Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRO DIDACTICA

Reconsiderări privind titlul sintactic de complement predicativ

Petru BUTUC

Alte articole de
Petru BUTUC
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

La delimitarea tipologică a unor părţi de propoziţie în limba română s-a procedat în mod diferit. Din această cauză unele probleme au rămas încă neclarificate, discutabile sau chiar contradictorii. Bunăoară, elementul predicativ suplimentar (E.P.S. – parte secundară de propoziţie dublu subordonată: unui verb şi unui nume)1 nici după apariţia ultimei ediţii a Gramaticii Academiei (Bucureşti, 2005) nu a obţinut un titlu sintactic pertinent, compatibil cu statutul şi definiţia lui morfo-sintactică. Totodată, nu numai denumirea sa tradiţională de element predicativ suplimentar îi contrazice statutul sintactic de unitate comunicativ-informativă, dar şi alte titluri care i se atribuie (se ştie că E.P.S. este abordat în cărţile de gramatică a limbii române sub mai multe denumiri: element predicativ suplimentar, nume predicativ circumstanţial, predicat circumstanţial, predicativ suplimentar, atribut circumstanţial, atribut predicativ circumstanţial ş.a.). Aceste titluri sintactice, credem, nu exprimă exact valoarea semantico-informativă a părţii de propoziţie în discuţie. Prin urmare, în articolul de faţă încercăm să ne exprimăm şi noi, la rândul nostru, opinia vizavi de problema enunţată.
Se ştie că, formal-gramatical, E.P.S. răspunde la întrebarea cum?, ceea ce creează impresia că avem de-a face cu un complement circumstanţial de mod, însă existenţa vreunei nuanţe semantico-comunicative de circumstanţă modală în această parte de propoziţie nicidecum nu se face simţită, deoarece E.P.S., exprimându-se, de regulă, printr-un adjectiv, se acordă în gen, număr şi caz cu un nume din enunţ, iar acest nume are funcţia sintactică de subiect al propoziţiei, de complement direct sau de complement indirect. Anume acest acord al E.P.S. cu subiectul, cu complementul direct şi cu complementul indirect formează „o dovadă evidentă a caracterului deosebit al acestei părţi de propoziţie”, deoarece „acord nu poate exista între un circumstanţial de mod şi un nume din propoziţie”2. Totodată, în română, ca şi în alte limbi, E.P.S. se caracterizează printr-o dublă funcţie sintactică: de determinant atât al unui substantiv, cât şi al unui verb. Această parte secundară de propoziţie exprimă o stare, o însuşire pe care o are un obiect în paralel cu acţiunea verbului-predicat. În propoziţia „Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă” (M. Eminescu), adjectivul somnoroasă cumulează expresia stării psihologice a subiectului Ea cu acţiunea pe care o îndeplineşte (ridică), exprimând funcţia sintactică de E.P.S. Structura sintactică citată („Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă”), deoarece dispune de un E.P.S., poate uşor evolua în două propoziţii: ea este somnoroasă, când ridică lunga genelor maramă. Rolul adjectivului somnoroasă este primordial în această propoziţie, deoarece determină atât subiectul acţiunii (Ea), cât şi acţiunea propriu-zisă, exprimată prin verbul-predicat ridică.
În limba română funcţia sintactică de E.P.S. poate fi îndeplinită nu numai de un adjectiv („Fetiţă mergea veselă înainte, iar din urma ei cu o vărguţă în mână venea Trofimaş, gata fiind în orice clipă să-şi apere vecinica...”, Ion Druţă), de un participiu cu valoare adjectivală („Acum mergeau tăcuţi şi fiecare era frământat de grijile sale”, Mihai Sadoveanu) sau de un substantiv („Tu te duci milităraş, dar pe mine cui mă laşi”, folclor), dar şi printr-un verb la gerunziu („După ce le vedea înflorind, crescând, şi pârguindu-se, venea oarecine noaptea şi le fura tocmai când erau să se coacă”, Petre Ispirescu).
Dubla funcţiune a E.P.S. este marcată atât prin acordul lui cu substantivul căruia i se atirbuie, cât şi prin locul lui, de regulă, după verbul-predicat al propoziţiei. Substantivul determinat de cuvântul cu valoare de E.P.S. poate avea mai multe valori sintactice – de subiect în propoziţie („Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă / Albă ca zăpada iernii, dulce ca o zi de vară”, Mihai Eminescu), de complement direct („Să te vezi pe tine însăţi visătoare surâzândă”, Mihai Eminescu) şi de complement indirect („..., căci poporul vede în ei nişte apărători meniţi a restabili cumpăna dreptăţii”, Alecu Russo).
Aceste particularităţi reprezintă caracteristicile morfo-sintactice de bază ale E.P.S., căruia, de fapt, îi revendică o denumire adecvată. Cu atât mai mult, nici sintagma nominativă element predicativ suplimentar nu este lipsită de inconveniente. În primul rând, cuvântul „element”, conform dicţionarului explicativ, exprimă „o parte componentă a unui tot întreg, a unui lucru”3. Partea de propoziţie, numită E.P.S., constituie însă un tot întreg în componenţa oricărui enunţ şi nicidecum „o parte” dintr-o altă parte de propoziţie. Considerăm că nici cuvântul „suplimentar” din sintagma element predicativ suplimentar nu este compatibil cu semantica sintactică a acestei părţi de propoziţie. Noţiunea de „suplimentar” se referă la „ceva ce se adaugă, ceva ce completează, întregeşte altceva, ceva ce serveşte ca supliment”. Elementul predicativ suplimentar însă nu alcătuieşte un component suplimentar unei propoziţii incomplete, el nu alcătuieşte un fenomen subsidiar în cadrul propoziţiei. Statutul logico-semantic şi funcţional al acestei părţi de propoziţie reflectă faptul că E.P.S. este o unitate sintactică completă în toate structurile comunicativ-informative.
Profesorul ieşean Dumitru Irimia de asemenea susţine ideea că acestei părţi de propoziţie îi este impropriu titlul de element predicativ suplimentar, deoarece „sînt prea evidente dimensiunile lui funcţionale complementare: 1) de complement semantic obligator, în anumite condiţii lexicale, morfologice şi sintactice ale verbului-predicat regent şi 2) de asumare implicită a predicaţiei printr-o perspectivă secundară de actualizare”4. Pe bună dreptate, orice E.P.S. este exprimat printr-un cuvânt ce presupune o circumstanţă de mod, fapt ce ne obligă să atribuim acestei părţi de propoziţie, în primul rând, funcţia sintactică de complement, aceasta constituind particularitatea lui distinctă ca parte de propoziţie.
În instituţiile preuniversitare (şcoli, licee, gimnazii) E.P.S. este sesizat şi conceput strict numai cu valoare de complement, îndeosebi circumstanţial de mod. E.P.S. este înţeles ca un complement circumstanţial de mod chiar şi în situaţiile sintactice când se află în prepoziţie faţă de prim-regentul lui – verbul-predicat. Bunăoară, în enunţul „Noaptea, potolit şi vânăt, arde focul în cămin” (Mihai Eminescu) cuvintele potolit şi vânăt au certă valoare sintactică de E.P.S., deşi se află în imediata apropiere de substantivul determinat focul, cu care se acordă în gen, număr şi caz. E.P.S., în atare situaţie, pare să exprime mai întâi o circumstanţă modală, ceea ce face ca adjectivele respective să se impună, în primul rând, ca nişte complemente şi nu ca „atribute predicative circumstanţiale5. Aceasta nu e deloc întâmplător, deoarece atât vorbitorul, cât şi ascultătorul, datorită contextului şi intonaţiei (marcată prin virgulă din ambele părţi) înţelege destul de bine că aceste calificative, exprimate prin cuvintele potolit şi vânăt, nu se referă în primul rând la cuvântul focul, fapt pentru care ar putea fi luate drept atribute. Adjectivele potolit şi vânăt nu pot fi sesizate în funcţie de calificative ale substantivului focul, deoarece este foarte clar că ele nu se află în opoziţie cu sintagmele „focul nepotolit şi nevânăt”. Adjectivele potolit şi vânăt sunt concepute, de fapt, ca nişte complemente ce exprimă anume starea fizică a subiectului focul simultan cu acţiunea verbului-predicat în propoziţie.
Numai cuvântul „predicativ” al sintagmei element predicativ suplimentar este compatibil, după părerea noastră, cu morfo-sintaxa acestei părţi de propoziţie, deoarece prin acest cuvânt se relevă faptul că această parte de propoziţie exprimă o valoare predicativă, formând, astfel, o structură lingvistică completă, cu statut sintactic deplin. Din aceste considerente credem că unităţii sintactice în discuţie îi este cel mai indicat titlul de complement predicativ6, care exprimă valoarea intrinsecă, realitatea imanentă şi persuasivitatea acestei părţi de propoziţie.
 
Note
1 Mioara Avram, Silviu Berejan, Gramatica uzuală a limbii române, Chişinău, Editura Litera, 2001, p. 268.
2 Maria Rădulescu, Numele predicativ suplimentar // Studii de gramatică, vol. al II-lea, Bucureşti, 1957, p. 121.
3 Noul dicţionar universal al limbii române, Bucureşti – Chişinău, Editura Litera Internaţional, 2006.
4 Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 486.
5 Anatol Ciobanu, Limba moldovenească literară contemporană, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1987, p. 154.
6 Cf. Dumitru Irimia, op. cit., p. 486.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog