aceeaşi intervenţie anterioară, din acelaşi regretabil viciu de documentare, apreciam că termenul a ieşit definitiv din uz (Mărgărit, ISE, 121). Ulterior însă l-am identificat într-un text folcloric cules în perioada interbelică, în aceeaşi provincie. Faptul atestă, pe de o parte, o anumită supravieţuire, fără legătură totuşi cu uzul, pe de altă parte, sensul indubitabil al acestuia, relevat prin reluare sinonimică: caramele, termen care, în graiurile moldoveneşti din stânga Prutului, sub influenţa limbii ruse, constituie numele generic local pentru „dropsuri”: Frundzişoară mintă creaţă, / Duminică dimineaţă, / M-ieu căldarea, plec la apă, / Mă-ntâlnesc cu puiu-n poartă / Şi mi-l ieu la discusare, / El să giură, sfântu soari,/ Alt-amantă nu mai are. / Chiar asar, alalta sară / Chiar asară l-am prins faţă / Cum ţânea pe-alta-n braţă, / Pi braţe, pi genunchele / Mi-o hrănea cu caramele, / Caramele, mampasele (Ştefănucă, Lăpuşna, 116).
De asemenea, înregistrarea termenului în ALM, chest. [1385], în punctele 93, Chiştelniţa, 104, Văsieni, ambele din raionul Orhei, 100, Mândreşti, raionul Teleneşti, în imediata vecinătate a raionului Floreşti, unde l-am identificat iniţial (preluat, ulterior, în Dicţ. dialect., III, 53), confirmă valabilitatea informaţiei obţinute atunci. Amintind că informatorii ALM au fost, prin excelenţă, vârstnici, notaţiile din punctele cartografice menţionate nu modifică perspectiva asupra vitalităţii fostului element neologic. Atestările din etape diferite constituie, în esenţă, „probe” din vocabularul pasiv al unei generaţii cu reprezentanţi din ce în ce mai puţini.
Musafiríe.Cuvântul însemnând „vizită” circulă în Basarabia: Faptul că însuşi Haret Vasilievici, şeful de studii al şcolii, venise să-i poftească în musafirie, schimba oarecum situaţia. S-au sculat repejor, s-au îmbrăcat, s-au dus şi au stat până aproape de miezul nopţii. Haret Vasilievici i-a primit cum nu se poate mai bine. (I. Druţă, Clopotniţa, 296).
Musafirie reprezintă un derivat analogic, probabil, după mai vechiul ospeţie <oaspete + suf. -ie, termen curent în graiurile din stânga Prutului (v. în acest sens glosa pentru ospeţi din Dicţ. dialectal III, 166).
Derivatul nu ridică probleme de ordin etimologic. L-am semnalat pentru că nu figurează în dicţionarele sau glosarele limbii române.
Miézii peréţii.Secvenţele miezul (sau miezii) păresimilor (ori păresimii, păresii, păreţii, păreţilor) sau miez păreţii (sau păresi, de păresimi, post) sunt tot atâtea denumiri pentru „mijlocul postului mare, care cade întotdeauna miercurea, în a patra săptămână din post” (v. DLR s.v. miez 1.). Ele reprezintă variante pe baza termenului păresimi < lat. quadragesima, semnificând „(cele) patruzeci de zile ale postului mare”, mai mult sau mai puţin corupt, în construcţii cu determinatul miez < lat. medium. Ansamblul variantelor reflectă tendinţa de a alcătui, pe de o parte, o formulă cu anumită armonie şi muzicalitate (v. rima internă) pentru a deveni memorabilă, pe de altă parte, de a asigura înţelegere deplină pentru termenul variabil. Se pare că miezii pereţii, iar prin refacerea unei forme cazuale plauzibile: miezii pereţilor, constituie variantele „terminus” ale şirului de încercări. Ultima dintre combinaţiile citate, ca motivaţie credibilă a sărbătorii cu numele respectiv, impunea respectarea strictă a acesteia, după cum rezultă din unele texte înregistrate în Basarabia, în perioada interbelică:
Miezâi Păreţâi îi la jimatati di post. Fimeile nu fac nică [...]. O femeie peria [cânepa] în ziua de Niezu:
„– Cumătră Măriucă, nu peria azi, că-i Miezu Păreţilor! Ti-i bate cu capu di păreţi!” [...] Da bărbatu ei... el vini din sat bat ş-o ie la bătut ş-o bate cu capu di păreţi. Şi vine ie la mini şi dzişe:
„– Bine ai spus să nu perii, că iaca m-o bătut!” (Ştefănucă, Nistrul de Jos, 68).
Textul ilustrează etimologizarea populară miezii păresimi > miezii păreţilor care a dus la impunerea variantei atestate în secolul al XVIII-lea în forma mezul păreţii.
Naţíst.În limba română vorbită în Basarabia, naţist reprezintă o creaţie lexicală preferată de aceia care resping, în mod energic, elementele neologice romanice, ca impedimente fundamentale pentru vorbitorii din stânga Prutului:
– Sânteţi moldovean, părinte?
– Da, de pe aproape de Şoldăneşti.
– Nu te supăra, sfinţia ta. După câte ştiu, părintele-stareţ e şi el moldovean, ca şi fraţii călugări. Dar de ce vorbeşti cu ei ruseşte?
Călugărul s-a uitat mirat... şi a răspuns:
Pentru că eu nu sânt naţist (N. Dabija, Râul în căutarea mării, Fundaţia „Scrisul Românesc”, Craiova 2003, 102).
Ca formaţie lexicală pe terenul limbii române de la baza derivativă naţie „naţiune”, împrumut din limba rusă, întâmplător (sau nu?), naţist se suprapune omonimului din aceeaşi limbă rusă cu înţelesul „nazist”, de unde rezultă un anumit joc de cuvinte defavorabil filoromânilor.
Chiar şi în aceste condiţii ni se pare mult mai probabil faptul ca naţist să suplinească, accidental şi absolut provizoriu, neologismul naţionalist.
DLR înregistrează naţist, variantă fonetică corespunzătoare pronunţiei germane s.v. nazist, dar cunoaşterea acesteia în Basarabia este puţin probabilă. (v. şi Iorgu Iordan, Note de lexicologie românească, în SCL, XIV, 1963, 14: „Naţie, cu derivatele naţist şi naţism, mult mai răspândite [...] merită un loc în dicţionarul «complet» al limbii române, cu explicaţiile şi luarea de poziţie pe care le impune conţinutul lor privite din punctul nostru de vedere”).
Prăsád.Ca adjectiv, învechit şi regional (despre pomii fructiferi, mai ales despre peri sau meri; p. restr. despre fructele acestor pomi) „altoit” (v. DLR s.v. 1.), prăsad se întâlneşte în unele dintre textele folclorice, spre exemplu, cele din judeţul Tecuci: Frunză verde păr prăsad, / Taică-mio-a fost om bogat (MAT. FOLK., I2, 1270). La cel merişor prăsad, / Mândru-i danţul de-adunat (T. Pamfile, Sărbătorile la români. Crăciunul. Studii etnografice, Bucureşti, 1914, 93).
Interesant este faptul că determinantul din secvenţele păr prăsad, măr ~, un împrumut din limba bulgară: prisad, pentru zonele în care s-a impus, a complicat situaţia. Simplificarea ulterioară, ca soluţie, a constat din reţinerea exclusivă a determinantului pentru păr (şi fructele sale) ca unică denominaţie. Prin urmare, în locul termenului moştenit din latină (pirus), acolo s-a generalizat prăsad (v. Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti, redactori: N. Raevschi, M.Gabinschi, 1978, 340 s.v.). Sub acest aspect, modificarea reprezintă o inovaţie lexicală, devenită în timp regională, pentru graiurile din Basarabia, întrucât despre ele este vorba.
Şireteşúg.Neatestat până în prezent, şireteşug, pl. ~ -şuguri „vicleşug” reprezintă o formaţie analogică după cuvântul din glosă. Întrucât l-am întâlnit, exclusiv, în scrierile lui Ion Druţă, nu putem aprecia statutul termenului: creaţie de autor sau preluată de către autorul în cauză din graiurile actuale vorbite în Basarabia: Din nenumăratele şireteşuguri, prin care fetele din Valea Răzeşilor îşi ocroteau odorul inimii, cel mai vechi şi mai nou şireteşug erau iarmaroacele (Scrieri, I, 366).
Vrăjmáş.Relaţia cu vrajbă de la care descinde vrăjmaş a fost perturbată de modificarea fonetică, în cazul derivatului, lăsată nelămurită până în prezent.
După DEX, NŞDU„et. nec., cf. vrajbă”, după DLR, SDLR vrajmă (var. de la vrajbă v. DLR s.v.) + suf. -, astfel încât vrăjmaş a rămas un termen cu origine discutabilă.
E adevărat că s.v. vrajbă apare var. vrajmă, dar cu o singură atestare (Ispirescu) perpetuată în CADE, DLR... În ceea ce ne priveşte, mult mai probabilă ni se pare derivarea de la vrajbă, cu modificarea potenţialului derivat vrăjbaş, în partea terminală, respectiv bilabială finală a bazei prin atracţie sinonimică, într-un context propice. Chiar începând din textele secolului al XVII-lea, am identificat cadrul care a favorizat schimbarea: de-a pururea pizmaşi şi vrăjmaşi unui sat (Prav. 51); Au statut vrăjmaşi şi pizmaşi românilor (C. Cantacuzino), Ielele ...toate pizmaşe, / De om vrăjmaşe (I. Văcărescu), Vei doborî pe toţi vrăjmaşii şi pizmaşii (N. D. Popescu), Basme: Cine are ochi pizmaş / Luişi singur e vrăjmaş (A. Pann), De n-ai fi tu om pizmaş / Şi la inimă vrăjmaş (Simeon C. Mândrescu), Literatură şi obiceiuri poporane (v. DLR s.v. pizmaş). Într-o astfel de structură binară, care s-a impus prin repetare, este de presupus că termenii componenţi (pizmaşi / vrăjbaşi) s-au influenţat reciproc din considerente fonetice, eufonia având un rol hotărâtor. Remodelarea vrăjbaş > vrăjmaş a conferit desăvârşire fonică îmbinării prin copulă sau părţilor finale ale unui distih, create prin separarea celor doi termeni: De n-ai fi... om pizmaş / Şi... la inimă vrăjmaş. Distribuţia în asemenea construcţii a fost primul pas către autonomia derivatului refăcut analogic care, ulterior, a înlocuit definitiv varianta primordială.
Explicaţia lui Nestorescu 1999, 38: vrajbă + -, prin disimilare, lasă fără răspuns de ce numai derivatul nominal a cunoscut accidentul? Considerăm că îmbinarea pizmaş... vrăjmaş > *vrăjbaş a determinat modelarea labialei din partea terminală în limitele construcţiei în care era asamblat derivatul şi atât. În restul familiei lexicale dependenţa nu a acţionat.
P. V. Stefănucă (Nistrul de Jos, 127/99) atestă învrăjmi: Şi nu te gândi,/ Că dac-ăi muri / Niamurile te-or pomini!/ Că niamurile s-or învrăjmi / Şi s-or duśe pi la źudecate.
Pentru învrăjmi presupunem remodelare, din necesităţi prozodice, din învrăjbi (sau învrăjmăşi), datorită relaţiei terminale cu pomeni.
Vrăjmáşnic.Lexemul anunţat în titlul notei, neinventariat în glosare sau dicţionare, a fost atestat, ca adjectiv şi adverb, în Basarabia: Deodată mătuşa a-ncetat a sforăi – îi hâtră, măi, vrăjmaşnic de hâtră îi Mărioara lui! (Druţă, Clopotniţa, 32). Înţelesul „grozav, straşnic” ne îndreaptă atenţia către modelul analogic, sub impulsul căruia a apărut, probabil, vrăjmaşnic. După părerea noastră, este vorba despre o formaţie analogică, în vederea căreia sufixul -nic a fost desprins prin interpretarea lui straşnic < v. sl. strašĭnŭ, adverb cu o frecvenţă deosebită în graiurile din Basarabia, folosit atât absolut: (Plouă straşnic!), cât şi în structura superlativului: Mama ne povesteşte... că ar fi trăit o viaţă de om aici în Slobozia de n-ar fi fost drumurile satului atât de straşnic încolăcite şi aruncate peste cap! (ibid., 167). Crearea adverbului discutat a beneficiat de o circumstanţă favorizantă: conversiunea adjectivului vrăjmaş în adverb, întâlnit, de asemenea, în scrierile aceluiaşi autor (Acolo, în satul acela, este o casă făcută de dânsul şi mai este şi o uşă cu un clempuş nou, vrăjmaş de bine aşezat – ibid., 13) sau în alte surse din aceeaşi provincie: Un cal vrăjmaş frumos (Dicţ. dialectal, I, 227 s.v.), preluat din N. P. Smochină, Din literatura populară a românilor de peste Nistru, Anuarul Arhivei de Folklor, 1939, 43.
Termenii prezentaţi atestă, fiecare în parte şi toţi împreună, evoluţia graiurilor conform tendinţelor generale ale limbii române căreia ele aparţin (v. bureza, înjunghia, vrăjmaşnic). Totodată, se cuvine să remarcăm evoluţia particulară, proprie acestor idiomuri care reflectă condiţiile specifice de dezvoltare, respectiv, pătrunderea unui anumit tip de împrumuturi, preluate însă creator şi adaptate la sistemul propriu. „Ospitalitatea”, dublată de „creativitate”, în raport cu elementele de împrumut, constituie particularităţi ale limbii române, deja semnalate (Mioara Avram, 1993, 23) (aici se înscriu termeni precum atimană, bacistoc, mampasele). Uneori elementele discutate prezintă, în egală măsură, inovaţii privind forma şi sensul. Cele dintâi au la bază tendinţa de încadrare la sistemul graiurilor, prin raportare la elemente cunoscute, celelalate au fost determinate de experienţa de viaţă a populaţiei localnice într-un anumit cadru istoric, care a impus o viziune specială în receptarea împrumuturilor, de multe ori în consens cu modificarea din limba de origine. Astfel de evoluţii semantice lineare se întâlnesc şi în cazurile de etimologie internă, când verbul creat de la o formă din propria paradigmă dobândeşte caracter intensiv (v. bureza „a ploua mărunt şi fără pauză, într-un ritm adecvat ploilor de toamnă”).
Inovaţiile de formă determină încadrarea noilor lexeme în serii sinonimice preexistente, extinzându-le (cf. o boaghe după o fărâmă; oleacă – prin falsă analiză, potenţial separabil; a se înjunghia de râs încadrabil în seria expresiilor construite pe baza aceleiaşi construcţii prepoziţionale a muri..., a se prăpădi, a se strica...; mampasele faţă de caramele, aproximativ acelaşi tip de produs exprimat prin acelaşi tip de substantiv, tinzând către pl. tant.; musafirie creând dublet sinonimic cu ospeţie sau şireteşug cu vicleşug).
Particularitatea specială a graiurilor de dincolo de Prut constă în diversificarea şi îmbogăţirea lexicului dialectal în evoluţie convergentă cu ansamblul limbii române.
 
Abrevieri bibliografice
AFLRArhiva fonogramică a limbii române a Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”.
ALMAtlasul lingvistic moldovenesc, vol. I, partea întâi, Fonetica, de Rubin Udler, Chişinău, 1968; Morfologia, de Vasile Melnic, Chişinău, 1968; vol. II, partea întâi, Lexicul. Casa, obiecte de uz casnic, întocmit sub conducerea lui Rubin Udler, de Victor Comarniţchi, Chişinău, 1972.
ALR – Mar. – Atlasul lingvistic român pe regiuni. Maramureş, vol. III, de Petru Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan, 1973.
MALR, I, II – Micul atlas lingvistic român, publicat de Muzeul Limbii Române din Cluj, sub conducerea lui Sextil Puşcariu. Partea I (MALR, I), vol. I, de Sever Pop, Cluj, 1938; vol. II, de Sever Pop, Sibiu, Leipzig, 1942; partea a II-a (MALR II), vol. I, de Emil Petrovici, Sibiu, Leipzig, 1940.
MALR, I-III – Micul atlas lingvistic român, serie nouă, vol. I, 1956, vol. II-III, 1967.
ALRR – Munt. şi Dobr. – Atlasul lingvistic român pe regiuni. Muntenia şi Dobrogea, I-II, de Teofil Teaha, Mihai Conţiu, Ion Ionică, Paul Lăzărescu, Bogdan Marinescu, Valeriu Rusu, Nicolae Saramandu, Magdalena Vulpe, Bucureşti, 1996.
Avram, 1993 – Mioara Avram, La créativité et l’„hospitaliédu roumain, „Revue roumaine de linguistique”, tome XXXVIII, 1993, no. 1-3, p. 23-27.
CADEI.-Aurel Candrea – Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat. Partea I: Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi de I.-Aurel Candrea. Partea II: Dicţionarul istoric şi geografic ilustrat, de Gh. Adamescu, Bucureşti, Editura Cartea Românească [1926-1931].
Ciauşanu, Vâlcea – G. F. Ciauşanu, G. Fira şi C. M. Popescu, Culegere de folclor din jud. Vâlcea şi împrejurimi, cu un glosar, Bucureşti, Cultura Naţională, 1928.
Coman, Gl. – Petre Coman, Glosar dialectal, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeria Naţională, 1939 (Academia Română, Memoriile secţiunii literare, seria III, Tom IX, Mem. 5).
DA – Academia Română, Dicţionarul limbii române, Bucureşti, 1913–1948.
DEX – Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicţionar explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1986.
Diaconu – Ion Diaconu, Ţinutul Vrancei. Etnografie. Folclor. Dialectologie, III, Mioriţa, 1989.
Dicţ. dialectalDicţionar dialectal (cuvinte, sensuri, forme) vol. I-V, redactor-responsabil Rubin Udler, Chişinău, 1985.
DLR – Academia Română, Dicţionarul limbii române (DLR). Serie nouă, Bucureşti, 1965 şi urm.
Druţă, Clopotniţa – Ion Druţă, Clopotniţa, 1988.
Druţă, Scrieri – I. Druţă, Scrieri, IV, Chişinău, 1990.
FC III 1 – Formarea cuvintelor în limba română. [Redactori responsabili: Al. Graur şi Mioara Avram]. Volumul al III-lea. Sufixele. 1. Derivarea verbală, de Laura Vasiliu, Bucureşti, 1989.
Gl. Munt. – Glosar dialectal. Muntenia, de Maria Marin, Iulia Mărgărit, Bucureşti, 1999.
GNGraiul nostru. Texte din toate părţile locuite de români, publicate de I.-A. Candrea, Ov. Densusianu, Th. D. Speranţia. [vol.] 1, Bucureşti, 1906.
Graur, TendinţeAl. Graur, Tendinţele limbii române, 1978.
Hristea, 1968 – Theodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note.
I. Cr. – „Ion Creangă”, revistă de limbă, literatură şi artă populară. Bârlad. Anul I (1908) ş.u.
Lexic. reg. – Lexic regional, I, redactor coordonator: Gh. Bulgăr, 1960; II, redactor-coordonator: Lucreţia Mareş, 1967 (Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice).
LR – „Limba română”, Bucureşti, 1952 şi urm.
MAT. FOLK.Materialuri folkloristice. Culese şi publicate sub auspiciile Ministrului Cultelor şi Învăţământului Public prin îngrijirea lui Gr. G. Tocilescu. Volumul I (Poesia poporană, partea I-II)-II. Bucureşti, 1900.
Mărgărit, ISE – Iulia Mărgărit, Ipoteze şi sugestii etimologice. Note şi articole, în „Etymologica” 18, 2005.
MDA – Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan– Al. Rosetti”; Micul Dicţionar Academic, vol. I, Literele A-C, 2001; vol. II, Literele D-H, 2002; vol. III, Literele I-Pr, 2003; vol. IV, Literele Pr-Z, 2003, Bucureşti, Univers Enciclopedic.
Mihăilă, 1960 – Gh. Mihăilă, Împrumuturi sud-slave în limba română, Bucureşti.
Nestorescu, 1999 – Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Etymologica, III, Virgil Nestorescu, Cercetări etimologice, Univers Enciclopedic.
NŞDU – Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, vol. I-II, ediţie revizuită şi adăugită de Al. Dobre, Ioan Oprea, Carmen Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Viorica Zăstroiu, Mydo-Center, 1995-1997.
Sbiera, Poveşti – Ion al lui G. Sbiera, Poveşti poporane româneşti. Din popor luate şi poporului date de..., Cernăuţi, 1886.
SCLStudii şi cercetări lingvistice. [Bucureşti], Editura Academiei. Institutul de Lingvistică din Bucureşti. Anul I (1950), şi urm.
SDLR – August Scriban, Dicţionaru limbii româneşti (etimologii, înţelesuri, exemple, citaţiuni, arhaizme, neologizme, provincializme). Ediţiunea întâia, Iaşi, 1939.
Şez. – „Şezătoarea”. Revistă pentru literatură şi tradiţii populare, Fălticeni. Anul I, 1892 şi urm.
ŞIO I – II1–2 – Lazăr Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române. I. Introducerea. II. Vocabularul. 1. Vorbe populare. 2. Vorbe istorice. Bucureşti, Socec, 1900.
Ştefănucă, LăpuşnaP. V. Ştefănucă, Folklor din judeţul Lăpuşna. „Anuarul Arhivei de Folklor”, II, 1933, p. 170.
Ştefănucă, Nistrul de Jos – P. V. Ştefănucă, Cercetări folclorice pe Valea Nistrului de Jos. „Anuarul Arhivei de Folklor”, IV, 1937, p. 132.
TD – Bas. – Maria Marin, Iulia Mărgărit, Victorela Neagoe, Vasile Pavel, Graiuri româneşti din Basarabia, Transnistria, nordul Bucovinei şi nordul Maramureşului. Texte dialectale şi glosar (Institutul de Fonetică şi Dialectologie „Al. Rosetti”), Bucureşti, 2000.
TDM, I–IIITexte dialectale. Muntenia, sub conducerea lui Boris Cazacu. Vol. I, de Galina Ghiculete, Paul Lăzărescu, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Ruxandra Pană, Magdalena Vulpe, Bucureşti, 1973; vol. II, de Paul Lăzărescu, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană, Magdalena Vulpe, Bucureşti, 1975; vol. III, de Costin Bratu, Galina Ghiculete, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană, Marilena Tiugan, Magdalena Vulpe, Bucureşti, 1987.
TDRGH. Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, I (1903), II (1911), III (1924), Bukarest.
Vulpe, 1973Magdalena Vulpe, Sur quelques verbes délocutifs dans les parlers roumains, în RRL, XVIII, p. 3-5.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog