Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. VLADIMIR ZAGAEVSCHI – 75

„Ca neam supravieţuim prin graiul matern...”

Vladimir ZAGAEVSCHI

Alte articole de
Vladimir ZAGAEVSCHI
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

– Stimate domnule Profesor Vladimir Zagaevschi, până la 1989 s-a vorbit expres despre „lingvistica sovietică moldovenească”, făcându-se o periodizare a ei începând cu anul 1924. Cum calificaţi acest „segment” al „ştiinţei” noastre?
– La venirea ruşilor în 1940 intelectualitatea basarabeană (primari, ex-primari, profesori, învăţători, medici, studenţi etc.) s-a refugiat peste Prut de frica monstrului enkavedist comunist-bolşevic din răsărit. Printre aceştia au fost şi Eugeniu Coşeriu, originar din s. Mihăileni, jud. Bălţi, pe atunci student la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, care mai târziu a ajuns lingvistul numărul unu al lumii, şi Boris Cazacu, originar din Nisporeni, ulterior profesor la Universitatea din Bucureşti, şi Valeriu Rusu din s. Mihăileanca, jud. Hotin, devenit mai apoi cercetător ştiinţific la Institutul de Fonetică şi Dialectologie al Academiei Române, în ultima vreme stabilit în Franţa la Aix-en-Provence, şi mulţi alţii. În felul acesta, în Basarabia s-a format un vid intelectual, pe care au venit să-l umple intelectualii (lingvişti, scriitori etc.) din R.A.S.S.M. (un fel de Transnistrie formată în 1924), cu studii superficiale făcute la Balta (numită ironic „Sorbona” noastră), cu „limba moldovenească” bazată pe graiul din stânga Nistrului, cu Gramatica linghii moldoveneşti a lui I. D. Ceban, cu literatura „moldovenească”, scrisă şi ea în grai transnistrian („malurostângistnic”), a scriitorilor transnistrieni: Ion Canna, Lev Barschi, Iacob Cutcoveţchi, Leonid Corneanu (Cornfeld) ş.a. Toate acestea îşi aveau începutul în 1924 şi urmăreau scopul să ne impună o „limbă moldovenească”, diferită de cea română, o „literatură moldovenească” fără clasicii noştri moldoveni (români), consideraţi şi etichetaţi ca scriitori burghezi români: M. Eminescu, V. Alecsandri, Ion Creangă...
Cei care au făcut studii în timpul războiului şi după război, până la moartea lui I. V. Stalin şi până la „dezgheţul hruşciovist”, nu au avut acces nici la literatura artistică românească, nici la cea lingvistică. În procesul de cercetare a limbii noastre aveam dreptul să utilizăm doar surse, izvoare sovietice, care, desigur, justificau, direct sau indirect, teoria celor două limbi şi două popoare. „Lingvistica sovietică moldovenească”, considerată un apendice al ideologiei timpului, era, prin urmare, obligată să ascundă adevărul despre originea etnolingvistică a basarabenilor.
– Filologilor din fosta R.S.S.M. li se reproşează (din rea-voinţă sau din necunoaşterea realităţilor politice sovietice) că nu au avut curajul să spună limbii române pe nume. Cât de justificată este această „învinuire”?
– Filologii şi scriitorii moldoveni, studenţii, dar şi unii dintre elevi, conştientizau că sunt români, că vorbesc limba română, că alfabetul nostru este cel latin, nu cel rusesc, că avem o literatură clasică extraordinară, dar care a fost interzisă la est de Prut imediat după război sau a fost puternic cenzurată şi revizuită mai târziu. Se afla la index şi literatura ştiinţifică privind evoluţia, identitatea şi unitatea limbii române. Era taxată din punct de vedere ideologic chiar utilizarea cuvântului „român” şi derivatele lui. În acest context sociopolitic, ce a durat aproape o jumătate de secol, cum să aibă curajul filologii noştri să promoveze numele adevărat al limbii române?! Regimul era dur şi neiertător cu cei care încercau să se revolte şi să militeze pentru dreptate şi echitate naţională. Crudă în acest sens a fost soarta lui Nicolae Costenco, a lui Petre Ştefănucă, a lui Alexei Marinat, a lui Gheorghe Ghimpu, a lui Mihai Moroşanu, a lui Alexandru Şoltoianu şi a altor neînfricaţi români basarabeni, care au făcut ani grei de puşcărie pentru... „naţionalism românesc”.
Însuşindu-şi această tristă experienţă, filologii moldoveni şi-au luat drept armă de luptă reticenţa şi lucrul cu mănuşi. Aşa, pas cu pas, festina lente, prin anii ’50 ai secolului trecut, s-a obţinut să fie editaţi la noi clasicii (M. Eminescu, I. Creangă, V. Alecsandri, A. Russo, M. Kogălniceanu ş.a.), dar numai cei moldoveni, nu şi munteni, aceştia din urmă erau interzişi, fiind... români. Noi, cei care am trecut prin şcoala medie până la această mică, dar necesară biruinţă, am studiat literatura fără clasici, cunoşteam doar fabulele lui Donici, Stamati şi Istoria vieţii mele de Toader Vârnav, poezia lui Leonid Corneanu, Petrea Cruceniuc şi Petrea Darienco, romanul Mama de Ion Canna. În uz se afla doar alfabetul chirilic şi ortografia „elaborată” pe baza limbii vorbite în R.A.S.S.M.
Tot prin anii ’50, după moartea lui Stalin, desigur, ani ai „dezgheţului hruşciovist”, s-a reuşit revenirea la o limbă şi norme ortografice mai aproape de cele ale românilor de peste Prut. Ţin minte, a fost pentru mine o adevărată sărbătoare când am văzut scris pentru prima dată în ziare: zi, sită, seară în loc de , sâtă, sară etc., Budapesta, Londra, Paris, Varşovia în loc de Budapeşt, London, Parij, Varşava ş.a. Pe George Coşbuc l-am citit într-o noapte, dintr-o răsuflare, fiind deja student. Tot aşa i-am citit pe M. Eminescu, I. Creangă, pe ceilalţi clasici.
Dar introducerea literei ж (ğ) pentru ж (ž): geană [ğană] în loc de jeană [žană]? Dar culegerile de Cultivarea limbii, redactate şi editate, începând cu anul 1961, de Institutul de Limbă şi Literatură? (observaţi? nu şi Moldovenească, cu siguranţă / mai degrabă Română, dar se ascundea şi aici un caz de reticenţă). Dar, mai apoi, cartea lui V. Mândâcanu Cuvântul potrivit la locul potrivit (2 ediţii, 1979 şi 1987)? ş.a.
Mult mai târziu, într-un interviu, solicitat de „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară” (1990, nr. 4), acad. N. Corlăteanu, fost director al ILL al A.Ş.M., avea să mărturisească: „În ceea ce mă priveşte, m-am străduit ca ideea unităţii lingvistice moldo-române să fie mereu prezentă, dar în forme, bineînţeles, acceptabile în vremile de grea cumpănă”. Reputata lingvistă, regretata Mioara Avram, a apreciat înalt şi la justa valoare activitatea filologilor moldoveni, în lungi ani de „cumplite vremi”: „este meritul incontestabil al intelectualilor basarabeni că, încă din anii ’50, au ştiut să profite de orice moment de relativă destindere internă şi externă pentru a-şi reorienta norma lingvistică din ce în ce mai mult după cea de peste Prut” (RLŞL, 1993, nr. 3, p. 36) şi „tocmai pentru că au de luptat mai mult cu degradarea limbii, lingviştii din Republica Moldova au şansa să ocupe locul întâi în domeniul cultivării limbii române” (idem, ibidem, p. 37).
Acesta-i, pe scurt, adevărul. Tinerii noştri trebuie să ştie, să cunoască această istorie şi, în alte condiţii, de-a dreptul favorabile, să continue munca grea, dar patriotică, de cultivare a limbii române, în ambele forme: scrisă şi orală.
– Recent, unul dintre politicienii aflaţi acum la putere afirma că noi am avut, în întreaga noastră istorie de până la 1989, un singur alfabet, cel chirilic, astfel fiind pusă sub semnul întrebării continuitatea alfabetului latin la români. Ce argumente există despre începuturile alfabetului latin în cultura noastră?
– Da, am auzit şi eu această afirmaţie şi am rămas nedumerit (a câta oară?) de faptul că demnitarii noştri nu cunosc sau, mai degrabă, nu doresc să cunoască istoria neamului.
În revista de istorie şi cultură „Cugetul” (2001, nr. 2, p. 17-22) am publicat un articol la acest subiect, intitulat chiar Despre continuitatea alfabetului latin la români. Acolo aduc numeroase mărturii, directe şi indirecte, care arată că românii au fost creştini de rit roman şi, prin urmare, au avut scrisul lor – pe cel latin, până când, în urma unor circumstanţe, au fost siliţi să accepte creştinismul de rit slavon, respectiv cărţile bisericeşti în limba slavonă şi scrisul slavon (la hotarul sec. X-XI). Despre aceasta vorbesc scriitorii, istoricii, oamenii cărturari, care urmăresc începuturile şi continuitatea scrisului latin la români în strânsă legătură cu creştinismul de rit roman. C. Negruzzi în Scrisoarea X (Despre Mitropolia Moldovei) scrie că „România era creştină încă în veacul III”, iar istoricul Ion Nistor afirmă: „Noi primiserăm creştinismul în formă latină cu secole înaintea slavilor”. O informaţie în această privinţă găsim şi la Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei: „Înainte de Soborul bisericesc de la Florenţa, moldovenii foloseau litere latineşti, după pilda tuturor celorlalte neamuri al căror grai se trage din cel roman”.
Dovezi directe sunt mai multe, printre care şi inscripţii pe monede, pietre funerare, vase ş.a. Ca probe indirecte servesc datele filologice, inclusiv terminologia religioasă, care, în bună parte, este latină: Dumnezeu, biserică, creştin, cruce, lege, câşlegi, Paşti, păcat, păgân, rugăciune, înger ş.a., iar cuvintele a scrie, scriptură, carte sunt încă o dovadă că tradiţia scrisului latin la români, începând cu perioada romanizării, nu s-a şters de-a lungul secolelor.
Alfabetul latin a fost reintrodus în Ardeal, fără să fi fost legiferat de stat, încă pe timpul activităţii reprezentanţilor Şcolii Ardelene (sfârş. sec. XVIII – încep. sec. XIX). În Principatele Unite alfabetul latin a fost adoptat: în Muntenia în 1860 şi în Moldova în 1862. În Basarabia, ocupată de ruşi la 1812, s-a scris cu grafie latină după Marea Unire, adică din 1918 până în 1940, apoi în anii războiului (1941-1944). Şi în Transnistria (R.A.S.S.M.) alfabetul latin a fost folosit din 1932 până în 1938 şi în anii războiului (1941-1944).
Mai departe istoria alfabetului e cunoscută.
– În mai multe lucrări ale Dumneavoastră, stimate domnule Profesor, inclusiv în teza de doctorat, examinaţi anumite particularităţi ale graiurilor din regiunea Transcarpatică, Transnistria şi fosta R.S.S. Moldovenească. Cum se manifestă unitatea şi identitatea limbii noastre din punct de vedere „dialectologic”? Graniţele politice şi geografice afectează unitatea limbii române?
– Interesul faţă de Dialectologie, ca disciplină lingvistică, mi-a apărut încă în anul II de studenţie, când, conform programei de învăţământ, am făcut practica dialectologică pe teren într-un şir de sate situate pe cursul inferior al Nistrului. După anul III, în august, m-am aflat într-o adevărată expediţie dialectologică în satele din reg. Cernăuţi (partea de nord a Bucovinei şi Ţinutul Herţei), împreună cu echipa de dialectologi-anchetatori de la Institutul de Limbă şi Literatură al A.Ş.M. Apoi am fost într-o expediţie în stânga Nistrului, în câteva sate din r. Râbniţa (corect ar fi: Râmniţa, cf. Râmnicul-Sărat). Şi mai departe, tot aşa, timp de 30 de ani, vară de vară, deja în calitate de conducător de echipă, în fruntea unei grupe academice de vreo 25 de studenţi, am cutreierat Moldova interriverană în lung şi în lat, încât nu există vreun centru raional în care să nu fi poposit cu studenţii, iar de acolo ne-am deplasat în câte 3-5 sate pentru a efectua anchete dialectale. Am ajuns cu studenţii, în două rânduri, şi în satele româneşti din reg. Transcarpatică (Maramureşul din nordul Tisei), aflate acum în Ucraina. Graiurile din Maramureşul din nordul Tisei, fiind încă necercetate, prezentau un interes ştiinţific deosebit prin caracterul lor arhaic şi arhaizant, aproape de graiul cronicăresc. Le-am şi luat ca temă de studiu pentru doctorat, deplasându-mă personal pe teren timp de 6 ani (1965-1970) pentru anchete şi înscrieri de texte.
În acest spaţiu – basarabean, bucovinean, transnistrian, maramureşean – circumscris în reţeaua Atlasului lingvistic moldovenesc, cutreierat şi cercetat în 30 de ani de activitate, nu am putut înregistra deosebiri dialectale sau de limbi diferite (moldovenească şi română). Diferenţe – de ordin fonetic, lexical şi gramatical – pot fi înregistrate doar la nivel de grai, cel mult la nivel de grupuri de graiuri. Se disting astfel grupul de graiuri din raioanele Râbniţa şi Camenca, regiune limitrofă din stânga Nistrului, unde circulă mai multe ucrainisme şi rusisme, dar şi multe latinisme, păstrate în această zonă marginală / izolată; grupul de graiuri din regiunea Cernăuţi, unde putem întâlni ucrainisme, dar şi germanisme; grupul de graiuri din Maramureşul de nord, cu mai multe ungurisme şi, în cele din urmă, aş numi grupul de graiuri din sudul Basarabiei, colţul de sud-vest (Ismail, Cahul), unde se întâlnesc şi particularităţi comune cu graiurile subdialectului muntean. Grosso modo, am putea spune că în spaţiul dacoromân avem numai două subdialecte: unul de tip moldovenesc sau de nord, de la Nistru (chiar de la Bug) până la Tisa, cuprinzând Ardealul şi Maramureşul, şi altul de tip muntenesc sau de sud. Această delimitare a fost intuită, după 1927, de către Alexandru Philippide, susţinută mai apoi de către discipolul lui, Iorgu Iordan, de către Em. Vasiliu, Ion Gheţie şi Alexandru Mareş. Într-un articol Despre limbile romanice şi subdiviziunile teritoriale ale limbii române („Limba Română”, Chişinău, 1991, nr. 3-4, p. 120-126) concluzionam: „moldovenii din provincia Moldova (România) şi cei din Republica Moldova nu numai că nu vorbesc limbi diferite, dar nici chiar dialecte diferite, nici chiar subdialecte diferite. Ei vorbesc graiuri sau grupuri de graiuri diferite care se subordonează aceluiaşi subdialect moldovean, aceluiaşi dialect dacoromân, al aceleiaşi limbi române, unice pentru românii de pretutindeni”.
Încă în teza de doctorat (1971) vorbeam despre „unitatea lingvistică şi etnică a purtătorilor graiurilor din Transilvania de nord, Maramureş, Bucovina de sud, Moldova de peste Prut (România), regiunile Transcarpatică şi Cernăuţi şi a celor din R.S.S. Moldovenească”.
Mai adaug aici că am insistat şi am izbutit cu greu până la urmă să introduc în monografia mea Studii de gramatică dialectală comparată (Chişinău, Ştiinţa, 1990, 252 p.), cel puţin la Încheiere (p. 231-233) şi la cele 3 rezumate (p. 242-247), în limbile rusă, franceză şi engleză (textul cărţii fiind de acum pregătit pentru a fi legat / broşurat), glotonimul moldo-român, care pe atunci venea, de data aceasta şi pe cale oficială, să desemneze identitatea şi unitatea limbii (v. Actele legislative..., Chişinău, 1990, p. 5), iar în Prefaţă să notez: „...glotonimul «limba moldovenească», întâlnit în monografia de faţă, urmează a fi considerat ca un tribut plătit trecutului, de la 1940 încoace” (p. 5).
Graniţele politice şi geografice nu au putut afecta unitatea limbii române, decât în cazul asimilării totale a unor sate întregi de vorbitori de limbă română, cum s-a întâmplat cu foarte multe localităţi româneşti dintre Nistru şi Bug (sau chiar dintre Nistru şi Nipru), aflate într-un mediu alogen, izolat, secole la rând, de centrele culturale şi lingvistice.
– Într-un articol publicat la Cernăuţi în 1966 abordaţi problema influenţei limbii slave asupra sistemului fonetic al limbii noastre. „Elementele” respective sunt o trăsătură distinctivă doar pentru limba vorbită la est de Prut?
– Genericul Conferinţei ştiinţifice interuniversitare de la Cernăuţi, la care au participat lingvişti, literaţi şi folclorişti din Moldova (Chişinău, Bălţi), din Ucraina (Cernăuţi, Kiev, Ujgorod, Lvov, Odesa, Dnepropetrovsk) şi din Moscova, a fost „Relaţii glotice, literare şi folclorice est-slave – est-romanice” („Восточнославянсковосточнороманские языковые литературные и фольклорные связи”). Comunicările erau dintre cele mai diferite şi vizau influenţe reciproce, nu numai ucraineşti / ruseşti asupra limbilor sau graiurilor moldoveneşti / româneşti, ci şi în direcţia opusă, în plan mai larg sau într-un spaţiu mai îngust, în regiunile limitrofe, periferice sau insulare. Colegii ucraineni, mai ales cei de la Ujgorod, Lvov, Cernăuţi, foloseau liber glotonimul „limba română” (de ex.: „Elemente româneşti în antroponimia Transcarpatiei”). Noi, cei de la Chişinău, deşi aveam în vedere limba română, trebuia să rostim şi să scriem „limba moldovenească”. De aceea comunicarea mea s-a intitulat Elemente ale influenţei est-slave asupra sistemului fonetic al limbii moldoveneşti (Элементы восточнославянского влияния на фонетическую систему молдавского языка).
Am prezentat atunci anumite puncte de vedere ale fonetiştilor români privitor la unele elemente slave, în linii mari acceptate, în sistemul fonetic al limbii române. A fost deci o abordare eclectică a problemei şi nu mi-am pus drept scop să demonstrez (pentru că nici nu aveam alte fapte) că ar exista vreo trăsătură distinctivă între limba vorbită la est şi cea vorbită la vest de Prut. Există, în mare, un singur grai de tip moldovenesc sau de nord (I. Iordan, Em. Vasiliu, I. Gheţie ş.a.) al dialectului dacoromân, pe care îl putem urmări de la Nistru până la Tisa. Izoglosele (izofonele) nu sunt dispuse pe verticală, de-a lungul Prutului, ci, după cum susţine Eugeniu Coşeriu, pe orizontală, pornind de la Nistru, trecând Prutul şi urmând calea până la Tisa (cităm): „nu putem, pentru nici un fapt fundamental, stabili o frontieră undeva, care să coincidă cu Prutul. Dacă există diferenţe, varietăţi ş.a.m.d., marcate prin linii cărora li se spun izoglose, acestea ne duc de multe ori nu numai până la Carpaţi, ne duc în Ardeal... Acesta este adevărul şi nu pot spune altfel” (E. Coşeriu, Unitate lingvistică – unitate naţională).
– Să ne referim în continuare la accent, care, afirmaţi Dumneavoastră, „este sufletul cuvântului” (Culorile accentului, Chişinău, 1988). Or, accentul, sub diferite forme de manifestare, constituie una dintre marile noastre dificultăţi. Prin ce mijloace, metode, forme de instruire ne putem debarasa de această „meteahnă”?
– Când am început să lucrez la Culorile accentului, am vrut să fac o carte ştiinţifică, dar, în acelaşi timp, accesibilă pentru masele largi de cititori, pe care, când scrii, cum spunea Sextil Puşcariu, „nu poţi şti cine o va lua în mână” sau, cum spunea altcineva, să o poţi citi şi în concediu. Judecând după numeroasele recenzii apărute la noi şi în România şi după rezultatele studenţilor care o folosesc pregătindu-se pentru orele de seminar, cred că am reuşit să scriu o lucrare utilă.
Cu siguranţă, accentul este o componentă indispensabilă pentru buna funcţionare a limbii. K. S. Stanislavski, regizor şi actor rus, pedagog şi teoretician al teatrului, susţinea, şi pe bună dreptate, că „accentul care a nimerit nelalocul lui, schimonoseşte, denaturează sensul, schilodeşte fraza, pe când acesta, dimpotrivă, trebuie să contribuie la făurirea ei!”.
Accentul precizează sensul cuvântului (compánie „unitate militară” şi companíe „tovărăşie”), categoria lexico-gramaticală (véselă, adj., şi vesélă, subst.), forma morfologică (el cấntă, prez. ind., şi el cântắ, imperf.), dar şi sensul logic, corect al unui enunţ întreg. Dacă nu am şti cine a fost Ion Druţă – poet, prozator, dramaturg – următoarea frază: Ion Druţă n-a scris numai versuri am putea să o citim greşit, să-i denaturăm sensul, dacă am pune accentul pe predicatul n-a scris, ceea ce ar însemna că el a fost poet, a scris versuri, dar a mai scris şi nişte povestioare pentru copii. Sensul adecvat este: Ion Druţă n-a scris numai versuri, – în rest, el a scris şi proză, şi dramaturgie, şi publicistică.
Cu regret, auzim foarte des, la radio, în emisiunile televizate, în comunicarea cotidiană, cuvinte accentuate greşit, deci cu sensuri denaturate. Reprezentanţi ai Armatei Naţionale pronunţă greşit companíe, pentru unitatea militară respectivă, în loc de compánie. Cei de la Comisia Electorală Centrală – rostesc campaníe electorală, în loc de campánie electorală. Dar câte forme verbale schilodite atestăm când accentul e pus pe silaba a doua de la sfârşit: exercítă, felicítă, necesítă şi cele cu sufixul -ifica: clasifícă, justifícă, modifícă ş.a. Accentul corect e pe silaba a treia de la sfârşit: exércită, necésită ş.a., respectiv, clasífică, justífică, modífică (vezi şi Alexandru Graur, Puţină gramatică, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1987, p. 83, 193).
– Incapacitatea de a vorbi şi de a scrie corect limba română standard continuă să fie o problemă pentru basarabeni, inclusiv pentru filologi, de ce am ascunde acest adevăr? Cum credeţi, ce trebuie să fie întreprins în şcoala primară, medie, în învăţământul superior pentru a înlătura acest handicap, care poate fi explicat, dar nu şi tolerat?!
– O întrebare la care voi răspunde cu plăcere, dar, sincer vorbind, şi cu durere.
Mă voi referi, mai întâi, la situaţia privind rostirea corectă, literară, exemplară. Mulţi ani la rând, în calitate de conducător al unui grup de studenţi la practica pedagogică, am avut ocazia să asist la lecţii, de limbă şi de literatură, în unele şcoli / licee din Chişinău. Am observat şi m-a mirat mult faptul că elevii, răspunzând tema, fie că fac analiza unei opere literare – la orele de literatură, fie că expun definiţia, tipurile, posibilităţile de exprimare ale complementului circumstanţial etc. – la orele de limbă (la orele de limbă!), acordă prioritate conţinutului, pentru care primesc nota meritată, inclusiv note bune şi foarte bune. Însă forma răspunsurilor, rostirea, mai mult sau mai puţin, e neglijată. Fiecare cu „graiul” său de la bucătărie, după care poţi determina / stabili originea de baştină a părinţilor: de la Cahul, de la Briceni etc. Elevii din familii mixte moldo-ruse / ucrainene îşi menţin, nestingheriţi de nimeni, pronunţii de tipul: d’imin’eaţă, pe peret’e, d’e la min’e până la t’in’e etc.
M. Eminescu, în Tratat de ortoepie, pe care nu l-a dus până la capăt, scria: „Să ne silim prin şcoli, de nu în casă şi în viaţa publică, de a introduce o pronunţie generală”. Iar Nichita Stănescu spunea şi el că „niciodată limba nu poate să fie a unuia singur, chiar dacă el se numeşte Eminescu. Numele ei este numele întregului popor, viaţa ei e destinul acestui popor”. În acest context, aş mai adăuga că, mulţi ani în urmă, postul de radio BBC transmitea, în orele de seară, o emisiune care venea în ajutorul celor care doreau să însuşească minimul de cuvinte în limba engleză. Emisiunea se numea: „Rostiţi cuvântul”. Aşadar, trebuie să pornim de la rostirea corectă, adecvată, elevată a cuvintelor sub aspectul literar, exemplar.
„Să ne silim prin şcoli, de nu în casă...” (M. Eminescu). Dar se poate şi „în casă”, prin dorinţa părinţilor, ca, în procesul de a educa la copii frumosul, să nu uite că şi o rostire corectă îl face pe om frumos. Scriitorul-medic rus A. P. Cehov spunea că un om trebuie să fie frumos în toate: şi la chip, şi la port, şi la vorbă.
Aş mai adăuga că la Facultatea de Litere a U.S.M. există un curs opţional de ortologie („arta de a vorbi corect într-o limbă oarecare”), curs ascultat cu interes şi apreciat ca necesar de către studenţii anului III, un curs opţional de ortoepie (la anul I), altul de punctuaţie (la masterat). Spre regret, un curs foarte indicat pentru masterat, Bazele teoretice ale ortografiei, a fost scos, fiind înlocuit cu alte cursuri, departe de cerinţele stringente ale şcolii.
– „Ca neam supravieţuim prin graiul matern”, – susţineţi Dumneavoastră într-un articol. Expuneţi, vă rog, succint, argumentele ce probează dăinuirea noastră prin limbă. De ce pierderea ei, a limbii, atrage după sine şi „rătăcirea” noastră?
– Întrebarea pusă mi-a amintit de un caz de pe când îmi făceam serviciul militar în armata sovietică în oraşul Kalinin (azi Tveri). Eram într-o companie în aceeaşi cazarmă cu un băiat din Ural. Îndeplinea funcţia de furier (pisar) în cancelaria comandantului de companie. Purta un nume de familie românesc, Prutean. Când l-am întrebat odată dacă nu e din Moldova, căci numele lui e românesc, chiar şi prin sufixul -eanu, el a negat totalmente, considerând că e, de când lumea, rus, rus din Ural. În anii de studenţie, răscolind dosare de arhivă, am dat de multe cereri ale basarabenilor, adresate autorităţilor ţariste, să le permită colonizarea în locuri cu „pomânt dişărt” (adică pământ liber). Aşa au colonizat basarabenii teritorii depopulate în Ural, în Extremul Orient (Dalnii Vostok), întemeind sate moldoveneşti, două dintre care, Moldovanovka şi Kişiniovka, au fost anchetate de către dialectologii noştri de la Chişinău. Asemenea localităţi au fost înfiinţate de moldoveni şi în Caucaz, câteva din ele, situate în munţi şi la poalele munţilor, au fost cercetate, în 1996, de Vasile Pavel, care cu amărăciune a constatat un proces intens de rusificare. O femeie, în vârstă de 67 de ani, din comuna Moldovanskoie, mărturisea cu mult regret: „Noi cu copchii noştri moldoveneşti am grăit. Amu ii cu a lor copchii grăiesc rusăşti” (RLŞL, 1996, nr. 6, p. 88-89). Prin rusificare treptată a ajuns la mancurtizare şi tovarăşul meu de arme, Prutean, din Ural, stare în care şi-a uitat şi limba, şi neamul, şi originea pruteană, românească, şi, prin urmare, mormintele bunilor şi străbunilor, rămase în Moldova. Aşadar, ca neam supravieţuim prin graiul matern. Să-i mulţumim ţăranului de la plug, care ne-a păstrat graiul timp de aproape 200 de ani sub regim ţarist şi sovietic, în condiţii de rusificare planificată şi bine regizată. Datoria noastră e să-l cultivăm cu grijă, să-l scoatem din paragina în care s-a împotmolit. E o misiune sacră a noastră, a tuturor, dar, mai ales, a tineretului, căci viitorul îi aparţine.
– Domnule Profesor, vă mulţumim pentru interviul acordat şi vă urăm sănătate multă şi realizări frumoase în continuare!
 
 
Vladimir Zagaevschi este un vechi şi constant colaborator al revistei noastre. Textele domniei sale – publicate de-a lungul anilor – elaborate cu rigurozitate, conştiinciozitate şi competenţă profesională, au contribuit la elucidarea unor probleme controversate, la nuanţarea unor puncte de vedere privind identitatea limbii şi a poporului nostru. Interviul acordat revistei „Limba Română” de către distinsul profesor cu prilejul împlinirii celei de-a 75-a aniversare de la naşterea sa nu este o excepţie. Invităm cititorul să parcurgă răspunsurile formulate cu acribie de către lingvistul Vladimir Zagaevschi şi îi adresăm autorului felicitări, ani mulţi plini de rod. Să ne revedem cât mai des în paginile publicaţiei noastre, stimate domnule Profesor.
Alexandru BANTOŞ

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog