Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COLOCVIU

Barbaria interpretării. Reflecţii despre hermeneutica lui Schleiermacher1

Nicolae RÂMBU

Alte articole de
Nicolae RÂMBU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

S-ar putea să pară ciudată asocierea dintre interpretare şi barbarie, însă este vorba de un fenomen teribil, care a făcut numeroase victime. Este suficient să ne aducem aminte de una din ameninţările omniprezente din perioada comunistă: „Ai grijă ce spui sau ce scrii, fiindcă totul se interpretează!”. Soarta unui om depindea de interpretarea unui discurs, a unui gest, a unei atitudini, interpretare care nu avea de fapt nici o legătură cu intenţia autorului. Constantin Noica, de pildă, a scris Povestiri despre Om, cu intenţia de a oferi cititorului român o introducere în Fenomenologia spiritului a lui Hegel, una dintre cele mai dificile cărţi din filozofia modernă. Cum se ştie, lucrarea a fost „interpretată”, ca „una dintre cele mai periculoase materiale ideologice din ţară”, cu „caracter făţiş anticomunist şi mistic”, constituind unul dintre capetele de acuzare în procesul Noica. Este un exemplu, dintre sutele care pot fi invocate, de abuz de interpretare, tehnică utilizată frecvent de nazişti şi, înaintea lor, de atâţia alţi asasini rafinaţi.
Friedrich Nietzsche, el însuşi victima atâtor abuzuri de interpretare, ridicase o problemă: „Unde se află barbarii secolului XX?” şi, ca o funestă previziune, răspunde: „Evident că ei vor apărea şi se vor consolida vizibil abia în urma unor uriaşe crize socialiste – devenind elementele care sunt capabile de cea mai mare duritate a omului faţă de sine însuşi2. Într-adevăr, în ciuda aparenţei de civilizaţie şi de rafinament, barbarul interpretării, aşa cum va fi definit aici, este capabil „de cea mai mare duritate a omului faţă de sine însuşi”, ca să-l citez, încă o dată, pe Friedrich Nietzsche.
Barbarul şi barbaria în sine nu există. Aceşti termeni se definesc şi redefinesc în funcţie de felul în care este privită „civilizaţia”. Există, cum se ştie, numeroase definiţii ale civilizaţiei, de aceea trebuie să admitem că există, de asemenea, la fel de numeroase definiţii ale barbariei. Un autor german „explică fascinaţia operei lui Walter Benjamin prin faptul că acesta se ascunde în spatele discursului «ca barbar al interpretării» (als Barbar der Interpretation)3. Din acest punct de vedere, barbarul, prefăcând în ruine opere care treceau drept sacrosancte, apare ca un provocator. Immanuel Kant a fost un asemenea barbar al semnificaţiilor şi nu întâmplător critica lui devastatoare pentru gândirea metafizică tradiţională i-a determinat pe contemporani să-l numească „atotdistrugătorul”. Toate răsturnările axiologice spectaculoase din istorie se datorează unor asemenea provocatori”4.
Facem abstracţie de această semnificaţie pozitivă a barbariei, pe care am reliefat-o de altfel cu alt prilej5, şi ne concentrăm asupra barbarului interpretării ca „măcelar al gândurilor”, ca să folosesc expresia unui autor german. Dacă barbaria interpretării s-ar rezuma doar la răstălmăcirea gândurilor, ar putea fi o preocupare amuzantă sau, în orice caz, nevinovată. Dar barbarul interpretării nu se opreşte aici. El evită lupta deschisă cu oricare adversar, preferând „pumnalul invizibil” al cuvântului, cum spune Cioran, sau interpretarea ca o crimă perfectă. Poate că asocierea dintre interpretare şi crimă pare cu totul nepotrivită, însă totul se petrece ca în cazul celor care au filozofat oarecum nevinovat despre arderea cărţilor, apoi s-a trecut la aruncarea lor în flăcări, la Bücherverbrennung, cum spuneau naziştii. Poetul Heinrich Heine remarca, la vremea lui, că „acolo unde se ard cărţi se vor arde, în cele din urmă, şi oameni”. Nici că se putea un citat mai potrivit pentru a marca locul în care, în Berlin, în 1933, au fost arse pe rug, 20.000 de volume ale unor autori care au căzut victime barbariei interpretării. Să-l parafrazăm, aşadar, pe Heine, pentru a determina mai precis acest concept: acolo unde se măcelăresc gândurile unor persoane, orice abuz asupra lor este posibil.
Dacă orice spui sau orice scrii poate deveni obiectul unui abuz de interpretare, s-ar părea că eşti la adăpost de teribila barbarie a interpretării doar dacă taci, însă, cum se ştie, şi tăcerea se poate interpreta.
Care-ar fi totuşi soluţia, pentru ca nimeni să nu cadă victimă inocentă a unei asemenea barbarii, fie că este vorba de interpretarea unui text de lege, a unui discurs ştiinţific sau filozofic, a unei banale discuţii? Cum am putea scăpa de ameninţarea că oricând cineva ar putea deveni măcelar al gândurilor noastre, atribuind propriului nostru discurs semnificaţii pe care nu le-am avut în vedere? M-am referit deja la comunism şi la nazism, societăţi în care barbaria interpretării s-a practicat la nivel de politică de stat, însă acest fenomen este mult mai vechi şi, din momentul în care a fost receptat ca un pericol, s-a încercat limitarea sau suprimarea lui. Flacius Ilyricus, unul dintre primii reprezentanţi de seamă ai hermeneuticii protestante, în lucrarea Clavis scripturae sacrae, atrăgea atenţia asupra „răstălmăcirii barbare” a textului biblic6, răstălmăcire care provine fie din necunoaşterea limbilor în care au fost elaborate textele sacre, fie din interese doctrinare sau de altă natură ale interpreţilor.
Tocmai pentru a preîntâmpina atât erorile, cât şi abuzurile de interpretare, Martin Luther a tradus Biblia în limba germană, instituind ca principiu hermenutic lipsa oricărui principiu: sola scriptura. Este suficientă, considera Luther, o traducere corectă a textelor biblice pentru ca înţelegerea lor să se producă de la sine, fără medierea unui interpret, precum preotul sau teologul. Wilhelm Dilthey remarca la Martin Luther „o forţă a imaginaţiei creatoare, împinsă până la halucinaţie, o putere a expresiei care merge până la brutalitate”7. Altfel spus, el însuşi s-a comportat ca un barbar al interpretării, fiindcă traducerea, cum se ştie, este ea însăşi o interpretare şi, în această activitate, personalitatea lui Luther nu s-a abţinut de la excese. Reformatorul german se abate de la textul original. Traducerea sa este, într-adevăr, foarte frumoasă şi foarte vie, dar cea a lui Zwingli este mult mai fidelă originalului. El adaugă sau suprimă cuvinte din pasaje importante ale Bibliei, astfel încât traducerea să corespundă ideilor sale despre liberul arbitru, despre graţie şi predestinare. El însuşi a recunoscut aceste intervenţii, aceste abateri de la original, dar le-a justificat spunând că nu face decât să redea cât mai bine spiritul originar al creştinismului.
În plus, principiul lui hermeneutic, sola scriptura, a deschis calea unor abuzuri şi mai mari decât cele pe care a dorit astfel să le curme. Accesibilă tuturor germanilor ştiutori de carte, Biblia a fost interpretată în cele mai bizare moduri, iar consecinţele acestor interpretări au fost, cum se ştie, dramatice. În Germania acelor timpuri o mulţime de predicatori străbăteau oraşele şi satele cu Biblia în mâini, lămurind populaţia că numeroase aspecte economice, sociale şi politice sunt neconforme textului sacru. Oricât de diferite erau aceste interpretări, în funcţie de interesele interpreţilor şi predicatorilor, toate invocau acelaşi principiu: sola scriptura. În numele fraternităţii creştine, ţăranii înarmaţi atacau şi jefuiau proprietăţile laice şi bisericeşti, torturându-i pe preoţi şi pe nobili. Cele mai crunte orori erau făcute în numele Bibliei, interpretată astfel încât acestea să fie justificate din punct de vedere moral şi religios. Iată cum se adresa Martin Luther celor pe care-i chema să înfrângă revolta pe care învăţătura lui o declanşase: „Ţăranii lovesc aspru, fură, se zvârcolesc ca şi câinii turbaţi, opera diavolului. Mânăstirile şi castelele pe care le jefuiesc nu le aparţin. Haideţi, la treabă! Această mişcare de protest este un incendiu şi, atunci când izbucneşte un incendiu, fiecare se cuvine să-l stingă. A omorî pe un revoltat nu înseamnă să săvârşeşti o crimă, ci înseamnă că ai ajutat la stingerea unui incendiu. Astfel, nu e vorba aici de a bate zdravăn, ci de a zdrobi, de a gâtui, de a răzbi în orice chip! A ucide un revoltat înseamnă a doborî un câine turbat. Punându-se la adăpostul Evangheliei, numindu-se fraţi întru Christos, ţăranii înfăptuiesc cea mai oribilă dintre crime; ei urmează pe Satana, sub veşmântul cuvântului lui Dumnezeu. Pentru aceasta ei merită de zece ori moartea (...). Principii noştri trebuie să se gândească că sunt la nevoie ofiţeri ai mâniei dumnezeieşti şi că aceasta porunceşte ca să-i pedepseşti pe asemenea ticăloşi. Un principe care n-ar face-o, ar păcătui cu mult împotriva lui Dumnezeu”8.
Abuzul de interpretare putea fi preîntâmpinat prin elaborarea unui set de reguli care trebuie respectate. Aşa cum logica a fost elaborată pentru a pune capăt desfrâului sofistic al raţiunii, hermeneutica, în calitate de artă a interpretării, a fost elaborată pentru a pune capăt barbariei interpretării. Hermeneutica lui Schleiermacher, ca, de altfel, toate hermeneuticile protestante de până la el, au fost rezultatul unei asemenea necesităţi. Numai că instituirea regulilor şi legilor hermeneutice aduce cu sine o nouă formă de barbarie a interpretării. Pentru cel preocupat de „pumnalul invizibil al cuvântului” nu există „limite ale interpretării” şi nici reguli sau legi, fiindcă el „face legea”, interpretarea lui este singura valabilă, iar dacă în următoarele momente intreresul i-o va cere, va interpreta acelaşi lucru cu totul altfel.
Barbarul interpretării vandalizează semnificaţiile cele mai clare ale textului unui autor, răstălmăceşte gândurile cele mai limpezi, tulburând totul, fiindcă el este, cum se spune în limba română, un excelent pescuitor în ape tulburi. În Republica, Platon foloseşte o excepţională expresie pentru a arăta că barbaria, în planul discursului şi al interpretării lui, poate fi uneori similară confuziei: mâl barbar. Prin educaţie, prin paideia, spune filozoful grec, sufletul scufundat până atunci într-un „mâl barbar” se poate ridica la lumină. El poate vedea astfel cu claritate contururile lucrurilor, poate dobândi principii clare de judecată şi de apreciere. Pe mâl barbar, adică în atmosfera instinctelor, a pasiunilor oarbe şi a gândurilor confuze nu se poate construi nimic durabil.
Cu aceasta am ajuns la o altă definiţie a barbarului, pe care o întâlnim în opera lui Cicero, cel care a elaborat o veritabilă filozofie a barbariei. „Dacă barbarilor le place să trăiască de pe o zi pe alta, planurile noastre trebuie să ia în considerare eternitatea.” Barbarul, aşadar, trăieşte de pe o zi pe alta, fără o perspectivă clară, fără planuri de viitor pe care să le realizeze treptat. Din această perspectivă, barbaria este doar o reacţie faţă de realizările altora, în sensul în care a definit-o Goethe într-una din convorbirile lui cu Eckermann: distrugerea a ceea ce este elevat9. „Vorbăria mişelească”10, de care pomeneşte autorul lui Faust, este o perfectă ilustrare a barbariei interpretării. De fapt, spune Goethe, este vorba de „o formă mai nouă a urii cu care sunt urmărit ani de zile şi cu care adversarii mei ar vrea, pe nesimţite, să mă lovească. Ştiu foarte bine că multora le sunt ca sarea-n ochi şi toţi ar vrea să scape de mine. Şi, cum nu pot să se atingă de talentul meu, se gândesc să-mi atace caracterul. Ba că sunt mândru, ba egoist, ba invidios pe cei tineri şi talentaţi, ba mă las pradă simţurilor, ba n-am nici pic de credinţă creştinească şi, colac peste pupăză, nu-mi iubesc nici ţara şi nici pe bunii mei germani”11.
Revin acum la întrebarea: ce se poate face pentru a te pune la adăpost de barbaria interpretării, indiferent de forma în care aceasta s-ar manifesta? Trebuie instituite reguli clare de interpretare a unui discurs. Acesta este răspunsul lui Schleiermacher. Trebuie remarcat faptul că el n-a vorbit despre o ştiinţă, ci despre o artă a interpretării pe care, de fapt, n-a publicat-o niciodată, simţindu-i fragilitatea. Atât cât se conturează în fragmentele şi notele de curs publicate postum, hermeneutica, în concepţia lui Schleiermacher, nu poate deveni niciodată o ştiinţă. Fie că este vorba de interpretarea gramaticală, fie de cea psihologică, elementul esenţial îl reprezintă talentul, flerul, geniul interpretului. El trebuie să intuiască sensul unui discurs. „Fericita exercitare a hermeneuticii ca artă se întemeiază pe talentul lingvistic şi pe talentul cunoaşterii omului ca individ”12. În lipsa talentului, ca înzestrare naturală, în cele două forme evocate, regulile de interpretare nu-ţi folosesc la nimic. Este suficient să ne gândim la faptul că oricât de bine ar stăpâni cineva o ars poetica, dacă nu s-a născut poet nu poate deveni poet, ci doar versificator, „înşirând cuvinte goale ce din coadă au să sune”, cum spunea Eminescu. În hermeneutică, la fel ca în oricare artă, „regulile sunt ca nişte cârje pentru un invalid, dar reprezintă o piedică pentru un om sănătos”13.
Barbarul interpretării recurge însă la o presupusă ştiinţă spre a da barbariei lui aparenţa unui rezultat „ştiinţific” sau, altfel spus, aparenţa civilizaţiei. Mă rezum aici la un singur exemplu, de altfel, binecunoscut: un autor trebuie înţeles mai bine decât s-a înţeles el însuşi. Acesta este, într-adevăr, un principiu al hermeneuticii lui Schleiermacher, de care face mare caz barbarul interpretării. El comite un abuz, nu prin exces, ci prin lipsă, fiindcă formularea completă a acestui principiu este următoarea: „Discursul trebuie înţeles mai întâi la fel de bine cum a făcut-o autorul şi apoi mai bine decât el însuşi”14. Ca romantic, Schleiermacher considera că o anumită latură a creaţiei ţine de inconştient, astfel încât un cercetător, un psihanalist, de pildă, ar putea pune în lumină anumite aspecte ale actului creator necunoscute creatorului însuşi. Apoi limba însăşi, în organicitatea ei, transfigurează toate creaţiile care au fost elaborate în acea limbă într-o asemenea măsură, încât ele ar deveni de nerecunoscut pentru autorul însuşi. Ele se transformă, aşa cum se transformă în vis dorinţele noastre diurne, sau aşa cum se transformă scrisul de pe scoarţa unui copac după douăzeci de ani de la scrijelirea lui. De aceea, spune Schleiermacher, sarcina interpretării este infinită şi nimeni, niciodată, n-ar putea înţelege un discurs până la capăt. În termeni kantieni, se poate spune că există un lucru în sine al textului, un sens profund la care nu vom avea acces niciodată. De aceea hermeneutica, aşa cum o concepe Schleiermacher, poate decepţiona, oferindu-ţi prea puţin, dar, în aceeaşi măsură, ea poate stârni entuziasmul pentru infinita sarcină pe care ţi-o trasează. De altfel, el însuşi consideră că „această artă poate entuziasma la fel ca oricare alta” şi că „în măsura în care o scriere nu produce entuziasm, ea este nesemnificativă”15. Tipic romantic! s-ar putea spune. Entuziasmul, ca formă naturală a delirului, cum l-a definit Emil Cioran, este întotdeauna o binefacere pentru iniţierea unei cercetări, însă un dezastru pentru finalizarea ei.
Cu privire la principiul înţelegerii unui autor mai bine decât s-a înţeles el însuşi, trebuie să remarcăm faptul că barbarul interpretării reţine din el doar partea care-i convine, la fel cum dintr-o celebră spusă latină s-a reţinut doar „mens sana in corpore sano”. Se ştie însă că formularea completă era următoarea: „Optandum est ut sit mens sana in corpore sano”, este de dorit să existe o minte sănătoasă într-un corp sănătos. Barbarul interpretării, înarmat, chipurile, cu hermeneutica lui Schleiermacher, pretinde că-l înţelege pe un autor mai bine decât s-a înţeles el însuşi, delirând pe seama unui text pe care-l ia ca pretext. Inutil să mai luăm aici un exemplu. Ele sunt mult prea numeroase, în orice cultură, reprezentând mai degrabă regula, decât excepţia. În atichitate, când era lăudat un filozof, Diogene replica astfel: „Oare ce mare scofală a făcut, din moment ce s-a ocupat atâta vreme cu filozofia şi încă n-a supărat pe nimeni”16.
Atunci când o mare personalitate, precum Goethe, „supără” prin geniul său, barbaria interpretării intră în funcţiune pentru a o compromite, aşa cum se arată foarte clar în anumite pasaje din Convorbirile cu Eckermann.
În concluzie, contestarea radicală a hermeneuticii, aşa cum este ea prezentată în eseul Împotriva interpretării, de Susan Sontag ar fi o soluţie la delicata problemă a raportului dintre discurs şi receptarea lui? Dacă este vorba de operă de artă, înclin să cred că, într-adevăr, interpreţii ar trebui să lase opera în pace, chiar şi atunci când sunt animaţi de cele mai bune intenţii. A recurge la interpretarea „specialistului” poate fi, într-adevăr, comod, însă înseamnă a lăsa pe altcineva să gândească şi să simtă în locul tău. Este o idee pe care Eugen Ionesco a exprimat-o de nenumărate ori17.
În ceea ce priveşte opera filozofică, explicaţia este infinit mai importantă decât interpretarea. Oricine poate interpreta, cu sau fără limite, un text filozofic, însă explicaţia presupune un efort de documentare şi de gândire. Ca să interpretezi o pagină din Critica raţiunii pure, de Immanuel Kant, ai nevoie de 20 de minute, însă ca să o poţi explica ai nevoie de cel puţin 20 de ani, timp în care trebuie să-ţi însuşeşti limba originalului, să parcurgi întreaga operă a lui Kant, să pătrunzi în atmosfera culturală a epocii. În filozofie, cine nu ştie, interpretează. Spre deosebire de o operă literară, deschisă prin esenţa ei unui număr mare de interpretări, limitele interpretării unui text ştiinţific sau filozofic sunt restrânse.
A fost abordată, din diferite perspective, intenţia autorului, dar prea puţin intenţia interpretului, care, dacă nu mă înşel, nu se regăseşte printre cele „trei tipuri de intenţii”, intentio auctoris, intentio operis şi intentio lectoris18, de care s-au ocupat numeroşi cercetători. Lectorul nu este interpret, în sensul restrâns al termenului, sau dacă este, doar pentru sine. Interpretul, în schimb, nu este un simplu cititor, ci el se adresează unui public, spre a-i facilita înţelegerea unui text sau spre a-l orienta într-o anumită direcţie. În orice caz, interpretarea, din această perspectivă, nu este un scop în sine, ci un mijloc. Interpretul rău intenţionat este, de fapt, barbarul interpretării. Este evident că o operă se îmbogăţeşte cu interpretările ei, cum a demonstrat-o Gadamer în Wahrheit und Methode, însă nu trebuie să facem abstracţie de faptul că valoarea aceleiaşi opere poate fi diminuată sau chiar distrusă printr-o barbarie a interpretării.
 
Note
1   Conferinţă susţinută la Colocviul internaţional „Filologia modernă: realizări şi perspective în context european”, Chişinău, mai 2008.
2   Friedrich Nietzsche, Aforisme. Scrisori, trad. rom. de Amelia Pavel, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 85.
3   Manfred Schneider, Der Barbar der Bedeutungen: Walter Benjamins Ruinen, în vol.: Ruinen des Denkens. Denken in Ruinen, Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 1996, p. 234.
4   Nicolae Râmbu, Tirania valorilor, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2006.
5   A se vedea Nicolae Râmbu, Tirania valorilor, subcapitolul Mândria de a fi barbar.
6   Cf. Wilhelm Dilthey, Leben Schleiermachers, în: Gesammelte Schriften, Göttingen, Band XIV, Verlag Vandenhoeck & Ruprecht, 1966, p. 599.
7   Wilhelm Dilthey, Trăire şi poezie, Bucureşti, Editura Univers, 1971, p. 32.
8   Citat după Funck Brentano, Luther, Bucureşti, Editura Principele Mircea, 1938, p. 220-221.
9   Johann Peter Eckermann, Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieţii sale, Bucureşti, E.P.L.U., 1965, p. 464.
10 Ibidem, p. 676.
11 Ibidem.
12 F. D. E. Schleiermacher, Hermeneutica, trad. rom. de Nicolae Râmbu, Iaşi, Editura Polirom, 2001, p. 28.
13 Edward Young, Gedanken über die Original-Werke, aus dem Englischen von H. E. Von Teubern, Heidelberg, Verlag Lambert Schneider, 1977, p. 29.
14 F. D. E. Schleiermacher, op. cit. p. 41.
15 Ibidem.
16 Friedrich Nietzsche, Consideraţii inactuale, în: Opere complete, vol. II, Timişoara, Editura Hestia, 1988, p. 282.
17 A se vedea Eugen Ionesco, Note şi contranote, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 105-109.
18 Umberto Eco, Limitele interpretării, Constanţa, Editura Pontica, 1996, p. 25-28.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog