Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

„Am făcut distincţia între sistem şi normă în limbă”

Eugeniu COŞERIU

Alte articole de
Eugeniu COŞERIU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

La 7 septembrie 2002 a trecut în veşnicie cea mai reprezentativă personalitate a lingvisticii actuale.
Pentru majoritatea lingviştilor contemporani, profesorul Eugeniu Coşeriu este nu numai o referinţă obligatorie în lucrările de specialitate, ci şi învăţatul care a dat o nouă direcţie studiilor de lingvistică. Savantul de origine română, care a dobîndit cea mai mare faimă internaţională, este aşezat astăzi alături de nume ilustre precum Wilhelm von Humboldt sau Ferdinand de Saussure, marcînd decisiv, împreună cu Noam Chomsky, gîndirea lingvistică a ultimelor cinci decenii. Drumul formării şi al consacrării lui Eugeniu Coşeriu străbate epoci şi lumi diferite, cu idei şi ideologii opuse, de pe meridiane aflate la ambele extremităţi ale mapamondului.
Centrul acestei lumi îl constituie satul basarabean Mihăileni, unde s-a născut la 27 iulie 1921. Cunoştinţele de bază le-a primit la liceul „Ion Creangă” din Bălţi, dar lumea spiritului i s-a deschis o dată cu studiile universitare începute la Iaşi, la Facultăţile de Litere şi de Drept. Aici, în decursul unui singur an (1939-1940), s-a făcut remarcat şi apreciat de Iorgu Iordan şi de asistentul acestuia, Gheorghe Ivănescu, iar G. Petrino l-a susţinut în încercarea de a obţine o bursă în Italia. Studiile de la Padova, încununate cu obţinerea titlurilor de doctor în litere, la Roma (1944), şi în filozofie, la Milano (1949), au însemnat, aşa cum însuşi o mărturiseşte, schimbarea perspectivei româneşti într-o perspectivă universală. Deşi epoca era profund marcată de război şi dictatură, a reuşit să acceadă la valorile culturii universale graţie libertăţii pe care marile universităţi italiene au ştiut să şi-o păstreze. A acceptat apoi invitaţia de a preda în Uruguay, la Montevideo, cu speranţa că din erudiţia acumulată pînă în acel moment se va putea naşte, neîngrădită, o teorie originală a limbajului. Ca profesor de lingvistică generală şi indoeuropeană, între 1951 şi 1963, a creat o adevărată şcoală de lingvistică, ale cărei idei sînt cuprinse în lucrarea Sincronía, diacronía e historia. El problema del cambio lingüístico (1958). Revenit, din 1963, în Europa, la Universitatea din Tübingen, a reunit în jurul său o pleiadă de viitori profesori din universităţile germane, interesaţi de dezvoltarea teoriei sale sistematice asupra limbii.
Opera lăsată de profesorul E. Coşeriu însumează peste 300 de cărţi, studii şi articole editate în germană, spaniolă, franceză, catalană, italiană, engleză, rusă, portugheză, japoneză, finlandeză, cehă, coreeană, greacă şi română. Ea cuprinde, în primul rînd, lucrări de referinţă din domenii fundamentale ale ştiinţei limbii, cum sînt: lingvistica generală, indoeuropenistica, romanistica etc., dar tratează şi discipline noi, dezvoltate dintr-o lingvistică a vorbirii, al cărei întemeietor poate fi considerat. Sistemul gîndirii sale îl opune în unele privinţe lui Ferdinand de Saussure sau devine subiect de polemică acerbă în lingvistica de azi. Completînd în permanenţă şi nu negînd componentele teoriei sale, s-a ridicat de la simplul, dar migălosul studiu de caz, pînă la o viziune filozofică a lingvisticii în ansamblu. Spiritul său critic n-a exclus curentele înnoitoare, pe care însă nu le-a acceptat decît după ce le-a trecut prin sita unei riguroase analize. Opera sa e întregită de scrieri beletristice (poezii şi proză scurtă), eseuri, articole de critică literară şi de artă, cronici artistice, intervenţii polemice ş.a.
Paradoxal, deşi a scris mult despre limba română, s-au publicat relativ puţine lucrări ale profesorului Eugeniu Coşeriu în româneşte. Sever şi absurd cenzurate în perioada regimului totalitar de la noi, scrierile profesorului circulau în interiorul blocului comunist, chiar şi sub formă de traduceri ruseşti, efectuate în fosta Uniune Sovietică. În ultimul deceniu, prezenţa sa în universităţile româneşti (Iaşi, Cluj, Bucureşti, Timişoara, Sibiu, Suceava, Galaţi, Târgovişte etc.) a fost tot mai frecventă. În paralel cu o neobosită muncă de dascăl, concretizată în cursuri şi conferinţe magistrale, Eugeniu Coşeriu a fost preocupat de o corectă receptare a ideilor sale, ceea ce presupunea iniţierea unui program de traducere, dacă nu exhaustivă, cel puţin echilibrată a operei sale. Chiar dacă acestea nu au avansat aşa cum şi-ar fi dorit profesorul, trebuie să menţionăm activitatea remarcabilă a Centrului de Studii Integraliste de la Cluj, condus de profesorul Mircea Borcilă, în cadrul unui proiect de mare anvergură, care tratează opera lui Eugeniu Coşeriu din perspectiva lingvisticii integrale.
Odată cu trecerea în eternitate a marelui savant şi a excepţionalului Profesor Eugeniu Coşeriu, membru al unor prestigioase Academii de Ştiinţe (din Belgia, Brazilia, Italia, Marea Britanie, Republica Moldova, Finlanda, Spania ş. a.) şi Doctor Honoris Causa al unui număr de peste 40 de universităţi, lumea ştiinţelor umaniste îl pierde pe unul dintre cei mai prolifici şi originali creatori. Opera sa va dăinui însă multe veacuri, iar ideile sale vor rodi prin cercetările viitoarelor generaţii de lingvişti, istorici, filozofi şi literaţi.
Reproducem, în continuare, varianta integrală a singurului interviu acordat de Eugeniu Coşeriu la Timişoara1. Consemnat în data de 19-20 mai 1995, între orele 23.30 şi 1.00, la sfîrşitul unei zile de prelegeri la Universitatea de Vest din Timişoara, interviul de mai jos este nu numai o dovadă a generozităţii intelectuale şi umane a Profesorului Eugeniu Coşeriu, ci şi o mărturie directă a crezului său lingvistic, a concepţiei sale privitoare la înnoirea şi aprofundarea cercetării sincronice şi diacronice a limbii, precum şi a opiniilor sale referitoare la evoluţia lingvisticii, în general, şi a celei româneşti, în special.
 
 
– Stimate domnule Profesor, sînteţi recunoscut drept personalitatea cea mai reprezentativă a lingvisticii actuale. După cum afirmau Jörn Albrecht, Jens Lüdtke şi Harald Thun, Dumneavoastră aţi revoluţionat lingvistica poststructuralistă tot aşa cum Ferdinand de Saussure a schimbat direcţia de cercetare pozitivistă din domeniul ştiinţei limbii. Aţi putea să enumeraţi şi să motivaţi cîteva dintre ideile înnoitoare ale Domniei voastre în acest domeniu?
– Da, au fost foarte multe, însă ar fi bine să se înţeleagă mai întîi sensul lor. Eu, ca de obicei, mi-am propus, în discuţia despre Ferdinand de Saussure (fiindcă am plecat totuşi de la Ferdinand de Saussure şi de la distincţiile lui de bază: între limbă şi vorbire, între sincronie şi diacronie, între lingvistică internă şi lingvistică externă ş.a.m.d.), nu să-l critic sau să-l resping, ci dimpotrivă, să văd în ce sens Ferdinand de Saussure avea dreptate cu privire la realitatea limbajului şi deci să-l compar constant cu libertatea limbajului, încercînd în acelaşi timp să-l interpretez din punctul lui de vedere şi să fac o interpretare, cum spun eu, simpatetică, adică o interpretare care încearcă să adopte aceeaşi perspectivă. Deci am ajuns, la sfîrşit, fără îndoială, la o concepţie care poate părea opusă celei a lui Ferdinand de Saussure, însă am ajuns la această concepţie plecînd de la Ferdinand de Saussure şi încercînd să găsesc acel obiect căruia i se aplică distincţiile saussuriene aşa cum au fost formulate de Ferdinand de Saussure. Aşadar, cu privire la limbă şi vorbire, am constatat că nu pot fi separate una de alta şi că limba se dă şi este prezentă în vorbire şi că este tehnica vorbirii, că limba este însă una din tehnicile vorbirii, adică este tehnica istorică a vorbirii, şi că, pe lîngă această tehnică, istorică, există o tehnică a vorbirii în general şi o tehnică a construirii textelor. Iar cît priveşte tehnica vorbirii în sens istoric, adică limba propriu-zisă, am constatat că era nevoie să facem o distincţie între sistemul limbii şi normă, norma limbii, adică între ceea ce este distincţie funcţională şi procedeu funcţional în limbă şi ceea ce este, tot în limbă, numai tradiţie şi realizare comună, normală, curentă, fără a fi, în mod necesar, ceva funcţional. Deci am făcut distincţia între sistem şi normă în limbă.
Apoi, am constatat că puteam trece dincolo de sistem şi puteam identifica principiile de structurare şi principiile funcţionale ale unui sistem lingvistic şi că puteam stabili sau identifica un nivel al tipului lingvistic, al principiilor de organizare şi de structurare într-o limbă. Aceasta, să zicem aşa, în sens vertical, cu privire la tehnica ce se realizează în vorbire şi vorbirea concretă.
De asemenea, am mai constatat că la acelaşi nivel, nivelul istoric la care se află această langue a lui Ferdinand de Saussure, era nevoie să admitem tot felul sau o serie de principii, care nu sînt principii de opoziţie funcţională, şi că trebuia să constatăm, în acelaşi timp, faptul că unei competenţe lingvistice îi aparţine, într-un anumit sens şi pînă la un anumit punct, nu numai omogenitatea unei limbi şi omogenitatea unui sistem, ci şi varietatea şi că deci, chiar din punctul de vedere al lingvisticii sincronice, trebuie să deosebim o disciplină sincronică structurală şi trei discipline sincronice ale varietăţii, adică: dialectologia, sociolingvistica şi stilistica limbii. Aşadar, am introdus toate aceste principii noi, care au fost aplicate de elevii mei. De exemplu, un elev, care a dezvoltat teoria privind frazeologia discursului repetat şi a văzut care sînt condiţiile discursului repetat, a fost Harald Thun. Alţi elevi, între care şi J. Albrecht, s-au ocupat de varietatea limbii ş.a.m.d.
Cu privire la distincţia între sincronie şi diacronie, tot aşa. Considerînd această distincţie ca o distincţie metodologică şi utilă ca distincţie lingvistică, m-am întrebat ce este această distincţie în limbaj şi am constatat că, în limbajul concret, această distincţie nu este din nou o separare între două realităţi radical diferite, ci că e o distincţie de puncte de vedere, o distincţie care priveşte de fiecare dată un nivel, raportul între nivelele tehnicii lingvistice, şi că deci, în vorbirea concretă, nu în limbă, sincronia şi diacronia nu sînt două momente, ci unul singur, acelaşi moment: sincronia – momentul funcţionării şi diacronia – momentul dezvoltării, momentul schimbării prin funcţionare. Deci am constatat că ceea ce este diacronic, nou în formă, fiindcă nu a existat pînă acuma ca realizare, poate fi sincronic, poate fi funcţionare din punctul de vedere al sistemului, fiindcă e vorba numai de realizare a unor posibilităţi care există deja în sistem. În acest sens, am constatat că se putea susţine această idee chiar cu argumente care se găsesc şi la Ferdinand de Saussure. El zice, în capitolul despre analogie, că anumite cuvinte, pe care le formează el însuşi, ca répressionnaire, firmamental, interventionnaire, care nu există sau care nu existau în franceză, aparţin sincroniei limbii franceze. Aceasta înseamnă, evident, că aparţin sincroniei funcţionale, posibilităţilor actuale ale limbii franceze, însă nu normei limbii franceze, pentru că în normă nu existau pur şi simplu, însă cînd se formează, se formează în acord cu anumite posibilităţi sau reguli care sînt deja date în sistem şi ţin de funcţionarea sistemului. Deci funcţionarea sistemului înseamnă progresul normei şi chiar şi schimbarea normei, fiindcă se aplică acelaşi sistem creînd fapte noi în normă. Şi apoi, am constatat că avem acelaşi raport, mutatis mutandis, între nivelul tipului şi nivelul sistemului, că se creează funcţiuni noi în sistem, care însă sînt în acord cu principiile tipului şi că deci, şi aicea diacronia sistemului este cuprinsă în sincronia, în funcţionarea tipului lingvistic. În general, am încercat să văd pînă unde această competenţă a vorbitorului trece dincolo de limba strict saussuriană, sistemul unitar şi omogen. Deci o schimbare mai mult sau mai puţin radicală în acest sens. Toată competenţa devine mult mai complicată, se stabilesc aceste discipline ale varietăţii: disciplina discursului repetat, disciplina care studiază metalimbajul şi regulile metalimbajului, disciplina sau cel puţin tipul de cercetare care examinează diacronia care e prezentă în sincronie, fiindcă e vorba de limbă literară sau de limbă în texte care sînt cunoscute şi care pot fi repetate ori ca texte scrise, ori ca texte memorizate ş.a.m.d.
Pe de altă parte, am dezvoltat şi acele discipline care sînt într-adevăr discipline structurale şi care la F. de Saussure se găseau numai schiţate sau semnalate ca o posibilitate. Deci o sintaxă cu adevărat funcţională, cu aceleaşi principii, şi o semantică structurală, tot aşa, bazată pe aceleaşi principii. Însă aceste două discipline, care sînt discipline structurale, se referă numai la limba funcţională şi nu la limba istorică, la o limbă ca româna, franceza ş.a.m.d, adică a devenit totul mult mai complex, dezvoltîndu-se toată partea pe care, să zicem aşa, o preconiza F. de Saussure în aceste două discipline: sintaxa funcţională şi semantica structurală, şi adăugîndu-se alte discipline sau alte direcţii de cercetare pentru restul competenţei care se prezintă în vorbire. În acest sens spuneam că am ajuns la o poziţie care ar părea poziţia exact opusă cu privire la F. de Saussure, însă s-a făcut totul ca să se precizeze locul unde se situează într-adevăr cercetarea structurilor, semnalînd, în acelaşi timp, tot ceea ce în vorbire nu este structură pozitivă.
Deci, discipline noi şi tipologia lingvistică pe care Ferdinand de Saussure n-o dezvoltase, o lingvistică a vorbirii, despre care la Ferdinand de Saussure nu se află nici măcar indicaţii, fiindcă el spune că obiectul lingvisticii este realizat numai de limbă, „langue”, o disciplină a textului, pe de o parte, şi aceste discipline care studiază alte forme ale competenţei, pe de altă parte.
– Cum apreciaţi raportul dintre cercetarea sincronică şi cea diacronică în limbă?
– Precum spuneam cu o formulă în Sincronie, diacronie şi istorie, limba funcţionează sincronic şi se formează, e constituită diacronic. Ceea ce vreau să spun cu asta este că limba întotdeauna trebuie înţeleasă ca limbă dinamică, ca un sistem de moduri de a face şi nu ca un sistem de lucruri făcute. De aceea, fiecare limbă are, şi pentru vorbitor, o dimensiune viitoare, spre viitor. Limba este făcută pentru a fi vorbită mai tîrziu, pentru a fi realizată în noi acte lingvistice, şi de aceea, spuneam, în funcţionare se creează ceva nou, în funcţie de virtualităţile şi posibilităţile sistemului sau ale tipului lingvistic, şi acest ceva nou este iarăşi o posibilitate pentru viitor, pentru o vorbire totdeauna viitoare. Există, în acest sens, unitate între sincronie şi diacronie şi, în acelaşi timp, diferenţă de punct de vedere. Fără îndoială, ar fi bine dacă am reuşi să descriem o limbă ca sistem de posibilităţi şi să vedem ce drumuri sînt închise. Este foarte greu, fiindcă nu totdeauna putem stabili că o anumită posibilitate nu mai este productivă, pe de o parte, şi pe de altă parte, este foarte greu dacă acceptăm sincronia strictă, adică să descriem exact ceea ce găsim în momentul actual, însă ceva care devine mai uşor dacă ne permitem, chiar şi în descriere, să vedem ce se întîmplă în limbă între două sau mai multe momente sau ce se întîmplă atunci cînd în conştiinţa vorbitorului sînt, pentru anumite puncte din limbă, două sau chiar trei momente diferite ca momente coprezente. Deci cînd, de exemplu, vorbitorii de limbă franceză pot să facă deosebirea între ç şi s, ca două foneme diferite, sau pot să renunţe la această distincţie, să n-o facă, aşa cum este sistemul mai nou. Aceste două sisteme sînt coprezente la vorbitor, însă vorbitorul însuşi ştie că unul dintre ele este un sistem anterior, iar celălalt este un sistem ulterior şi că deci el poate adopta sau un punct de vedere conservator, sau un punct de vedere inovator, în aceeaşi limbă vorbind, pentru acest punct al sistemului lingvistic, cu două sisteme diferite, care sînt ordonate în mod ideal pe linia diacronică.
Însă faptul fundamental nu este, poate, acesta, ci este faptul că eu am arătat de ce diacronia nu poate fi o diacronie liniară şi de ce, în realitate, şi diacronia poate fi şi trebuie să fie sistematică, de ce în diacronie nu constatăm numai fapte care schimbă sistemul fără a fi ele înseşi schimbări, ci că în realitate aceste fapte care schimbă sistemul sînt fapte noi, de acord cu virtualităţile sistemului însuşi. Deci, în acest sens, o schimbare din nou radicală a punctului de vedere saussurian şi introducerea atît a diacroniei, cît şi a sincroniei în istorie, fiindcă sincronia nu se află în afară de istorie, dat fiind că descrierea unui obiect într-un moment al dezvoltării sale este un fapt şi de istorie şi se găseşte în istoria acestei limbi. În acest sens considerăm unitatea de sincronie şi diacronie în istorie şi istoria exact cu poziţia pe care Ferdinand de Saussure ar fi atribuit-o mai curînd sincroniei şi cercetării sincronice, adică istoria este cercetarea care e mai bogată şi care poate justifica şi descrierea sincronică, şi nu contrariul.
– În ce măsură cercetările de istorie a limbii trebuie să ţină seama de rezultatele cercetărilor de istorie socială, culturală şi religioasă, dat fiind că filozofia, dreptul şi credinţele sînt pilonii pe care se întemeiază orice comunitate umană?
– Şi aicea, tot aşa, era vorba de aşa-zisa istorie externă şi istorie internă a limbilor şi de lingvistica externă şi lingvistica internă, lingvistica internă ca tot ceea ce schimbă sistemul într-un sens oarecare şi lingvistica externă – ce se întîmplă cu o limbă în întregime sau cu un sistem lingvistic. De aici apare şi în structuralism diferenţa între faptele interne şi faptele externe, între factorii externi şi factorii interni în limbă. Eu am arătat de ce nu există această diferenţă, că toţi factorii, chiar acei care sînt externi limbii, nu sînt externi vorbitorului şi de aceea nu sînt externi cu privire la vorbire şi că sînt fapte determinante în vorbire, dat fiind că vorbirea nu este o realizare autonomă a limbii şi o realizare ideală a limbii în afara oricărui context, ci dimpotrivă, vorbirea e întotdeauna vorbire într-o situaţie istorică şi în acord cu toate coordonatele istorice şi ale vorbitorului, care sînt în acelaşi timp coordonate istorice ale comunităţii. De aceea, trebuie să ţinem seama totdeauna de aceste fapte externe. Fără îndoială că putem să înţelegem de ce Ferdinand de Saussure nu voia să ţină seama de aceste fapte, cel puţin din punct de vedere metodologic, fiindcă altfel ştia el prea bine că trebuia să ţină seama de ele ca să afirme autonomia limbii şi ca să nu cadă în pericolul de a găsi explicaţii numai externe, care, în realitate, să nu explice nimica din punct de vedere intern în limbă. Deci această dorinţă de a spune: să constatăm întîi faptul şi apoi să-l legăm de alte fapte. Şi în asta avea, fără îndoială, dreptate, însă istoria nu este coerentă atunci cînd leagă faptul lingvistic de alte fapte. Descrierea ar fi cu totul incoerentă dacă n-ar mai descrie sistemul lingvistic, ci ar descrie determinările sistemului într-o situaţie istorică anumită, pe cînd istoria nu, istoria, dimpotrivă. Ţine de coerenţa istoriei să vezi obiectul în toate relaţiile sale, fiindcă istoria este întotdeauna ştiinţa faptului individual, şi ceea ce caracterizează faptul individual este că el se găseşte în relaţii infinite cu tot felul de alte fapte. Greutatea este să vezi care sînt faptele determinante. Asta se poate vedea numai studiind multe fapte lingvistice în acelaşi timp. Se poate vedea atuncea că, de exemplu, ceea ce se răspîndeşte ţine de un anumit centru cultural sau ţine de o anumită mişcare politică, religioasă sau culturală, sau că ţine de o anumită clasă socială care este imitată, fiindcă este clasa de prestigiu ş.a.m.d. Deci, văzînd diferite fapte care sînt determinate în acelaşi sens, se poate constata care a fost raportul în istorie dintre limbă şi faptele extralingvistice, celelalte dimensiuni ale comunităţii.
– Se poate afirma şi argumenta, ca pe o însuşire permanentă a sa, competenţa fiinţei umane de a produce ceva cu totul nou în limbă, ori adevărata putere de creaţie rămîne legată de momentul originii?
– Nu se produce niciodată ceva cu totul nou. Toate se produc într-un sistem şi înseamnă „a merge mai departe”, dincolo de sistem, însă realizînd tocmai virtualităţi ale sistemului sau virtualităţi ale tipului. Însă asta nu e un fapt care ar micşora valoarea creaţiei, deoarece creaţia în domeniul uman este totdeauna creaţie într-o situaţie istorică şi de acord cu posibilităţile care sînt date în istorie. În acest sens şi limba anterioară este numai o condiţie care e depăşită într-o limbă ulterioară, aşa cum arta anterioară este o condiţie depăşită într-o artă nouă, care însă nu e radical nouă, fiindcă altfel n-ar mai fi aceeaşi artă, acelaşi tip de artă.
– Cum apreciaţi cercetările de lingvistică românească şi îndeosebi cele de istorie a limbii române?
– Bine ştiţi dumneavoastră că eu nu sînt specialist de lingvistică românească, numai indirect. În realitate, eu mă ocup de toate limbile romanice şi de limba română în cadrul limbilor romanice, dar mă ocup şi cu lingvistica generală, şi cu teoria limbajului. Însă totuşi, fără îndoială, putem spune ceva şi despre lingvistica românească, adică făcută în România.
În primul rînd, putem să ne întrebăm dacă există contribuţii, prin lingvistica românească, la teoria generală a limbajului sau la teoria faptelor lingvistice sau la teoria limbii, la teoria istoriei ş.a.m.d. În general, putem spune că, în acest sens, avem destul de puţine. Spuneam şi ieri, la Arad, răspunzînd la o întrebare de acest fel, că marii noştri lingvişti s-au distins mai ales prin descrierea faptelor de limbă română sau prin istoria faptelor de limbă română şi prin interpretarea acestor fapte, dar mai puţin prin contribuţii la progresul general, metodologic sau teoretic, al lingvisticii. Fiindcă, în acest sens, putem spune că cei care au pătruns, cel puţin în parte, şi în Occident sau care au fost la înălţimea teoretică a epocii de fiecare dată cu Occidentul, au fost numai doi: B.-P. Hasdeu şi S. Puşcariu. În cazul lui Hasdeu, este aproape un miracol, fiindcă, deşi era autodidact în lingvistică, totuşi el a înţeles imediat care erau problemele centrale şi în teoria limbii şi a contribuit cu idei importante la teoria limbajului. Teoria circulaţiei cuvintelor, de exemplu, este o contribuţie personală şi originală a lui Hasdeu. Celălalt a fost Sextil Puşcariu, care a introdus aicea ideile şcolii de la Viena, ale lui Meyer-Lübke, însă în afară de asta avea şi talent teoretic şi inteligenţă teoretică şi deci a contribuit cu idei importante în privinţa legilor fonetice, de exemplu, sau în privinţa împrumuturilor, justificarea împrumuturilor şi în alte cazuri, mai ales în primul volum din Limba română, care este într-adevăr o capodoperă. Alţi lingvişti au fost foarte bine informaţi. Între ei, poate viziunea cea mai vastă şi din punctul de vedere al curentelor teoretice şi metodologice, şi din punctul de vedere al limbilor studiate, deşi s-a concentrat asupra limbii române, a avut-o domnul G. Ivănescu, chiar şi aici la Timişoara. Altfel, lingvistica română, din punct de vedere teoretic, a fost mai curînd receptivă şi deci a transmis mai ales anumite doctrine din Occident sau le-a aplicat. Chiar Philippide a aplicat, în realitate, teoria neogramatică a lui Herman Paul şi chiar într-o formă mai rigidă, mai puţin nuanţată şi flexibilă decît la Herman Paul. Iorgu Iordan a aplicat, a adus în ţară stilistica spitzeriană şi anumite interpretări mai mult sau mai puţin stilistice sau psiholingvistice ale lui Spitzer şi alte idei în alte domenii, însă tot aşa, fără să se poată identifica o contribuţie personală importantă la progresul teoretic al lingvisticii. Chiar şi cercetările de lingvistică romanică comparată şi de dialectologie romanică comparată, făcute asupra dialectelor româneşti şi a celor din sudul Italiei, nu sînt o contribuţie teoretică, fiindcă exista deja această idee şi fusese aplicată şi de alţi lingvişti şi în Occident. Al. Graur avea o înţelegere teoretică mai ales în sensul şcolii sociologice franceze: Meillet, Vendryes, însă era foarte nestatornic, ca să zicem aşa, în idee, în teorie şi de aceea a fost gata apoi să îmbrăţişeze marrismul. Cînd marrismul s-a prăbuşit, a îmbrăţişat alte forme ale materialismului dialectic aplicat la lingvistică şi deci n-a putut fi o călăuză în acest sens.
E cu totul altceva în domeniul descriptiv şi istoric. Acolo contribuţiile româneşti sînt importante şi chiar indispensabile pentru cunoaşterea limbii române, cunoaşterea dialectelor, cunoaşterea, să zicem aşa, a preistoriei sau cel puţin interpretarea preistoriei limbii române ş.a.m.d. Cît priveşte faptele istorice, eu aş găsi o insuficienţă fundamentală. Dat fiind că vorbim între prieteni, putem să vorbim şi de aceste insuficienţe ale lingvisticii româneşti, şi anume aceea de a fi considerat limba română în contextul ei istoric imediat, adică în legătură cu limbile slave sau cu ungara, chiar cu greaca modernă, cu albaneza, cu limba turcă ş.a.m.d., însă nu în acelaşi timp şi în contextul ei general romanic. În general, lingviştii români n-au fost buni cunoscători ai limbilor romanice şi de aceea ori au identificat construcţii paralele, de exemplu: între limba română şi italiană sau între limba română şi spaniolă, care se găsesc şi în alte limbi romanice, ori au greşit interpretînd inexact aceste construcţii paralele sau aparent paralele. Aşa, de exemplu, cineva interpretează construcţia spaniolă: va por los trent aсos ca identică cu construcţia românească: merge pe treizeci de ani. Nu-i adevărat! Va por los trent aсos înseamnă în spaniolă „are mai mult sau mai puţin de treizeci de ani”, poate avea 29, 30, 31, adică în jurul acestei cifre, pe cînd în italiană există construcţia: va per i trent’anni, ceea ce înseamnă „are douăzeci şi nouă şi merge spre treizeci”, exact ca în limba română. Evident, sînt aceste interpretări în acest sens. Ori, se miră alt lingvist, nici nu vreau să-i spun numele, fiindcă este un lingvist foarte important, de anumite construcţii sau expresii paralele în limba română şi în limba portugheză. El citează, de exemplu, că şi în portugheză se spune „albină lucrătoare” abeiha obreira. Dar în toate limbile romanice se spune aşa, deci nu e o construcţie paralelă numai cu portugheza. Şi în franceză e tot aşa, abeille ouvrière, în italiană ape operaia, şi în spaniolă tot aşa, este peste tot acelaşi lucru.
Ori, şi aceasta este încă mai grav, dat fiind că, în general, lingviştii români au cunoscut, cu foarte puţine excepţii, dintre limbile romanice aproape numai franceza, de obicei în forma ei modernă, atunci au considerat ca fapt romanic ceea ce se găsea în franţuzeşte şi în franceza modernă, şi au avut tendinţa să considere ca fapte neromanice şi să caute, de exemplu, în Balcani sau să considere ca balcanisme, sau ca slavisme, sau altfel fapte de limbă pentru care nu găseau confirmarea în franceza modernă. Ei bine, de multe ori, aceste fapte sînt cu totul normale în toate celelalte limbi romanice şi chiar şi în franceză, în franceza veche sau în franceza regională, însă exista această tendinţă de a considera ca model de romanitate franceza, limba cea mai îndepărtată, în realitate, de trunchiul romanic. Un anumit lingvist spune: „Iată, limba română şi limba albaneză au aceeaşi identitate de expresie pentru souvent şi pentru épais, adică pentru „frecvenţă” şi pentru „des” şi „adesea” sau chiar „des mă duc” (la cineva), şi i se părea atuncea un fapt evident balcanic. Nu, fiindcă în italiană se spune exact aşa: spesso, spesso (spesso înseamnă „des” şi „adesea”). Şi în alte limbi romanice există tot aşa. Sau în sardă se spune au, adică acest sau din lat. aut, au ca morfem de interogativ: „Au n-ai fost?” ş.a.m.d. Ei bine, este curentă în limba italiană, în toscană: „O che fai?” şi este atestat în limba latină acest aut cu valoare de interogativ; sau „L-am văzut an vară sau an” (= în anul trecut), expresie care, tot aşa, nu se găseşte în franceza modernă, deci, evident, trebuie să fie balcanism! Nu, fiindcă în italieneşte, chiar în toscană, se spune vid’io anno (= ne-am văzut anul trecut) ş.a.m.d. Sau cazuri mai grave, sisteme întregi de fapte, ca, de exemplu, formele de reflexiv, şi aici putem spune şi numele: Al. Graur, care vede că în limba română sînt şase forme de reflexiv sau şase tipuri, adică şi reflexivul pentru a se teme sau, tot aşa, pentru verbele fiziologice cu reflexivul, pentru anumite evacuări, pe care nu le găseşte în franceza modernă şi deci spune că reflexivul este, evident, calchiat şi importat din slavă, unde găseşte într-adevăr aceste construcţii paralele. Dacă ar fi ştiut numai puţină spaniolă, ar fi văzut că în spaniolă există aceleaşi şase forme, deci şi pentru a se teme, şi pentru verbele fiziologice, şi n-ar fi găsit că sînt slavisme sau balcanisme, fapte care, în realitate, sînt romanice. Adică defectul, insuficienţa este aceea de a nu fi considerat limba română în contextul ei romanic. De aceea, eu am insistat şi în toate studiile de lingvistică romanică asupra acestei unităţi general romanice. Aceste fapte care sînt în română există şi în alte limbi balcanice, dar de multe ori în limbile balcanice sînt din latina balcanică, dar şi atunci cînd, să zicem, e vorba de fapte din greaca modernă, şi am arătat, de exemplu, că fapte ca: am înnoptat în pădure sau am înserat într-un sat, sau în macedoromână: a piri în Viniţie, adică „m-au prins zorile în Veneţia” sau „în zori de zi am ajuns la Veneţia” ş.a.m.d., considerate ca balcanisme care ar proveni din greacă, nu pot fi greceşti, pentru că greaca veche nu numai că nu avea aceste verbe, ci nu avea nici verbele referitoare la părţile zilei, adică a se însera, a se înnopta nu existau în greacă. Singurul verb care exista era un verb care se aplica numai după-amiezii: δείλομαι, însă care este, de altfel, foarte rar, pe cînd limba latină era plină de verbe de acest fel, adică vesperascit „se înserează”, noctescit „se înnoptează”, lucescit „se face dimineaţă”. Aceste construcţii sînt paralele cu construcţiile din siciliană, din provensală, chiar şi din franceza veche şi mai ales din spaniolă şi din portugheză, unde există exact în acelaşi fel.
Asta în ceea ce priveşte lingvistica istorică. Şi aicea cred că e datoria şi ar fi şi misiunea lingviştilor românişti în viitor să considere cît mai mult limba română în contextul romanic, să nu confunde cu eventualele balcanisme, care fără îndoială că există şi ele, sau cu fapte din slavă ş.a. faptele care sînt romanice. De multe ori, aceste fapte romanice existau deja şi în limba latină. Un lingvist găseşte construcţii paralele între limbile balcanice, şi un altul observă că aceste fapte există şi în limba maghiară, de exemplu: a împlini atîţia ani, a împlini zece, cinci ani ş.a.m.d. în italiană este compiere cinque, dieci ani, adică „a împlini... ani”. Există şi în latină. E bine, e foarte bine să ştii latineşte cînd te ocupi cu limba română, şi nu o latină elementară, ci într-adevăr latineşte: cu cunoaşterea textelor din limba latină şi cunoaşterea latinei tîrzii, ca să vezi într-adevăr care sînt faptele care se întîlnesc deja în limba latină.
– Din nou aţi anticipat răspunsul la întrebarea pe care doream să v-o adresez: care ar fi sau ar fi trebuit să fie priorităţile lingvisticii româneşti actuale?
– Eu, în general, nu dau sfaturi sau mă feresc, fiindcă aceasta depinde şi de interesele fiecăruia şi de necesităţile învăţămîntului, de exemplu, adică aceste priorităţi sînt determinate şi din punct de vedere practic, şi politic ş.a.m.d. Eu cred că, din punct de vedere politic şi din punctul de vedere al politicii culturale, două probleme sînt astăzi la ordinea zilei în ceea ce priveşte învăţămîntul universitar în domeniul lingvisticii. Mai întîi, apărarea unităţii limbii române, după toate încercările care s-au făcut şi care sînt cu totul absurde, fiind motivate numai politic, de a recunoaşte, chiar de către unii lingvişti, pe lîngă limba română, şi o limbă moldovenească. Dacă se făcea această distincţie, atunci trebuia să se recunoască încă mai mult ca limbi celelalte dialecte româneşti: istroromâna, macedoromâna şi meglenoromâna, ceea ce unii au şi făcut. Deci iată la ce absurditate s-a ajuns admiţîndu-se teza sovietică, în loc să se discute critic această teză, de acord şi cu lingviştii sovietici, care ştiau că era o teză absurdă. Aşa s-a ajuns să se spună că există cinci limbi romanice orientale: istroromâna, macedoromâna, meglenoromâna, dacoromâna şi limba moldovenească. Deci e urgent, mai ales acuma, în faţa tendinţelor din Republica Moldova, e urgent să se apere din nou şi să se afirme, cu argumente serioase, această unitate de limbă, care este şi unitate de cultură, să se apere unitatea acestei limbi comune, bazate pe dacoromână în Dacia şi în toate teritoriile limitrofe.
În al doilea rînd, este indispensabil ca, pentru formarea viitorilor lingvişti români, dar şi pentru reintegrarea în cultura occidentală, în cultura romanică şi în cultura noastră tradiţională, să se reintroducă limbile clasice în şcoală şi să se predea aceste limbi în măsura necesară într-o ţară romanică, adică limba latină trebuie să se predea aicea atît cît se predă în Italia sau cît se predă în Spania sau în altă ţară latină, fiindcă este ruşine ca un român să nu poată cunoaşte baza însăşi a limbii române. Fără îndoială, ar fi bine să se studieze şi limba greacă. Pretextul, care de multe ori este avansat, că acest lucru nu s-ar putea face pentru că n-avem profesori destui trebuie respins, fiindcă şi profesorii s-ar forma dacă s-ar introduce aceste materii şi, de exemplu, la Universitate ar studia mai multă lume limbile clasice. Între timp, se poate şi improviza, aşa cum s-a improvizat atîţia ani pentru limba rusă. Cînd s-a introdus limba rusă, nu existau atîţia profesori de limba rusă şi totuşi, din motive politice, s-a introdus rusa şi s-a eliminat limba latină.
Asta ar fi, să zicem, o necesitate practică, pentru ca să se poată forma lingviştii români. Apoi, fără îndoială, tot în acest cadru, dacă admitem ceea ce spuneam cu privire la contextul romanic, ar fi bine ca, cel puţin la Universitate, să se facă destulă italiană, destulă spaniolă, ca să se vadă toate aceste coincidenţe între limba română şi celelalte limbi romanice.
Cît priveşte lingvistica teoretică şi metodologia ş.a.m.d., o urgenţă este informarea, să zicem aşa, completă sau cel puţin fără lacune prea mari, fiindcă informarea a fost aicea sporadică şi a fost mai mult sau mai puţin cazuală, adică cineva a avut ocazia să aibă un contact cu anumite cărţi din străinătate sau cu anumite direcţii şi imediat au fost îmbrăţişate aceste concepţii fără nici un spirit critic. Uneori e vorba de lingvişti foarte respectabili, însă aceştia ar trebui văzuţi într-o perspectivă istorică generală. De multe ori, înălţimea lor se reduce considerabil dacă-i comparăm cu alţii tot atît de valoroşi, sau mai valoroşi, mai importanţi ş.a.m.d. Adică, nu e vorba să se adopte numaidecît, în mod dogmatic, o anumită teorie sau o anumită concepţie, cum ar putea fi teoria sau concepţia mea, e vorba de a putea considera critic şi de a alege în mod justificat, adică nu de a alege din întîmplare, fiindcă din întîmplare a existat acest contact cu o anumită lingvistică. Asta este foarte greu, în general, şi ar trebui, de exemplu, să se organizeze şi un program de traduceri de opere importante în tot felul de direcţii şi de interpretări de studii, aşa cum au făcut ruşii la un moment dat, cînd, după ce a intervenit Stalin în lingvistica sovietică, şi-au dat seama că nu mai aveau informaţia suficientă şi că nu cunoşteau o mulţime de lucruri din Occident şi atuncea, deşi nu erau dispuşi să accepte anumite teorii, cel puţin au dezvoltat mai multe programe de informare. De exemplu, au editat seria de cărţi „Novoe v lingvistike”, adică „Ce e nou în lingvistică?”, cu multe volume în care se arăta ce s-a făcut în tipologie, ce s-a făcut în teoria istoriei, ce s-a făcut în teoria fonologiei ş.a.m.d., au tradus, de multe ori integral, opere lingvistice importante şi au publicat nişte caiete de informaţie (de exemplu, un caiet despre Saussure, alt caiet despre Vossler ş.a.m.d.). A putut fi şi aceasta o treabă utilă, fiindcă, din întîmplare, s-au nimerit şi lingvişti buni, importanţi, sau cîte o teorie interesantă. Alteori, nu. Şi la noi s-a dorit, fără prea mult spirit critic, să facem ceea ce se făcea altundeva. De exemplu, dacă a făcut cineva glotocronologie în America şi, pe urmă, cîţiva în Europa, ne-am apucat să facem şi noi glotocronologie, ca şi cînd ar fi o cucerire teoretică, în loc să spunem: nu, glotocronologia este o naivitate şi nu merită să ne ocupăm cu ea. Trebuie să spun că, din păcate, există această tendinţă, caricaturizată de Caragiale, „să avem şi noi faliţii noştri”.
– Aceasta nu s-a întîmplat cumva şi din cauză că marile personalităţi ale lingvisticii noastre s-au stabilit în străinătate şi au lipsit aici tocmai cei care puteau fi o autoritate?
– În parte, da, dar, în parte, şi din alte motive. Persoane de mare valoare au fost marginalizate, ca, de exemplu, domnul G. Ivănescu, care ar fi putut face mult mai mult pentru cultura românească şi pentru lingvistica românească, dar cînd a trebuit să se lupte pentru ale vieţii, aşa cum au trebuit să se lupte el şi alţii, atuncea putem spune că a făcut mult mai mult decît se poate aştepta în aceste condiţii. În alte cazuri, nu-i vorba de faptul că au plecat în străinătate, pentru că dintre lingvişti n-au plecat mulţi, iar unii care au plecat nu erau formaţi ca lingvişti importanţi cînd au plecat din ţară. Nu, a existat altceva: o neîncredere generală între români în ceea ce venea tot de la români, adică, dacă e din Franţa sau din străinătate, poate e mult mai bun, dar dacă e român, să aşteptăm să vedem ce spun alţii, ce spun, eventual, tovarăşii sovietici. De exemplu, eu am început să fiu citat în România după ce am fost tradus în Uniunea Sovietică, adică ei nu se temeau şi au tradus şi atuncea s-a putut cita cîte ceva. Pe de altă parte, a existat totdeauna în România un conflict între centrele universitare şi între şcolile de lingvistică, o nenorocire permanentă. Eu nu vreau să ştiu a cui a fost vina aicea, însă nu a existat o colaborare efectivă între Universitatea din Iaşi, Universitatea din Bucureşti şi Universitatea din Cluj, de exemplu. Dimpotrivă, dacă ceva venea de la Iaşi, atuncea era foarte prost recenzat la Bucureşti. Nici Sextil Puşcariu n-a fost preţuit la Bucureşti cum se cuvine, fiindcă era la Cluj. Dar Puşcariu, la Cluj, a făcut enorm. El a scos revista „Dacoromania”, a publicat Atlasul lingvistic român şi a scris mult, el şi ceilalţi din jurul lui, din şcoala clujeană, uneori lucruri mai modeste, însă utile, necesare, alteori lucruri într-adevăr foarte importante ş.a.m.d. De asemenea, cum e posibil ca o operă cum este Originea românilor a lui Philippide să fie recenzată pe o pagină şi jumătate sau două pagini în „Grai şi suflet”, la Bucureşti, de Ov. Densusianu şi să fie respinsă ca şi cînd n-ar avea valoare, să i se reproşeze stilul „bătrînesc” şi să se spună că nu se scrie aşa. Aceasta se poate scrie, dar după ce ai examinat şi toată documentarea lui Philippide ş.a.m.d. Numai pe urmă spui, la sfîrşit, că, din nefericire, autorul scrie într-o limbă bătrînească, fără o terminologie bine construită etc.
Asta a fost. Se înţelege că, pe de altă parte, această situaţie i-a stimulat pe lingviştii de la Iaşi să apere tradiţia ieşeană, pe cei de la Cluj să apere tradiţia clujeană şi tot aşa şi la Bucureşti. De exemplu, chiar într-un caz ca al domnului Ivănescu, care avea o viziune mult mai vastă şi care ştia bine ce au făcut clujenii şi ce a făcut Sextil Puşcariu, totuşi, cînd era vorba de Philippide, atuncea insista cu Philippide, fiindcă înţelegea că trebuie să apere tradiţia ieşeană ca atare, în loc să le considere pe toate ca o contribuţie la aceeaşi clădire, la acelaşi edificiu. De aceea, eu n-am strigat niciodată, deşi provin şi eu de la Iaşi, „Philippide!, Philippide!”, şi de aceea am semnalat întotdeauna importanţa lui Puşcariu şi chiar genialitatea lui Puşcariu ş.a.m.d., observînd însă, pe de altă parte, că Puşcariu scrie cu germanisme – ştia şi el foarte bine – şi că de abia în Limba română ajunge din nou la limba din tinereţe, fiindcă zeci de ani el a vorbit, a scris nemţeşte. De altfel, recunoaşte undeva în „Dacoromania” acest lucru cînd zice: „Noi, crescuţi toţi pe la şcoli străine şi care ne-am înstrăinat şi ne-am împestriţat limba” ş.a.m.d.
– Opera Dumneavoastră, care cuprinde un număr impresionant de cărţi şi studii, este foarte bine cunoscută în străinătate, multe dintre lucrările pe care le-aţi publicat pînă acum fiind traduse în numeroase limbi. De curînd, la Cluj, au apărut primele Dumneavoastră cărţi traduse în română: Anotimpul ploilor, la Editura Clusium, şi Limba română în faţa Occidentului, la Editura Dacia. Există un proiect mai amplu de traducere şi editare în limba română a operei Domniei voastre?
– Există mai multe, dar încă n-au o formă definitivă şi, pe de altă parte, nu sînt coordonate. Ceea ce propun, cînd mă întreabă colegii de la Iaşi, de la Craiova, acuma de la Timişoara, de la Cluj ş.a.m.d., este să se pună de acord şi să facă un program de traducere, ca să nu traducă aceleaşi lucruri, ci să traducă tot ceea ce e esenţial. Deci o traducere ca aceasta care s-a făcut, Limba română în faţa Occidentului, e binevenită, fără îndoială, dar este, din punctul de vedere al contribuţiei mele la lingvistica generală şi la teoria limbajului, o scriere marginală. Numai fiindcă privea limba română a fost editată această carte în primul rînd. Ar trebui să se coordoneze acest program de traduceri şi să nu se traducă după anumite interese, să zicem, particulare sau locale. De exemplu, la Constanţa vor să traducă Principiile de semantică structurală, la Suceava vor să traducă toate lucrările de teorie scrise în franceză, fiindcă nu ştiu traducătorii nici spaniola, nici engleza, nici germana, la Craiova vor să traducă volumul de studii de lingvistică romanică. Ar trebui coordonate toate aceste lucruri, să se vadă ce se poate publica şi ce este mai urgent, să spunem aşa, şi pentru a da o imagine cît mai completă a profesorului Coşeriu, şi pentru a fi mai de folos pentru studenţi, ca să aibă într-adevăr tot ceea ce poate fi contribuţie, mai mult sau mai puţin esenţială sau de bază, la diferite discipline, de exemplu: lingvistica textuală sau semantica structurală, sintaxa funcţională, tipologia lingvistică, istoria filozofiei limbajului, adică sînt anumite aspecte esenţiale chiar pentru mine, ca să nu se prezinte o figură, să zicem, deformată în ceea ce mă priveşte. Eu am propus şi la Iaşi, domnului D. Irimia, şi am propus şi celor de la Suceava să se pună de acord cu cei de la Iaşi şi tot aşa i-am propus domnului M. Borcilă de la Cluj, care este cel mai bun cunoscător al scrierilor mele pînă acuma, să traducă tot ceea ce pregătesc doi elevi ai mei, care sînt profesori în America de Sud: unul în Argentina, celălalt în Santiago de Chile. Ei tocmai pregătesc o antologie foarte mare, de vreo 700 de pagini, cu traduceri complete pentru fiecare domeniu şi cu o introducere de vreo sută de pagini, unde e considerată toată concepţia şi toată contribuţia mea. Pentru fiecare problemă se fac trimiteri la partea din antologie unde se găseşte studiul meu, în care exprim o părere sau alta. Deci e foarte bine făcut acest volum, mai ales că de multe ori e vorba de idei diferite, care apar într-un articol, să zicem, de dialectologie, unde se pot găsi şi fapte de tipologie sau de sociolingvistică. S-ar putea face un lucru foarte bun, însă e nevoie de traducători care ori traduc din traducerea spaniolă, pentru că ei fac această antologie cu studii scrise în spaniolă şi cu traduceri în spaniolă pentru articolele sau studiile publicate în alte limbi, ori traduc direct din germană, din italiană, din engleză şi din franceză. Aşadar, s-ar putea ori traduce totul din spaniolă, dar asta ar însemna că uneori se traduc traduceri, ori să se găsească traducători şi de germană, şi de engleză, şi de franceză, şi de italiană, care să traducă de fiecare dată aceleaşi lucruri ce se găsesc în această Antologie, însă direct din textul original, nu dintr-o traducere ulterioară. Asta ar fi foarte bine. Lucrurile se găsesc, în momentul de faţă, în mîna domnului D. Irimia de la Iaşi şi în mîna domnului Mircea Borcilă de la Cluj, însă e nevoie şi de traducători, şi de bani pentru tipărire.
Alt proiect e al doamnei Flora Şuteu de la Bucureşti, care vrea să facă un fel de antologie numai cu articole de filozofia limbajului, care sînt vreo zece-douăsprezece şi aproape toate în germană, ea ştiind bine nemţeşte.
Alt proiect este cel al profesorului St. Dumistrăcel de la Iaşi, care a făcut o antologie sau o culegere cu toate studiile mele care au de a face cu dialectologia, cu sociolingvistica, etnolingvistica ş.a., cu centrul în dialectologie. Acest volum a apărut sau apare la Chişinău. Fără îndoială, şi asta e bine, dar de fiecare dată este alt aspect. O antologie, cum spuneam, ca aceea pe care o pregătesc aceşti sud-americani, ar fi lucrul cel mai bun şi, într-un sens, cel mai urgent dacă s-ar putea face, fiindcă atunci ar fi într-o singură carte aproape tot ceea ce este esenţial, iar apoi s-ar putea face, cu ceva din această carte şi cu alte lucrări, de exemplu, un volum de studii de dialectologie şi sociolingvistică, alt volum cu studiile de filozofia limbajului, alt volum de semantică structurală ş.a.m.d.
Mai există un proiect rămas deocamdată mai mult sau mai puţin neconturat, al Academiei Române, care ar vrea, sau spunea că ar vrea, să publice tot, însă ar dura foarte mult timp, poate chiar douăzeci de ani, de aceea spuneau că între timp ar fi bine să publice alţii lucruri parţiale, fiindcă ei, Academia, ar publica opera completă, însă încetul cu încetul2.
– Să dea Dumnezeu să se împlinească, pentru că acum nu prea avem propensiune către lucrurile care trebuie făcute cu acribie şi cu profesionalism. Se fac traduceri cu totul haotic, adică sînt alese lucrări ce li se par unora că sînt în vogă, nu ce este cu adevărat necesar culturii şi ştiinţei române.
În 1991 aţi afirmat că Timişoara este una dintre cele două capitale morale ale românilor, cealaltă fiind Chişinăul. Credeţi că în 1994 ele reprezintă acelaşi simbol?
– Cred că au reprezentat acest simbol într-un anumit moment istoric al românismului şi al românimii să spunem, adică sînt cele două oraşe în care s-a trezit şi s-a afirmat mai ales conştiinţa naţională şi dorinţa de prefacere, unde s-au manifestat aceste semne de renaştere şi, aş zice, de o nouă spiritualitate, în sensul unei morale, unei etici a românismului. La Chişinău, chiar ceva mai înainte. În realitate, Chişinăul a fost un fel de model şi pentru mişcarea din România, fiindcă românii de acolo au început, din alte motive, ceva mai devreme. În acest sens spuneam că sînt cele două capitale ale românismului. Asta nu înseamnă că trebuie să se menţină mereu. Persoanele care au luat parte la această reformă, la această prefacere, la această revoluţie şi spirituală, şi morală sînt, cred, în parte, aceleaşi şi rămîn. Cei mai mulţi sînt şi acuma de acord cu aceleaşi principii şi n-au renunţat la ele, deşi situaţia s-a înăsprit, mai ales la Chişinău, din motive pe care le cunoaştem. Ceea ce-mi părea mie semnificativ şi chiar simptomatic în cazul Chişinăului a fost că acolo, pentru a doua oară, s-a aprins această flacără a românismului, fiindcă şi cealaltă Unire a început la Chişinău. Ardelenii au pregătit Unirea la Chişinău: Onisifor Ghibu era la Chişinău, Goga scria la Chişinău; venise tot acolo, din Siberia, din prizonierat, Legiunea Ardelenilor, cei care luptaseră în armata austro-ungară şi fuseseră luaţi prizonieri. Toţi s-au întors spre Occident la Chişinău şi acolo s-a pregătit Unirea Ardealului. Aceasta înseamnă că totuşi nu s-a pierdut la Chişinău, în atîţia ani, o anumită conştiinţă a unităţii românilor, şi asta mi s-a părut semnificativ. Iar în cazul Timişoarei, ce mi s-a părut şi mi se pare că şi astăzi este important e că s-a făcut o mişcare fără duşmănie interetnică şi că nu s-a acceptat această, să-i zicem, insinuare a conflictelor etnice, care totdeauna a fost instrumentul prin care cei ce erau de acord din punct de vedere politic şi împotriva regimului erau dezbinaţi, pe cînd aicea au fost, în acel moment, de acord toţi. N-au spus românii că nu vor cu ungurii sau ungurii că nu vor cu românii sau cu nemţii, ci a fost acest spirit de la Timişoara, care însemna, în acelaşi timp, şi prietenie cu toţi. S-a văzut imediat şi reacţia Ungariei, care a început să trimită camioane cu ajutoare ş.a.m.d. nu numai pentru unguri, ci pentru toată această mişcare. Aceasta mi s-a părut mai impresionant, mai ales fiindcă eu cred că, în general, nu se poate naşte nimica bun din duşmănie, şi că, fără îndoială, chiar acolo unde sînt conflicte, trebuie să încercăm să le rezolvăm paşnic şi să ne înţelegem, pentru că nu poate exista şi este nedemnă de om ura iraţională împotriva unui popor. Chiar dacă doi, trei, patru, cinci, o sută de unguri greşesc şi fac ceva, asta nu înseamnă că: „ungurii fac..., ungurii zic...” şi că trebuie să se producă imediat o aţîţare împotriva ungurilor în general. Eu îmi amintesc întotodeauna de atitudinea unui român, despre care nu se poate spune că n-ar fi fost naţionalist şi că n-ar fi fost antimaghiar la nivelul politic cel mai înalt, însă, în acelaşi timp, şi cel mai corect, adică mă gîndesc la Octavian Goga. În politica superioară, Goga înţelegea să nu cedeze în anumite puncte esenţiale cu privire la Transilvania, însă în acelaşi timp el era prieten cu Ady Endre, îl adăpostea la el acasă, el a tradus Tragedia omului a lui Madách ş.a.m.d., şi nu credea că ungurii sînt canibali ş.a.m.d. Am constatat de multe ori la unguri dorinţa de împăcare, cel puţin la unii dintre ei. Chiar şi astă-noapte auzeam la radio, venind de la Arad, în maşină, un reportaj unde ungurii de la Budapesta şi guvernul maghiar se declarau în dezacord cu U.D.M.R.-ul care voia să facă scandal pe nu ştiu ce chestiuni şi, în general, spuneau că nu vor continua această politică de conflicte, ci că trebuie să ne împăcăm cu vecinii noştri, şi cu Slovacia, şi cu România, şi cu Serbia în privinţa Voivodinei. Se spunea, nu ştiu dacă afirmaţia o făcea ministrul de externe sau Gyula Horn, că „Nu putem trăi îndelung între duşmani; trebuie să ajungem la o înţelegere”, ceea ce mi se pare o idee foarte nobilă, pe care ar trebui să o adoptăm şi noi. Numai aşa se pot rezolva conflictele, oricare ar fi. Fără îndoială, sînt uneori conflicte grave şi chiar dureroase, însă numai dacă există această dorinţă de împăcare se poate ajunge la rezolvarea lor.
Mi se pare că la Timişoara s-a manifestat această tendinţă spre înţelegere şi spre unitate fără să se ţină seama de diferenţele de religie, de naţionalitate ş.a.m.d. Cred că şi Aradul are, mai mult sau mai puţin, o atitudine asemănătoare şi că, de exemplu, Timişoara n-ar fi de acord cu ceea ce se întîmplă la Cluj, unde, în parte, au fost aţîţate conflictele, mai ales cu ungurii. Nu-i putem muta pe unguri altundeva şi nici noi nu ne putem muta, aşa că vom trăi cu ei, şi vom trăi secole împreună, aşa că trebuie să se găsească un mod de a convieţui.
– În cercurile oficiale din Republica Moldova se preconizează revenirea la termenul de „limbă moldovenească” pentru româna vorbită în Basarabia. În ce măsură reîntoarcerea la situaţia din perioada imperiului sovietic va afecta evoluţia vieţii culturale moldoveneşti şi relaţiile româno-moldovene?
– Nu putem şti ce se va întîmpla în viitor şi în ce măsură aceasta poate afecta raporturile culturale între Republica Moldova şi România. Ceea ce putem spune este că ne temem că măsurile nu vor rămîne la acest aspect mai mult sau mai puţin terminologic, fiindcă ceea ce se vede, după cîte s-au întîmplat în ultimul timp, e mult mai grav. Nu e vorba numai de a numi limba altfel, fiind aceeaşi limbă, ci e vorba într-adevăr de a se ajunge la o ruptură în cultură şi chiar la o ruptură în relaţiile politice şi la o nouă orientare înspre răposata Uniune Sovietică, care e răposată într-un sens, dar nu vrea să moară. Dimpotrivă, vrea să reînvie. Aceasta mi se pare mult mai grav decît numele, fiindcă cei care scriu şi cei care sînt responsabili astăzi încă de universitate, de şcoală ş.a.m.d. ştiu prea bine că, chiar dacă ar numi-o „limbă moldovenească”, scriu exact aceeaşi limbă ca şi românii din România. Cînd Druţă a început şi a scris „limba moldovenească”, dat fiind că scria limba de acasă de la el, atunci aceasta era pur şi simplu o limbă românească şi nu exista nici un pericol. Ei considerau, în acelaşi timp, toate tradiţiile culturale şi literare româneşti şi ca tradiţii ale basarabenilor. Ar fi mult mai periculos însă dacă se trece la altceva, dacă se începe cu numele: „limba moldovenească” şi apoi se încearcă a se construi într-adevăr o limbă pe baza faptelor locale şi pe baza faptelor din Transnistria sau o limbă în mare parte artificială, cum era această „limbă moldovenească” pe care, în realitate, n-o vorbea nimeni, dar era făcută numai să fie cît mai îndepărtată de limba română. Desigur, n-a avut nici un succes, fiindcă, dacă se făcea pe baza faptelor româneşti, tot limbă română era, chiar dacă se spunea, să zicem, gîtlegău în loc de cravată ş.a.m.d. Însă faptele sînt, să spunem aşa, cu mult mai grave, de aceea trebuie să luptăm chiar şi pentru nume. Spun să nu se înceapă cu schimbarea numelui, fiindcă nu are nici un sens să afirmi că limba este aceeaşi, dar că o numim altfel. Spuneam şi la Chişinău, din punct de vedere ştiinţific, a afirma că există o „limbă moldovenească” deosebită de limba română, chiar dacă e vorba de limba vorbită în Basarabia, este o greşeală dacă e de bună-credinţă şi este o minciună dacă e de rea-credinţă, cum e aproape întotdeauna, fiindcă e de ajuns să te uiţi la un atlas lingvistic ca să vezi că frontierele lingvistice, izoglosele, nu merg pe verticală, ci dimpotrivă, adică ajung faptele de la Nistru pînă în Maramureş şi faptele din sudul Basarabiei pînă la Brăila şi în tot sudul Moldovei; Moldova de Sus, Basarabia de Sus are z, s ş.a.m.d. ca la Iaşi, la Botoşani şi la Neamţ, iar Moldova de Sud, Basarabia de Sud are g, c ş.a.m.d. ca la Brăila şi ca la Rîmnicu Sărat ş.a., adică noi am spune, în nord, pentru o localitate de pe Dunăre, Zurzuleşti, ei spun Giurgiuleşti, fiindcă ei au g şi o mulţime de izoglose demonstrează acelaşi lucru.
Dacă e vorba de chestiunea practică, nu ştiinţifică, dacă se vrea o limbă construită pe baza graiurilor locale, atunci este o utopie, fiindcă nu s-ar putea construi o limbă pe baza graiului din Transnistria sau pe baza unor construcţii artificiale. Această limbă ar fi de neînţeles pentru majoritatea populaţiei din Basarabia. Nu vor accepta nici scriitorii. Ar fi o utopie ca limbă diferită, fiindcă oricît s-ar strădui, dacă se face cu elemente moldoveneşti de acolo, tot română va fi. Va fi o altă formă a limbii române şi nimic altceva. Din punct de vedere politic, spuneam, este o crimă, fiindcă aceasta înseamnă să negi tradiţiile adevărate, autentice, ale acestui popor şi să-l minţi, să-i spui că el ori nu are nici o tradiţie, ori că are alte tradiţii, care nu sînt tradiţiile lui, adică să-l ataci în fiinţa lui spirituală şi culturală. Asta este, din punct de vedere politic, o crimă. Deci greşeală sau minciună, utopie ori crimă! Nu putem ieşi din această caracterizare.
– Aţi fost numit preşedinte de onoare al celui de-al V-lea Congres al Filologilor Români, care va avea loc luna viitoare la Iaşi şi Chişinău. Ce aşteptaţi de la această importantă reuniune ştiinţifică panromânească?
– Dacă s-ar putea într-adevăr ţine şi la Chişinău şi dacă am putea trece şi la Cernăuţi, cel puţin o jumătate de zi, cred că ar avea efecte importante şi binefăcătoare, fiindcă am putea, nu aici la Iaşi, unde nu e nevoie, ci la Chişinău să zguduim puţin conştiinţele, şi la Cernăuţi, chiar dacă acolo nu-i nevoie de a zgudui conştiinţele, pentru că românii, puţini cîţi au rămas, sînt români şi nu au această tendinţă de a se îndepărta de românism, însă acolo s-ar putea afirma, să spunem aşa, prezenţa culturală românească faţă cu Guvernul şi cu autorităţile ucrainene. Deci, în această privinţă, ar fi foarte, foarte important acest Congres. Deocamdată nu ştim cum se va putea realiza. Oricum, tema rămîne şi mi se pare foarte important ca unitatea de limbă şi unitatea naţională să fie susţinute din diferite perspective, atît de lingviştii şi filologii din statul România de dincoace de Prut, cît şi de toţi filologii serioşi şi de toţi cei angajaţi în învăţămînt şi în cercetare în Republica Moldova. Nu ştiu dacă aţi văzut că s-a publicat primul volum din noul atlas lingvistic moldovenesc, care nu se mai numeşte „moldovenesc”, ci este Atlasul lingvistic român pe regiuni, iar regiunile sînt Bucovina de Nord, Basarabia, Transnistria şi tot ce se află mult mai departe. Deci, pur şi simplu, din nou Atlasul lingvistic român, şi nu „moldovenesc”, care, fără îndoială, va continua aşa atît cît mai rezistă, dacă rezistă, la presiuni. Academia de acolo a adoptat limba română chiar şi pentru materiile aşa-zise ştiinţifice, naturale ş.a.m.d. Cel puţin la Universitatea din Bălţi, deşi Bălţiul este un oraş mai rusificat decît Chişinăul, pentru că are numai vreo 30% de românofoni, toate materiile sînt predate în limba română şi nu se acceptă predarea unor materii în limba rusă. La Bălţi se spune că este universitate românească, deci trebuie să se predea limba română! Dacă profesorul nu ştie fizica în limba română nu poate fi profesor la Universitatea din Bălţi. El poate fi profesor altundeva, fiindcă aicea ori învaţă româneşte, ori trebuie să predea cineva care ştie româneşte. De aceea, eu cred că avem o anumită rezistenţă culturală la universitate, la şcoală, la institutele de cercetare ş.a.m.d. În realitate, cultura şi limba n-au făcut-o politicienii niciodată, desigur, cu excepţia celor care erau în acelaşi timp şi intelectuali, ci au făcut-o totuşi intelectualii. Aşa a fost şi în Transilvania şi sper să rămînă aşa şi în Republica Moldova.
Interviu realizat de George Bogdan Ţâra
 
Note
1 Parţial, acest interviu a fost publicat, sub titlul Cu Eugeniu Coşeriu, despre capitalele limbii române, în rev. „Orizont”, nr. 5, 17 mai 1995, p. 8-9.
2 După cîte ştim, din 1994 pînă în prezent, au mai fost editate în limba română: Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), supliment la „Anuarul de lingvistică şi istorie literară”, T. XXXIII (1992-1993), seria A, Lingvistică, Iaşi, 1994; Eugen Coşeriu, Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică: trei studii, Prefaţă de Silviu Berejan, [ed.] Stelian Dumistrăcel, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1994; Eugeniu Coşeriu, Introducere în lingvistică, Traducere de Elena Ardeleanu şi Eugenia Bojoga, Cuvînt înainte de Mircea Borcilă, Cluj, Editura Echinox, 1995; Lingvistica integrală, Interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996; Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, Versiune în limba română de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997; Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga, Cuvînt înainte de Mircea Borcilă, Chişinău, Editura ARC, 2000. Articole, studii, comunicări ale ilustrului savant au fost tipărite şi în presa din Republica Moldova. Revista „Limba Română” de la Chişinău a publicat, de-a lungul anilor, majoritatea textelor coşeriene privind realităţile lingvistice din Republica Moldova şi a dedicat cîteva ediţii speciale vieţii şi activităţii lui Eugeniu Coşeriu (nr. 3-4, 1996; nr. 10, 2002; nr. 4-8, 2001).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog