Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Nicolae Dabija: repere pentru un portret

Alte articole de
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

„L-am citit de-a lungul anilor, l-am ascultat rostindu-şi versurile în faţa unei săli arhipline ce-l copleşea cu aplauze, i-am recitit acuma într-o zi şi o noapte de vară toată opera sa poetică, şi nu-mi voi tăinui bucuria şi entuziasmul ce m-au cuprins de atâtea ori până la lacrimă, aşa cum ţi se întâmplă ori de câte ori irupe adevărul frumuseţii în opera de artă, când peceţile cedează şi se stabileşte comuniunea cea tainică între inima ce vorbeşte şi una ce ascultă, asupra vieţii de necuprins, asupra suferinţelor ce-şi află transfigurarea din care se bănuie ieşirea biruitoare resurecţională.
Un poet angajat aşadar, un mare poet social, este acest tânăr plăpând, cu frunte înaltă, numai ochii, scânteietori, ce ştiu plecarea-n jos, întru smerită cugetare, nu întru umilinţă stearpă cum ar spune cei vechi, fixat ca-n rama dureroasă necuprinsul viu al câmpului unui tablou, pândă la eveniment, pază la pasiuni dezghiocându-le miezul înainte de-a le da frâu liber, aproape nicicând, ca şi Grigore Vieru, lacrimă uriaşă umbrită de enigmaticul surâs din colţul evlavioasei guri arsă, buză de lut, de văpaia cuvântului, ca să înveţe neplânsul, ca să deprindă răbdarea îndelungă, pânda cea sfântă întru lucrare şi priveghere pentru edificarea semenilor.
Căci poezia ţine de iubire, este foc mistuitor întrupat în cuvânt, este acest dor de comuniune, irezistibil exprimat, lapidar, într-un poem memorabil de către Nicolae Dabija:
Doru-mi-i de Dumneavoastră
Ca unui zid – de o fereastră”.
Ioan ALEXANDRU, „Luceafărul”, 29 iulie 1989
 
 
„Legat prin mii de fire de fenomenul basarabean în complexitatea lui, tribun, rapsod şi evocator, Nicolae Dabija continuă, alături de alţii, cântul atât de repede întrerupt al lui Alexei Mateevici. Continuare la nivelul altui timp şi cu alte mijloace, dar o continuitate sui generis, ca început perpetuu...
Poezie de şoapte şi rememorări care s-ar vrea citită sau rostită în acompaniament de harpe şi flaute, în lumini catifelate, scăzute.
Între viaţă şi moarte, între pământesc şi astral – necontenit în căutarea unui echilibru –, poetul de la Chişinău e un centru de balans, o voce caldă care-şi reprimă accentele înalte. Efuziunile sale cheamă, în contrapunct, propoziţii în surdină, tăceri, elocvenţe, pauze.
Proiectată în orizont metafizic, trecerea în nefiinţă are în frumoasa Baladă cu Toma Alimoş gravitatea poemelor unui Blaga: a unui Blaga asediat”.
Constantin CIOPRAGA, Nicolae Dabija – o conştiinţă vizionar-patetică,
prefaţă la volumul Aripă sub cămaşă, Iaşi, Editura Junimea, 1991
 
 
„De câţiva ani buni, «Literatura şi Arta» se citeşte de la editorialele lui Nicolae Dabija, care sunt adevărate exerciţii de înviorare a spiritului în dimineţile de joi.
Împotmoliţi în mâzga rutinei, obosiţi de manevrele politicianiste ale guvernanţilor – abile, absurde, aberante, abisale, abjecte, abnorme, abominabile (iată-ne în extaz lingvistic postmodernist pe care nu-l agreează Dabija, cultivator, totuşi, de jocuri de limbaj wittgensteiniene), fiindcă abhoră, abjură şi abiotrofizează tot ce ţine de firesc, de adevăr, de neam, de istoria şi de bunul-simţ –, necăjiţi de reluările sisifice ale aceloraşi probleme parcă spre a legitima condiţia noastră manolină (alături de cea mioritică), de a ne întoarce mereu la punctul zero, găsim în luările lui de atitudine – tranşante, „eminesciene”, fără concesii – o oază de prospeţime, de relaxare psihică.
În această lume româno-basarabeană uitată de Dumnezeu, sortită experimentelor de tot felul – politice, economice, sociale, ecologice, lingvistice, plurietnice, demografice etc. –, hărăzită veşnicei neuniri din cauza dihoniilor şi ambiţiilor partidare, ele sunt ca nişte iradieri magnetice călăuzitoare.
Sunt, la propriu şi la figurat, ca o busolă, ca o călăuză pentru întreaga noastră societate dramatică sau chiar debusolată”.
Mihai CIMPOI, „Literatura şi Arta”, nr. 28, 10 iulie 2008
 
 
„I-am citit, mai demult, poezia şi am analizat-o cu atenţie încercând să-i prind modelele şi stilul. Am remarcat fără dificultate că Dabija i-a citit bine pe marii poeţi, de la Eminescu la Nichita Stănescu, şi este la curent cu literatura europeană (din care a şi tradus). Este un «optzecist» care nu renunţă la tradiţia spirituală şi nu desparte biografia individuală de marea şi mica istorie. Crede că poezia are încă o misie socială şi naţională în epoca postmodernităţii şi că poetul trebuie să rămână, atunci când este necesar, o voce a tribului. Scrie, de aceea, despre neliniştile spiritului său, dar scrie şi despre tragediile, vechi şi noi, ale comunităţii din care face parte. Este prin aceasta un tradiţionalist, un poet nesincronic? Poate că este, dar ce înseamnă în poezie a fi tradiţionalist şi a fi modernist? Ce pot să spun aici, pe scurt, este că tradiţionalismul şi modernismul sunt concepte ideologice, nu estetice, şi că, în multe cazuri, ele se amestecă în poezie”.
Eugen SIMION, „Literatura şi Arta”, nr. 28, 10 iulie 2008
 
 
„Într-o perioadă când predomina inerţia, conform căreia sentimentele intime, lumea interioară trebuiau lăsate să aştepte, în prim-plan continuând să fie evidenţiat marşul triumfal al unui imaginar socialism «înalt dezvoltat», se impunea gestul discret al lui Nicolae Dabija care punea în valoare „peisajele sufletului”. Fără să cadă în sentimentalism, poezia sa este la început uşor sentimentală. Nu aceasta însă o caracterizează în întregime, ci anume tendinţa de reabilitare a poeticului. Puse într-o lumină diafană, lucrurile «înfrunzesc», dau lăstari, înmuguresc. Îndrăgostirea de lucruri generează o stare de cântec perpetuu. Dar în cel de al doilea volum (Apă neîncepută, 1980), de rând cu căutarea frumosului, acesta fiind legat mai ales de graiul matern, de baştină, de Patrie, de sentimentul de dragoste sau de pioşenie faţă de părinţi şi faţă de înaintaşi, Nicolae Dabija îşi schimbă brusc instrumentarul liric. Cuvântul ales pentru melodicitate face loc unui vocabular mult mai energic. Interesul pentru eufoniile străvechi ale limbii materne devine constant şi îl diferenţiază între confraţii săi de condei. Într-o realitate în care fastul şi graba de a lustrui superficial lucrurile contribuie la neglijarea vechii spiritualităţi, el readuce în actualitate lumina cuvântului bătrânesc şi proiectează atât în versuri (i-au mai apărut volumele Zugravul anonim şi Aripă sub cămaşă, 1989, Dreptul la eroare, 1994, Lacrima care vede, 1995, Oul de piatră, 1995), cât şi în eseuri (Pe urmele lui Orfeu, 1983, şi în Antologia poeziei vechi moldoveneşti, 1988) valoarea culturală a sufletescului. Nu putem însă neglija aspectul dublu al revenirii la tradiţie: unul ţine de necesitatea recuperării tradiţiei neglijate, ca şansă unică de supravieţuire, iar celălalt de faptul că instalarea în carapacea tradiţiei conţine în ea riscul stagnării. Din cadrul tradiţiei autorul lansează mesaje cu aceeaşi demnitate cu care ar vorbi, de exemplu, un poet francez prin intermediul limbii sale înnobilate de tradiţia culturală. Şi are dreptate să o facă. Dar în acest moment ni se dezvăluie şi reversul situaţiei: singura şansă a poetului care îmbracă toga aristocratică a tradiţiei este, aşa cum afirmă şi Ortega y Gasset, «să trăiască în calitate de moştenitor, adică trebuind să îmbrace carapacea unei alte vieţi». Eul artistic riscă să piardă din autenticitate. Poeţii basarabeni îşi asumă acest risc în mod conştient, scopul fiind perpetuarea adevărului despre fiinţa spirituală, în condiţiile unui stat în care politica naţională consta în aşa-numita apropiere dintre naţionalităţi până la dispariţia lor. Mecanismul interior al tradiţionalismului poeziei basarabene ţine de un context concret istoric şi de un adevăr, definit de către Ortega y Gasset drept al destinului. Revenind la poezia autorului nostru, vom observa că aici este prezentă pledoaria împotriva contopirii mecanice a eului concret cu falsele batalioane sau cu masele abstracte. Acestui fel de contopire cu colectivitatea Nicolae Dabija îi opune unirea prin suflet, care nu contravine socialului, dar care pune în lumină lumea interioară a fenomenelor. De acolo, din interior, poetul priveşte către lumea din jur cu ochiul al treilea, care aparţine nu altcuiva decât copilului”.
Ana BANTOŞ, Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană,
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p. 148-149
 
 
„Înverşunarea lui de a trăi din plin soarta luptătorului şi a artistului angajat e sublimată de jertfă şi sacrificiu, de ingeniozitate şi intransigenţă, de risc şi îndurarea propriilor sale izbânzi.
El renaşte mereu.
Mi-l reamintesc: e peste tot. Acum şi dincolo de angoasa şi avatarurile timpului trecător”.
Anatol CODRU, „Literatura şi Arta”, 9 iulie 1998
 
 
„În glasul acestui poet răzbate amintirea cântecului orfic. O blândeţe sfâşiată prelung străbate vocea lui Dabija ori de câte ori vorbeşte în public sau îşi rosteşte versurile. Sunt convins că această voce a contribuit la reînvierea sufletească a românilor basarabeni.
Lirica lui Nicolae Dabija este o poezie a legendelor şi Memoriei. Împotriva veacului peltic, mutilator al popoarelor, se ridică melodia verbului dabijian. Menade încrâncenate ar dori să-l sfâşie pe acest modest şi cuminte Orfeu al Basarabiei. Poate de aceea am şi scris aste rânduri, în speranţa că invidia ucigătoare va dispărea dintre fraţi”.
Theodor CODREANU, Basarabia sau drama sfâşierii, Chişinău,
Editura Flux, 2003, pag. 217-233
 
 
„Un poet modern, în toată puterea cuvântului, un poet dintre cei mai proeminenţi de azi, este Nicolae Dabija.
Ochiul al treilea ne propune un tărâm al poeticului purificat de scoriile istoriei, oferă poetului o tribună sau un soclu care să domine prin vis şi viziunea suprafirească a artei lumea, să o transforme (sau măcar să încerce efortul acesta înfricoşat) în FRUMOSUL absolut, totuna cu BINELE şi cu ADEVĂRUL”.
Ion ROTARU, O istorie a literaturii române,
vol. V, Bucureşti, Editura Niculescu, 2000, pag. 612-619
 
 
„Cel mai notoriu poet al promoţiei ’70 din Basarabia... îşi asumă patetic responsabilitatea comunitară şi morală, interzicând poetului „dreptul de eroare” şi punându-l în faţa urgenţelor istoriei. Misionar şi elegiac, Dabija a transformat poemul într-o armă a renaşterii naţionale, lăsându-şi ca registru de rezervă, pe lângă cel preeminent – declamatoriu şi patetic, unul de sublimare a stărilor lăuntrice, de decantare a confesiunii în viziune”.
Alexandru CISTELECAN, Dicţionarul esenţial al scriitorilor români,
coordonat de M. Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu, Bucureşti,
Editura Albatros, 2000, pag. 231-233
 
 
„Veţi descoperi în această carte, Fotograful de fulgere, pe unul dintre cei mai originali poeţi care scriu poezia de azi.
Republica Moldova este un stat tânăr, care s-a desprins de Uniunea Sovietică, anunţându-şi opţiunea pentru libertate.
Fără cunoaşterea unor realităţi prin care a trecut această ţară nu veţi înţelege pe deplin poezia acestui poet. Mi-a făcut o onoare deosebită să lucrez asupra traducerilor lucrărilor dlui Dabija”.
Rand BRANDES, Hickory, Carolina de Nord, S.U.A.,
„Literatura şi Arta”, 1 noiembrie 2001
 
 
„La 60 de ani, Nicolae Dabija, eşti un copil neliniştit al secolului şi al întâmplării; continui să lupţi pentru limba ta strămoşească şi asta nu e un lucru întâmplător.
Crezi într-un Dumnezeu care este al basarabenilor şi al întregului popor român urgisit.
Scrisul tău nu a îngenuncheat, nu a făcut compromisuri niciodată, acelaşi car olimpian, aceeaşi claritate, aceeaşi exactitate în aprecierea faptelor. Aceeaşi acurateţe, aceeaşi frumuseţe a limbii noastre literare, una şi nedespărţită”.
Viorel DINESCU

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog