Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COLOCVIU

Comunicare şi contextualizare – repere pragmatice

Angelica HOBJILĂ

Alte articole de
Angelica HOBJILĂ
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

1. Comunicarea ca suprasemn
În condiţiile în care se poate vorbi şi despre o semiotică a comunicării din perspectivă teoretică, în contextul articolului de faţă vor fi avute în vedere două perspective pe care le implică semiotica realităţii comunicative: pe de o parte, ansamblul de semne valorificate / actualizate în cadrul comunicării şi valenţele acestora (prin prisma intenţiei comunicative a locutorului într-un anumit context) şi, pe de altă parte, comunicarea ca (supra)semn pentru conţinutul şi forma discursului (ce spun acestea despre locutor, interlocutor, despre modalitatea în care locutorul se raportează la interlocutor), respectiv ca (supra)semn pentru însăşi atitudinea faţă de comunicare (ce spune aceasta despre locutor, despre relaţia locutor – interlocutor etc.).
Prin prisma raportării la triada semiotică semantică – sintaxă – pragmatică1, respectiv la hexagonul situaţiilor de comunicare2, lucrarea de faţă vizează identificarea unora dintre reperele pragmatice ale raportului comunicare – contextualizare şi ilustrarea acestora prin actualizarea anumitor ritualuri comunicative, a coordonatelor lingvistice ale acestora.
Astfel, în condiţiile în care „hexada situaţiei semiotice” implică „D, referinţa, ca semnificaţie paratextuală, extensională, participând (alături de S şi I) la semnificaţia locuţionară; I, sensul (sau înţelesul), ca semnificaţie intensională, participând (împreună cu polul S) la constituirea semnificaţiei textuale; E, autoexpresia, participând (împreună cu variabilele I, D şi C) la semnificaţia alocuţionară; S, semnificaţia gramaticală („operaţională” sau morfosintactică) a unei expresii discursive; R, perlocuţia, contribuind (împreună cu polii S, I, D, C şi E) la semnificaţia realizată; C, conotaţia sau performanţa, ca semnificaţie contextuală, participând (alături de S, I şi D) la semnificaţia ilocuţionară” (Ioan, 1999, 80), comunicarea poate fi percepută ca suprasemn care-şi subsumează valenţe specifice, diferite de la o situaţie de comunicare la alta, de unde şi multiplele perspective de prezentare a conceptului de comunicare şi a realităţii acesteia, în general.
De altfel, comunicarea – ca act/realitate supraordonat(ă) – implică o serie de nuanţări, redimensionări ale coordonatelor teoretice tocmai prin raportare la dimensiunea considerată (mai) relevantă într-un anumit context, dintr-o anumită perspectivă: a locutorului, a interlocutorului, a altor persoane prezente (fizic sau implicit) în situaţia de comunicare respectivă, a reperelor circumstanţiale, (inter)personale, social-politice, culturale etc. subordonate contextului, a proiecţiilor comunicative ale locutorului/ interlocutorului, a aşa-numitului „orizont de aşteptare” etc.
(a) Comunicarea-relaţie
Această coordonată a comunicării implică, din perspectivă semiotică, trimiteri nu doar la cei doi poli (auto)comunicanţi (locutorul şi interlocutorul), ci şi raportarea mesajului la cadrul referenţial, acţional, comportamental etc., precum şi înseşi raporturile stabilite între componentele mesajului.
Prefigurând ideea de „ritual comunicativ” (pe care o vom avea în vedere în articolul de faţă), în acest context, pentru a căpăta relevanţă şi consistenţă, conţinutul mesajului / comunicării trebuie înscris într-un sistem de relaţii compatibile3 în ceea ce priveşte codul valorificat în codificarea / decodificarea mesajului, canalul de transmitere a acestuia, valenţele contextuale etc.
Comunicarea-relaţie se constituie, astfel, într-o realitate procesuală cu două faţete (în această interpretare): una care vizează relaţia cu / raportarea la cadrul referenţial, personal, interpersonal, acţional etc. şi cea de-a doua care presupune ancorarea într-un sistem minim de compatibilităţi care să optimizeze (deşi în măsură diferită de la caz la caz) actul comunicativ – acestea inclusiv ca modalităţi de adaptare / readaptare permanentă a acestui act la valenţele contextului – de unde şi situaţiile de recunoaştere / intrare într-un ritual comunicativ, în condiţiile în care realitatea relaţiilor interumane implică, la nivel comunicativ, şi posibilitatea ieşirii din rigorile / limitele unui ritual, tocmai ca manifestare mai puternică a eului autocomunicant; ritualul este astfel adaptat la particularităţile unui (inter)locutor care-l recunoaşte, dar nu i se subsumează în totalitate, conferindu-i nuanţe specifice de la o situaţie de comunicare la alta: salutului Bună ziua! i se poate răspunde „adaptat”: Bună ziua!, Bună!, Salut!, Sărut-mâna! etc. (nu avem în vedere aici concretizările nonverbale ale salutului) – situaţii în care interlocutorul (locutorul 2) alege să marcheze în mod deosebit raportul copil – adult, tânăr – bătrân, masculin – feminin, copil / tânăr – rudă mai în vârstă etc.
(b) Comunicarea-subiectivitate/intersubiectivitate
Actul comunicării se constituie, în general, într-o modalitate de concretizare – în diferitele componente ale mesajului – a subiectivităţii4 (prin prisma subiectivităţii locutorului şi a subiectivităţii interlocutorului), respectiv a intersubiectivităţii5 comunicative, rezultat al coroborării coordonatelor „individuale” ale situaţiei de comunicare.
În ceea ce priveşte subiectivitatea locutorului, se poate realiza o distincţie între subiectivitatea reflectată în etapa de proiecţie / construire / codificare a mesajului şi cea reprezentată în etapa de transmitere propriu-zisă a acestuia, de realizare a actului comunicativ locutorial, acţiune guvernată – într-o anumită măsură – de caracteristicile de ordin individual ale locutorului (timbru, intensitate a vocii, plan afectiv, motivaţional, particularităţi ale limbajului etc.). De altfel, gradul subiectivităţii locutorului are nu atât atributul constanţei în tranziţia de la o etapă la alta, cât pe cel al relativităţii; se remarcă, de altfel – în demersul construcţie → transmitere a mesajului – tendinţe de augmentare, respectiv de diminuare a aspectelor „individuale” subordonate subiectului locutor, cuvântul-cheie fiind, în acest context, adaptarea. Adaptarea însăşi poate fi, de altfel, subordonată subiectivităţii locutorului, în condiţiile în care, pe de o parte, locutori diferiţi sau acelaşi locutor în contexte de comunicare diferite se caracterizează prin grade diferite ale capacităţii de adaptare şi, pe de altă parte, implicaţiile adaptării apar la nivelul conţinutului şi al formei mesajului în măsura în care locutorul proiectează şi realizează acest lucru pe parcursul actului comunicativ.
Din punctul de vedere al formei pe care locutorul o alege – prin prisma propriei subiectivităţi – ca suport al mesajului transmis, se remarcă o oscilaţie între a reflecta respectarea normelor recunoscute şi a fi original, atipic în actul comunicativ; astfel, subiectivitatea locutorului se manifestă în alegerea manierei de a transmite un anumit mesaj, în codul valorificat – de exemplu, cuvinte sau elemente iconice; mesaj verbal sau gestual, prin intermediari tip melodie, secvenţă de film etc., în jocul explicitului şi al implicitului6 etc.; subiectiv, de exemplu, locutorul poate alege să spună Bună dimineaţa! în orice (alt) moment al zilei / nopţii, cu mesajul implicit Fii atent / trezeşte-te!
Dintr-o perspectivă similară, pe aceeaşi axă se situează subiectivitatea interlocutorului, concretizată în însăşi atitudinea pe care acesta o manifestă faţă de mesajul care i-a fost transmis într-o anumită situaţie de comunicare. În general, interlocutorul se caracterizează printr-o serie de valenţe specifice care impun, implicit, permanente nuanţări, redimensionări ale demersului comunicativ, în măsura în care se vizează optimizarea acestuia. Subiectivitatea interlocutorului este reperabilă, aşadar, cu precădere în etapa de receptare (prin particularităţile de ordin fizic – vizuale, auditive etc., prin capacitatea de a ignora, în anumite contexte, factorii perturbatori care pot apărea în anumite situaţii de comunicare), respectiv de decodare a mesajului (în etapa de construcţie a acestuia fiind reprezentată numai în măsura în care locutorul o are în vedere, prin tendinţa de adaptare a mesajului la coordonatele subiective ale interlocutorilor).
De asemenea, interlocutorul alege (şi este, de cele mai multe ori, subiectiv în această alegere, preponderent prin prisma orizontului de aşteptare care-l caracterizează, dar şi din considerente de tip contextual, gen stare de spirit, disponibilitate la nivel temporal, relaţional etc.) să decodeze sau nu un mesaj receptat, să dea un feed-back (pozitiv sau negativ) locutorului (vezi, de exemplu, răspunsul la salut, la anumite formule de adresare etc.). Toate acestea conferă, de altfel, comunicării calitatea de suprasemn care-şi subsumează toate aceste elemente particulare şi relaţiile dintre ele.
Rezultat al coroborării subiectivităţii locutorului şi a subiectivităţii interlocutorului, intersubiectivitatea este corelată în primul rând contextului personal, respectiv relaţional7 al situaţiei de comunicare în general, unde contextul personal este avut în vedere preponderent prin prisma elementelor care individualizează locutorul şi interlocutorul, premise ale subiectivităţii acestora, iar cel de-al doilea tip de context implică relaţiile dintre locutor şi interlocutor, relaţii de ordin interpersonal (familial, amical, colegial etc.), ierarhic (superior – subordonat, subordonat – subordonat etc.), contextual (cunoscut – necunoscut, gazdă – musafir / invitat etc.) existente, impuse, (re)stabilite, nuanţate, redimensionate etc., toate aceste coordonate purtând însă amprenta relativităţii.
(c) Comunicarea-contextualizare
În calitate de concept (şi termen) supraordonat celor prezentate supra, contextualizarea se constituie într-o modalitate de interpretare a unui mesaj prin raportare la valenţele subiectivităţii / intersubiectivităţii / obiectivităţii, respectiv la coordonatele diferitor tipuri de context în care actul comunicativ este ancorat. Contextualizarea este cea care oferă, în realitatea comunicării, cheia de descifrare a mesajului, în principiu în conformitate cu intenţia comunicativă a locutorului, şi – implicit – premisele analizei pluriperspectiviste a unei situaţii de comunicare în general – raportate la diferite tipuri de context8, dintre care avem în vedere aici:
• contextul circumstanţial (situaţional9) – reperele de tip spaţio-temporal, modal, cauzal, „obiectual” etc. care diferenţiază o situaţie de comunicare de alta;
• contextul (a)locutorial (subiectiv) – componentele subiective care se constituie în mărci ale locutorului, respectiv interlocutorului (subiectivitatea locutorului şi subiectivitatea interlocutorului);
• contextul relaţional (intersubiectiv)– reflectare a intersubiectivităţii, ansamblu de relaţii stabilite între persoanele implicate în constituirea / derularea unui act comunicativ10;
• contextul lingvistic – cotextul: elementele anterioare, respectiv ulterioare unei anumite componente a unui mesaj şicontextul idiomatic – caracteristicile sistemului de semne în care se concretizează idiomul ales drept cod al comunicării verbale;
• contextul sociocultural – reflectare a tradiţiilor, mentalităţilor, aspectelor particulare care caracterizează fiecare comunitate (a)locutorială – includem aici, ca particularizare, şi contextul cutumal, contextul socio-profesional, contextul laic versus cel religios etc.
Particularizând, în cadrul situaţiei de comunicare, contextualizarea11 capătă valenţe specifice ca:
▪  acţiune de plasare – într-un anumit context – a unui mesaj;
▪  modalitate de dezambiguizare, de optimizare a realizării actului comunicativ;
▪  formă / manieră de evidenţiere a relaţiilor12 existente între componentele mesajului şi cele ale situaţiei de comunicare, relaţii explicite / implicite, în măsură diferită, în principiu, pentru locutor şi interlocutor, tocmai prin prisma acceptării comunicării ca rezultantă a (inter)subiectivităţii ce caracterizează raportul locutor – interlocutor – mesaj.
Prin raportare la elementele prezentate supra, poate fi realizată distincţia între:
–  contextualizare din perspectiva locutorului – în condiţiile în care locutorul iniţiază actul comunicativ încadrat într-un anumit registru (vezi şi contextul idiomatic, cel relaţional, cotextul şi contextul sociocultural);
–  contextualizare din perspectiva interlocutorului – asocierea mesajului cu anumite elemente anterioare / ulterioare, cu nivelul de „aşteptare” etc., de unde o posibilă redimensionare a mesajului, în sensul de maximizare sau minimizare a perspectivei semantice şi pragmatice a acestuia;
–  contextualizare de tip relaţional / intersubiectiv – valorificând, de fapt, anumite forme de intracontextualizare – redimensionare a coordonatelor contextuale în cadrul unei anumite situaţii de comunicare (de exemplu, adresarea către unul sau mai mulţi interlocutori; folosirea sau nu a unor plurale inclusive etc.
Particularizări / concretizări pentru:
▪  contextualizarea supraordonată – reflectată în aşa-numitele ritualuri comunicative;
▪  contextualizarea subordonată – contextualizarea-artificiu: de exemplu, în reclame, pentru a mări gradul de persuasiune al mesajului transmis, acesta este adaptat unor contexte cutumale: Paşte, Crăciun, 1-8 Martie etc.
(d) Comunicarea-interacţiune
Comunicarea ca proces înseamnă acţiune, înseamnă manifestare pe multiple planuri, înseamnă comportament de emiţător, de receptor, de „observator” etc., înseamnă implicare (în grade diferite), deci şi interacţiune, în condiţiile în care fiecare participant la actul comunicativ îl / îi influenţează pe celălalt / ceilalţi (voluntar şi / sau involuntar), influenţând în acelaşi timp însuşi procesul ca atare (în etapa de proiecţie, construcţie, în derulare sau retrospectiv).
Aşadar, „a spune înseamnă a se comporta”13 – de unde şi direcţiile de analiză şi de acţiune privind comportamentul de emiţător, respectiv de receptor de mesaje, după cum înseamnă şi „a acţiona asupra celuilalt”14, realităţi identificabile, recognoscibile în planul comunicării15, în general.
Comunicarea-interacţiune înseamnă, astfel, pe de o parte, o reţea de acţiuni dirijate unele către altele, intersectându-se, corelându-se în atingerea unui scop comun şi, pe de altă parte, adaptarea ca necesitate în realizarea optimizării actului comunicativ (vezi, de exemplu, variantele salutului, ale formulelor de adresare în limba română etc.).
(e) Comunicarea-normă
Aparent limitativă ca sintagmă, comunicarea-normă trimite către ceea ce ar putea presupune actul comunicativ „normat” („normal”), respectiv către ceea ce abaterile de la normă pot genera, într-un demers construit voluntar sau involuntar astfel. Ce există / se acceptă drept normă în realizarea comunicării, când, de ce, cum se alege / se manifestă o abatere în acest sens. În condiţiile în care, conform opiniei generale, a comunica înseamnă „a intra în normă”, a suprima elementele aleatorii16, orice tip de comunicare presupune respectarea unor norme, încadrarea în anumite scheme comunicative, construirea altora etc. Pe de altă parte, este inerentă necesitatea nuanţării a ceea ce reprezintă „tipic” într-o anumită situaţie de comunicare, dar „atipic” în alta, prin raportare tocmai la raportul normă – abatere de la normă, atât din punctul de vedere al conţinutului mesajului, cât şi din perspectiva formei.
Raportându-ne la ideea de „ritual comunicativ”, norma ar fi reprezentată de încadrarea în tiparele acestuia (în plan lingvistic, extralingvistic, atitudinal, comportamental etc.), abaterea de la normă constituind manifestarea atributului subiectivităţii locutorului / interlocutorului – de exemplu, alegerea de a saluta / de a răspunde la salut / de a se adresa etc. altfel decât ceilalţi vorbitori ai aceleiaşi comunităţi lingvistice, socio-culturale în contexte similare.
(f) Comunicarea-proces
În cadrul comunicării-proces(ca formă de reflectare a relaţiei, a subiectivităţii / intersubiectivităţii, a contextualizării, a interacţiunii, a normei / abaterii de la normă etc.), prin contextualizarea variabilelor sale, sunt reperabile anumite ritualuri comunicative care, pe de o parte, conferă consecvenţă comunicării derulate într-o anumită comunitate şi, pe de altă parte, unicizează – atât prin conformism, cât şi prin nonconformism (în măsură variabilă, de la caz la caz) – fiecare ipostază de locutor / interlocutor implicat într-un act comunicativ, într-un anumit context.
 
2. Ritualuri comunicative – contextualizare
Ca posibile repere pragmatice (vizând elementele ce caracterizează limbajul utilizat pentru a-i „afecta” / influenţa, în măsură variabilă de la caz la caz – pe cei implicaţi într-o anumită situaţie de comunicare) în analiza comunicării şi a contextualizării, ritualurile comunicative iau forme diferite, preponderent în funcţie de tipul de context17 căruia i se subordonează şi de intenţia comunicativă a locutorului într-o anumită situaţie de comunicare.
Poate fi identificată astfel problema +/– semantismului unui mesaj încadrat într-un ritual comunicativ, de unde întrebarea „Cât mai este semantism în replicile din anumite ritualuri comunicative?”. Vezi, de exemplu, Ce faci? – Bine – invariabil18 aproape, în contexte mai mult sau mai puţin formale, când de fapt un răspuns complet ar necesita multe nuanţări, sau Bună ziua! – Bună ziua! (salut clasic) versus Ce faci? – Binişor / Se poate şi mai bine; Bună ziua! – Bună! / Bună să fie! Bună să-ţi fie inima (în substrat – „astfel va fi şi ziua bună”) etc. Pe de altă parte, aceste elemente se constituie în chei de decodare a coordonatelor actului comunicativ, în condiţiile în care „comunicăm cu întregul nostru trecut şi ar fi inutil să căutăm o cauză unică pentru fiecare replică pe care o dăm celorlalţi. Cu atât mai mult cu cât există şi o intertextualitate a comunicărilor” – Arhip, 2005, 14.
Subordonându-şi, în accepţiunea demersului nostru, celelalte valenţe (circumstanţiale, personale, idiomatice) ale situaţiei de comunicare, considerăm relevante / semnificative – pentru perspectiva pragmatică asupra unora dintre ritualurile comunicative reperabile în limba română – contextul sociorelaţional (rezultat al coroborării anumitor componente ale contextului sociocultural, respectiv ale celui intersubiectiv / relaţional) şi contextul cutumal (particularizare a celui sociocultural), pentru care vom avea în vedere, selectiv (aici), concretizări particulare ale unor structuri lingvistice caracteristice anumitor ritualuri comunicative.
2.1. Contextul de tip sociorelaţional implică identificarea unor situaţii-tip în care sunt actualizate elemente precum: salutul, formulele adresative, formulele de începere, susţinere, încheiere a unui dialog, mărci ale contextului explicit relaţional etc.
a)  Salutul: bună dimineaţa / ziua / seara, salut / sal, la revedere, pa / pa-pa etc. este nuanţat, căpătând, în cadrul ritualului salutului, valenţele unui semn decodor pentru atitudini, relaţii locutor – interlocutor, coordonate contextuale, raport explicit – implicit etc. Vezi, în acest sens, succesiuni precum:
–  Bună ziua! – Bună să-ţi fie inima, voinice!, Bună dimineaţa, soare! etc. – percepute ca posibile „ieşiri” din ritual prin prisma unor raporturi inter-, respectiv intracontextuale, prin trimiteri la basmele populare româneşti, la creaţii clasice culte etc., în condiţiile în care, de altfel, „orice comunicare se realizează printr-o serie întreagă de relaţionări între memoriile, vocabularele, imaginaţiile şi percepţiile aflate în joc” (Peretti-Legrand-Boniface, 2001, 8), mesajele conţinând „indicaţii despre societatea în sânul căreia sunt produse” (Bonville, 2000, 19);
–  Sărut mâna! – Salut!, Bună!, Bună ziua! – intrarea în ritual, în cod, ar presupune un răspuns de tipul Bună ziua!, în timp ce primele două structuri Salut!, Bună! trimit către o conservare de către interlocutor (locutor 2) a manierei proprii de a răspunde la salutul unei persoane (în condiţiile unui raport amical / familiar locutor – interlocutor);
–  Sal – sal – intrare în cod, chiar dacă interlocutorului nu îi sunt proprii abrevierile în comunicarea online (ca şi în cazul lui k, formă simplificată a lui ok – cu nuanţări de ordin semantic, în condiţiile în care ok este interpretat ca fiind „mai puternic” decât k);
–  Să trăiţi! – Să trăiţi! (într-un mediu profesional militar), Sărut mâna! – Doamne-ajută! (într-un mediu profesional religios / teologic) etc. – aşadar, ca mărci ale unor contexte de tip socioprofesional.
b)   Formulele de adresare (domnule, mamă, bica / bunico etc.)îndeplinesc, în derularea actului comunicativ, funcţiispecifice. Din perspectiva nivelului pragmatic al comunicării, termenii de adresare au, în opinia lui D. B. Parkinson, trei funcţii pragmatice esenţiale: în raport cu actul de limbaj pe care îl însoţesc (folosiri impuse, uzuale sau facultative – în cazul salutului, mulţumirilor etc.); în raport cu aşa-numita „mecanică a conversaţiei” (rol important, cu precădere în cazul schimbării rolurilor); în raport cu nivelul „relaţional” al interacţiunilor (rol fundamental în negocierea identităţilor şi a relaţiei interpersonale; aceşti termeni pot exprima diferenţa, distanţa sau intimitatea, tandreţea sau injuria, flatarea, tachinarea, sarcasmul etc.) – de unde posibila funcţie de manipulare, respectiv ludică a acestor expresii – Parkinson, apud Kerbrat-Orecchioni, 1992, 24-25.
Dintr-un alt punct de vedere, într-o analiză semantico-pragmatică a acestor termeni, se disting funcţii precum cea de interpelare şi identificare / desemnare a interlocutorului, de marcare a rolului comunicativ al acestuia (funcţia conativă) şi a relaţiei interpersonale locutor – interlocutor (în adresarea inversă, şi de indicare a locutorului, a condiţiei acestuia şi a atitudinii faţă de interlocutor), funcţia de marcă dialogală (funcţia de iniţiere a unui dialog, funcţia fatică, funcţia de încheiere a unui mesaj şi de transferare a rolului de emiţător interlocutorului), de instaurare a unui anumit tip de relaţie/a unui anumit registru comunicativ într-o anumită situaţie de comunicare (funcţia socială) etc. (vezi Charaudeau-Maingueneau, 2002, 31; Ionescu-Ruxăndoiu, 1999, 89 etc.).
Factorii determinanţi19 care influenţează alegerea anumitor termeni de adresare (în detrimentul altora) într-o anumită situaţie de comunicare sunt de ordin:
(a) individual – trăsături specifice, distinctive (sex, vârstă, statut social, tip de educaţie, mentalitate etc.) ale interlocutorilor;
(b) relaţional – elemente ce caracterizează relaţia existentă (prealabilă momentului în care se realizează comunicarea) între locutor şi interlocutor: gradul de cunoaştere, o anumită legătură de tip familial, profesional, amical, de grup etc.;
(c) contextual comunicativ – relaţia care se stabileşte sau care se doreşte a fi stabilită între participanţii la actul comunicativ pe parcursul derulării acestuia;
(d) contextual situaţional, corelativ – prin raportare la caracterul formal / informal al situaţiei de comunicare, la eventualii martori / co-participanţi la actul comunicativ respectiv etc.
Ca elemente deictice şi relaţionale, termenii de adresare se caracterizează prin valenţe specifice, dispuse prin raportare la diferite tipuri de relaţii (nuanţate, cu precădere, la nivel terminologic):
(a) relaţia „orizontală” – axa distanţei, proximităţii, a distanţei / solidarităţii, axa intimitate vs. distanţă etc.;
(b) relaţia „verticală” – axa dominării sau a sistemului „locurilor”, a ierarhiei, a statutului/puterii, axa egalitate vs. inegalitate ierarhică etc. (Brown, apud Kerbrat-Orecchioni, 1992: 17; Gramatica, 2005, 653);
(c) relaţia de conflict vs. cea de consens (Kerbrat-Orecchioni, 1992, 35-36) – plasată pe o axă care le guvernează, în actul comunicativ, pe celelalte două, care pot fi prezentate, în plan orizontal sau vertical, în termeni de conflict sau consens (valenţe manifestate, de exemplu, în valorificarea – pentru primul caz – a unor forme distincte de tipul tu, dumneata, dumneavoastră ca termeni de adresare, respectiv în folosirea reciprocă – pentru a doua situaţie – a aceleiaşi forme: tu sau dumneata sau dumneavoastră),
cu precizarea că realitatea comunicativă impune, frecvent, relativizări (determinate de factorii prezentaţi anterior) ale acestor componente, de unde şi diferenţierea, în cadrul microsistemului termenilor de adresare dintr-o limbă, a mai multor subclase. Acestea (diferenţiate, în lucrările de specialitate, ca pronume ~, nume ~, respectiv „interjecţii de adresare”20) se raportează la diferitele valenţe pragmatice ale comunicării şi contextualizării, reflectând situaţii particulare de valorificare a unor:
–  pronume personale propriu-zise şi de politeţe – ca mărci ale contextului relaţional / interpersonal: tu, dumneata, mata, dumneavoastră, Excelenţa Voastră etc. – ritual comunicativ definit aici prin idiomul asociat (compară cu engleza, unde este folosită o singură formă pronominală – you);
–  apelative de tipul doamnă, domnişoară, domnule, băiete, băieţele, copile, a numelui în locul prenumelui (actualizat în mod obişnuit în anumite contexte comunicative) – ca formă de atenţionare;
–  nume marcând cadrul etnic / regional căruia îi aparţine interlocutorul – ca mărci ale consecvenţei cu diferite componente ale mesajului, cu atitudinea specifică etc.: măi oltene, române etc., respectiv ca forme de evidenţiere / punctare a unor comportamente asociate anumitor culturi / etnii etc.: neamţule;
– apelative cu funcţie peiorativă, ironică, afectivă etc.: hoţule, deşteptule, urâtule etc.;
– structuri adresative de tipul stimate domnule, stimate domnule Toby Hime etc. – ca mărci ale stilului epistolar oficial versus dear Toby (în acelaşi stil, dar în cadrul altor norme de comunicare epistolară) etc.,
toate trimiţând către anumite „roluri”21 identificabile / reperabile într-o situaţie de comunicare dată sau creată;
c)  Formulele de începere, susţinere, încheiere a unui dialog: alo, sigur / înţeleg / de acord /... etc. se înscriu în ritualuri comunicative faţă de care apar rar abateri (eventual, preluări de formule din alte limbi: hello, ok, d’accord etc.).
d)  Mărcile unor contexte de tip explicit relaţional: drum bun – mulţumesc, baftă! – să fie!, mulţumesc – cu plăcere / pentru puţin / pentru nimic / cu drag; sărut mâna (pentru mulţumesc) – cu plăcere / să creşti mare / pentru puţin; ce faci? – bine / mulţumesc etc. ancorează locutorul şi interlocutorul într-un cumul de reguli tradiţionale, care nu sunt puse sub semnul întrebării, doar există, se manifestă, intrigă atunci când nu sunt respectate (voluntar sau involuntar), sunt datum-uri22 (astfel încât nici construcţia pleonastică, la rigoare, să creşti mare nu mai este percepută ca atare).
2.2. Contextul de tip cutumal poate fi reperat prin prisma a două coordonate, ca premise ale diferenţierii unor structuri lingvistice-tip:
a) contextul cutumal laic: La mulţi ani! – mulţumesc / la fel, Noroc! – Noroc! / Mulţi ani! (la ciocnitul paharelor), strănut urmat de Sănătate!, Noroc!, Chef!; Sărut-mâna pentru masă! – să-ţi fie de bine / să creşti mare / să trăieşti / să fii sănătos etc.;
b) contextul cutumal religios: Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!, Hristos s-a-nălţat! – Adevărat s-a-nălţat! etc.,
cu precizarea că în aceste cazuri (cu precădere, în cel de-al doilea) „ieşirea” din ritual este aproape nulă în cele mai multe dintre situaţiile de comunicare.
Concluzii contextualizante. Ritualul rămâne, astfel, şi în planul comunicării, preponderent atributul cutumei, contextul oferind, pentru ambele ipostaze ilustrate supra, cheia de decodare, respectiv de ancorare într-un act comunicativ.
Triada comunicare – contextualizare – ritual comunicativ se constituie, din această perspectivă, într-o posibilă premisă de interpretare (în diacronie şi în sincronie) a unora dintre componentele realităţii comunicative actuale, ca repere ale reconstituirii unor scheme de comunicare – semne pentru contexte, culturi, cutume, raportări unice / unicizante la general.
 
Note
1 Morris, 1946, 217-218.
2 „Dispunerea spaţială a celor şase parametri semiotici: «S» (semnificant, respectiv cuvântul, sintagma nominală şi fraza ca niveluri de suprafaţă ale sensului), «E» (emitent, respectiv autoexpresia, ca univers al locutorului), «I» (intensiune, respectiv sensul «literar» şi sensul «istoric», comprehensiunea şi, tot astfel, enunţul ca nivel de adâncime al sensului), «D» (denotaţie, respectiv referinţa sau extensiunea), «C» (conotaţie, respectiv ilocuţiune, performanţa, sensul «mistic», sensul «alegoric», sensul figurat, sensul «metaforic», sensul «parabolic» etc.), «R» (receptor, respectiv perlocuţia, ca univers al interlocutorului), cu eventuala etalare a 26 combinaţii ce descriu tot atâtea forme «verticale» sau moduri ale exprimării interumane” (Ioan, 1999, 76-77).
3 Metaforic, „a comunica înseamnă a intra în orchestră” – Bateson, apud Bougnoux, 1998, 20.
4 Precizăm că subiectivitatea este înţeleasă – în context comunicativ – ca atribut al subiectului locutor, respectiv interlocutor, atribut impregnat în mesajul codificat / transmis, respectiv receptat / decodificat într-o anumită situaţie de comunicare.
5 Vezi şi Hobjilă, 2003, 9-12; subiectivitate, intersubiectivitate / subiectivitate asociată – Sfez, 2002, 67.
6 Actele de vorbire pot fi literale (locutorul spune ceea ce gândeşte: „mă dor picioarele”) sau nonliterale (mesajul nu arată explicit ceea ce gândeşte locutorul „exact când aveam nevoie de asta, şi mai mult de mers pe jos”) – Owens, 1988, 19; pentru implicit şi explicit în interpretarea enunţurilor, vezi şi Moeschler-Auchlin, 2000, 179-180.
7 Coşeriu, 1962, 282-323, Slama-Cazacu, 1999, 121-122, O’Sullivan, 2001, 89.
8 Precizăm că tipologia prezentată este asociată problematicii avute în vedere în lucrarea de faţă, literatura de specialitate oferind şi alte perspective asupra aceluiaşi subiect; vezi, de exemplu, contextul idiomatic, verbal şi extraverbal – fizic, empiric, natural, practic / ocazional, istoric, cultural (Coşeriu, 1962, 282-323); „situativer Kontext”, „Wissenskontext”, „sprachlichkommunikativer Kontext” şi „andere kommunikative Kontexte (parasprachlichkommunikativer Kontext / nichtsprachlichkommunikativer Kontext)” (Koch-Oesterreicher, 1990, 11); contextul explicit şi cel implicit – Slama-Cazacu, 1999, 121-122; contextul asociat planului extralingvistic (aşa-numitul context situaţional) şi contextul asociat planului lingvistic (cotext) – Gramatica II,2005, 781 etc.
9 O altă perspectivă vizează distincţia dintre cotext şi contextul nonlingvistic şi experienţial (contextul situaţional şi contextul cultural, respectiv interpersonal, subsumate unui aşa-numit „background knowledge context”) – Frenţiu, 2004, 22.
10 Reflectări ale contextului relaţional concretizat în elemente ca: kinships, friendships, work, social contracts, acquaintanceships apar şi în Fisher, 1987, 60-64.
11 Prezentată, în general, în literatura de specialitate, ca obiect al teoriei pragmatice a performanţei, în condiţiile în care „contextualizarea” este asociată sociolingvisticii, „interpretarea în context” – pragmaticii, iar „achiziţia” – psiholingvisticii – Moeschler-Reboul, 1999, 29.
12 Vezi şi Bougnoux, 1998, 18: „a descifra un mesaj sau a înţelege un comportament presupune cunoaşterea cadrului, adică a tipului de relaţii în care acesta se înscrie” [trad. ns.].
13 Lohisse, 2001, 62.
14 Lohisse, 2001, 63. Aceeaşi direcţie a analizei şi interpretării procesului comunicativ este reflectată şi în opinia lui Daniel Bougnoux (1998, 9), care subliniază faptul că, în general, comunicarea „pare să implice o acţiune asupra spiritului persoanelor: acţiunea comunicaţională nu pune în relaţie subiectul şi obiectul (cuplu tehnic), ci subiectul cu subiectul (cuplu pragmatic). Omul acţionează asupra (reprezentărilor) omului prin intermediul semnelor” [trad. ns.].
15 Vezi, în acest sens, şi perspectiva asupra ecolingvisticii, vizând „cunoaşterea interacţiunii dintre limbă şi lume, dintre vorbitori şi grupuri de vorbitori, în condiţiile asumării unei diversităţi de relaţii corespunzătoare diversităţii sferei fenomenologice” – Dumistrăcel, 2001, 42.
16 Mattelart, 1996, 9.
17 Vezi, în acest sens, limbajul în context social – cuvinte tabu, mărci ale politeţii, ale apărării etc. – Salzmann, 1998, 193-196, precum şi diferite genuri (actele de vorbire realizate în anumite situaţii de comunicare, caracterizate prin elemente particulare: stil, formă – de exemplu, în ocazii ritualice sau religioase), chei (ton, manieră, spiritul în care se realizează actul comunicativ: serios sau nu, ironic, îngăduitor etc.), reguli ale interacţiunii (cu acceptarea sau nu a întreruperilor), norme ale interpretării etc. – Salzmann, 1998, 223-224.
18 Tatiana Slama-Cazacu, (2005, 17) a semnalat, prin raportare la stratagemele comunicaţionale ale Puterii, tendinţa de „instalare de automatisme, inoculare de clişee, de stereotipie în exprimare, deci uniformizare a gândirii” – nu acest aspect este avut în vedere aici, deşi se constituie într-o dezvoltare deforma(n)tă, manipulatoare, a principiilor aşa-numitelor ritualuri comunicative.
19 Aceşti factori capătă o importanţă diferită în funcţie de tipul de societate / cultură în care este valorificat un anumit idiom; de exemplu, în SUA, factorul dominant este gradul de cunoaştere, în Italia – vârsta, clasa socială şi originea, sexul, apartenenţa politico-ideologică; în Coreea – rangul social, vârsta; în China – pentru unii, vârsta, pentru alţii – gradul de înrudire, statutul social etc. – Kerbrat-Orecchioni, 1992, 37.
20 Vezi Kerbrat-Orecchioni, 1992, 18; D. André-Larochebouvy, apud Kerbrat-Orecchioni, 1992, 22-23; Ionescu-Ruxăndoiu, 1999, 90; Charaudeau / Maingueneau, 2002: 30-31, Gramatica,2005, 642, 653-654, 842-846 etc.
21 De altfel, comunicarea interpersonală, în general, implică asumarea unor roluri sociale (LeFleur-Kearney-Plax, 1997, 114-115).
22 Este ceea ce se subsumează, prin excelenţă, aşa-numitei „memorii semantice” (cuvinte şi definiţii simbol – „semantic memory is a mental thesaurus, organized knowledge a person possesses about word and other verbal symbols, their meaning and referents, about relations among them, and about rules, formulas, and algorithms for the manipulation of these symbols, concepts, and relations” – Tulving, apud Owens, 1988, 17) versus „memoria episodică” (cu trimitere la experienţe personale, autobiografice).
 
Bibliografie
1. Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Gramatica limbii române. II. Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.
2. Odette Arhip, Teoria comunicării – metaforic, comunicarea, Iaşi, Editura Junimea, 2005.
3. Daniel Bougnoux, Introduction aux sciences de la communication, Paris, Éditions La Découverte, 1998.
4. Patrick Charaudeau; Dominique Maingueneau, Dictionnaire d’analyse du discours, Éditions du Seuil, Paris, 2002.
5. Eugen Coşeriu, Determinatió y entoro. Dos problemas de una linguistica del hablar. Teoria del lenguaje y linguistica general. Cinco estudios, Madrid, „Biblioteca Romanica Hispanica” Editorial Grados, 1962.
6. Stelian Dumistrăcel, Discursul jurnalistic şi discursul public din perspectivă ecolingvistică (radiografii), în Monica Spiridon, Comunicarea şi schimbarea culturală, Bucureşti, Ars Docendi, 2001, p. 40-47.
7. B. Aubrey Fisher, Interpersonal communication: pragmatics of human relationships, New York, Random House, 1987.
8. Luminiţa Frenţiu, Language in Use: An Introduction to Pragmatics and Discourse Analysis Concepts, Timişoara, Editura Mirton, 2004.
9. Angelica Hobjilă, Microsistemul deicticelor în limba română vorbită neliterară actuală, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2003.
10. Petru Ioan, Logica „integrală” în distincţii, operaţionalizări, definiţii şi exemplificări, vol. I, Iaşi, Editura Fundaţiei „Ştefan Lupaşcu”, 1999.
11. Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Conversaţia: structuri şi strategii. Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite, Editura All, Bucureşti, 1999.
12. Catherine Kerbrat-Orecchioni, Les interactions verbales, Tome II, Armand Colin Éditeur, Paris, 1992.
13. Peter Koch; Wulf Oesterreicher, Gesprochene Sprache in der Romania: Französisch, Italienisch, Spanisch, Tübingen, Max Niemeyer Verlag, 1990.
14. Melvin L. LeFleur; Patricia Kearney; Timothy G. Plax, Fundamentals of Human Communication, Second Edition, Mayfield Publishing Company, Mountain View, California, London, Toronto, 1997.
15. Jean Lohisse, La communication. De la transmission à la relation, Bruxelles, Éditions De Boeck Université, 2001.
16. Armand Mattelart, La mondialisation de la communication, Deuxième édition corrigée, Paris, Presses Universitaires de France, 1996.
17. Jacques Moeschler; Antoine Auchlin, Introduction à la linguistique contemporaine, IIe edition, Armand Colin, Paris, 2000.
18. Jacques Moeschler; Anne Reboul, Dicţionar enciclopedic de pragmatică, Coordonarea traducerii: Carmen Vlad, Liana Pop, Cluj, Editura Echinox, 1999.
19. Charles Morris, Signs, language and behavior, New York, Prentice-Hall, Inc., 1946.
20. Tim O’Sullivan; John Hartley; Danny Saunders; Martin Montgomery; John Fiske, Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale, Iaşi, Polirom, 2001.
21. Robert E. Owens, Jr., Language Development. An Introduction, Second Edition, Merrill Publishing Company, A Bell & Howell Information Company, Columbus, Ohio, 1988.
22. André de Peretti; Jean-André Legrand; Jean Boniface, Tehnici de comunicare, Traducere de Gabriela Sandu, Iaşi, Polirom, 2001.
23. Zdenek Salzmann, Language, Culture and Society: an Introduction to Linguistic Anthropology, Second Edition, Westwiew Press, 1998.
24. Lucien Sfez, Comunicarea, Traducere de Margareta Samoilă, Prefaţă de Dan Lungu, Iaşi, Institutul European, 2002.
25. Tatiana Slama-Cazacu, Psiholingvistica – o ştiinţă a comunicării, Bucureşti, All Educational, 1999.
26. Tatiana Slama-Cazacu, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Iaşi, Polirom, 2005.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog