Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRO DIDACTICA

Valorile stilistice ale părţilor de vorbire (însemnări din perspectivă didactică)

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

1. Întrucât lucrarea noastră a plecat de la necesităţi didactice, se cuvine să analizăm mai întâi, în această privinţă, programele şcolare şi manualele1.
[a1] Astfel, programa de limba română pentru gimnaziu prevede următorul standard curricular de performanţă2 (aferent obiectivului cadru nr. 3 – Dezvoltarea capacităţilor de receptare a mesajului scris): „S10 – Recunoaşterea valorilor expresive ale categoriilor morfologice şi a relaţiilor sintactice dintr-un text dat”. Se înţelege că „expresiv” înseamnă aici ‘stilistic’. Ca recomandare, descoperim în aceeaşi programă: „Dimensiunea stilistică a faptelor de limbă se preconizează a fi tratată la secţiunea consacrată studiului textelor literare şi de câte ori profesorul găseşte soluţia practică cea mai eficientă”.
[a2] Răsfoind manualele de gimnaziu, am constatat că valorile stilistice / expresive ale părţilor de vorbire sunt tratate lacunar: sunt abordate, în special, mijloacele expresive de redare a superlativului absolut [conform indicaţiilor din programă] sau stilistica adjectivului, în general. Nu există o sistematizare coerentă şi unitară a acestor valori pentru fiecare parte de vorbire ca atare.
[b1] Programa de liceu, la clasa a X-a (atât la CD tip A, cât şi la CD tip B), prevede, la secţiunea conţinuturilor (desigur, referitoare tot la receptarea textului), şi „valorile stilistice ale unor categorii morfosintactice” şi... cam atât.
[b2] Manualele de liceu abordează doar câteva aspecte legate de această problemă, un subiect preferat fiind „Timpurile verbului – valori stilistice3. Semnalăm un manual (aproape o excepţie!) care prezintă organizat şi cu exemple (dar nu fără scăpări!), sub titlul „Mijloacele morfologice ale subiectivităţii vorbitorului”, cele ce ne interesează aici: Ion Dună, Raluca Dună, Limba şi literatura română. Manual pentru clasa a XI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2004, p. 52-55. Pe câteva pagini, sunt clasificate şi ilustrate valorile stilistice ale substantivului, ale adjectivului [totuşi lipseşte adverbul!], ale pronumelui, ale verbului şi ale interjecţiei. La sfârşit sunt cuprinse şi câteva exerciţii de recunoaştere a acestor valori.
[c] Observaţii şi concluzii tranzitorii. Considerăm că menţiunile din programele şcolare, referitoare la valoarea stilistică a părţilor de vorbire, sunt corect formulate şi adecvat încadrate, deşi poate că ar fi trebuit să se insiste mai mult asupra respectivelor noţiuni de stilistică şi la liceu. În schimb, manualele sunt deficitare în această privinţă, tratând problema mult prea superficial. Să nu uităm însă că manualul reprezintă un auxiliar în munca profesorului la clasă şi un ajutor mai preţios elevilor. Profesorul nu trebuie să se limiteze la manual, ci să caute (acolo unde are nevoie) noţiunile de stilistică şi exemplele în cărţile de specialitate. Evident că poate apela (e chiar indicat!), în special în ceea ce priveşte ilustrările, şi la experienţa de lectură proprie.
2. La ce surse de referinţă ar trebui să meargă profesorul de limba română pentru a se informa şi lămuri în această problemă? Iată câteva opere fundamentale:
[a1] Pentru bogăţia de fapte, merită consultată cartea de căpătâi a lui Iorgu Iordan, Stilistica limbii române (ediţia a II-a), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975. La p. 101-205 sunt studiate (pe capitole) „Fenomenele morfologice”: substantivul, adjectivul, pronumele, numeralul, verbul, adverbul, diminutive, augmentative, formaţii prefixate, compuse. Lingvistul avertizează că „destule fapte sintactice, la care constatăm intervenţia afectului, pot fi considerate ca aparţinând morfologiei, după cum diverse fenomene, care vor fi discutate aici, ar putea fi tot atât de bine puse la sintaxă” (p. 101)4.
Iorgu Iordan împărtăşeşte concepţia stilistică a lui Ch. Bally, pe care grefează unele idei ale lui Leo Spitzer. Concepţia este, în temeiurile ei, greşită. Coşeriu critică „stilistica limbii” de tip Bally, afirmând că distincţia între forme „afective” (sau „expresive”) şi forme „logice” (sau „intelectuale”) este inacceptabilă la nivelul limbii: „expresivitatea unei forme se măsoară prin raportare la o finalitate expresivă concretă, şi nu există motiv pentru a afirma că un mod lingvistic care exprimă în mod adecvat indiferenţa sau siguranţa ar fi «mai puţin expresiv» decât altul, care exprimă – tot în mod adecvat – dorinţa, teama, nesiguranţa etc. Tocmai acesta este viciul originar al aşa-zisei «stilistici a limbii», care încearcă zadarnic să-şi delimiteze obiectul, faţă de cel al gramaticii, în planul limbii abstracte. Nu există un domeniu «stilistic» (sau «expresiv») în domeniul «limbii»: din punct de vedere «expresiv», toate modurile lingvistice au «valoare expresivă»; iar din punctul de vedere numit, în mod eronat, «logic», toate au o «valoare logică»”5. O critică formulează şi Dumitru Irimia, în Stilistica sa (vezi infra).
[a2] Mult mai bine fundamentată teoretic, deşi nu la fel de bogată în material, este cartea lui Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, 1999. „Nivelul morfologic” este tratat la p. 88-99. Meritul lucrării este şi acela că acordă o mai mare atenţie beletristicii.
[a3] Un volum dedicat exclusiv limbajului literaturii artistice a scris Ştefan Munteanu: Stil şi expresivitate poetică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972. Autorul recomandă şi constituirea unei stilistici diacronice. Se poate adăuga aici, mai ales pentru contribuţiile din vol. II, lucrarea lui Ion Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj, 1973 [vol. I]; Limbajul poeziei culte, 1985 [vol. II], Editura Academiei, Bucureşti.
[b] O concepţie stilistică (numită lingvistica textului) în plină dezvoltare (mai puţin în România!) îi aparţine lingvistului, de origine română, Eugeniu Coşeriu6. O schiţă foarte bună a acestei concepţii poate fi găsită în Eugen[iu] Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), supliment al publicaţiei „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, t. XXXIII, 1992-1993, Seria A. Lingvistică, Iaşi, 1994, p. 145-161 [cap. Limbajul poetic].
Conform viziunii coşeriene (grefată pe teoriile unor savanţi precum Giambattista Vico, W. von Humboldt, Benedetto Croce), deplina funcţionalitate a limbajului se manifestă în limbajul poetic – şi prin poezie Coşeriu înţelege literatura în general, ca artă –, toate celelalte aşa-zise stiluri funcţionale fiind, de fapt, reduceri ale acestei deplinătăţi funcţionale a limbii. De asemenea, limbajul curent (înţeles ca limbaj „normal”) se prezintă ca o deviere faţă de totalitatea limbajului. În schimb, limba marilor scriitori coincide, practic, cu limba istorică (naţională), ca realizare a posibilităţilor / virtualităţilor deja date în aceasta. Aşadar, din această perspectivă, nu stilul beletristic este cel deviant sau „anormal”; din contră, celelalte limbaje sau stiluri funcţionale sunt reductive.
Când se identifică, de pildă, „limba lui Eminescu” cu limba română (sau „limba lui Shakespeare” cu engleza ori „limba lui Dante” cu cea italiană), nu ar trebui luată în consideraţie limba literară, ci limba istorică (sau naţională) cu întreaga ei diversitate (în timp şi spaţiu, socială şi stilistică). La modul practic, se poate susţine că „limba lui Eminescu” coincide (nu neapărat cantitativ) cu limba istorică7 cel puţin din două motive: [a] întrucât conţine forme arhaice, regionale, populare etc. ale limbii române din trecut şi prezent; [b] întrucât prezintă noi forme (cuvinte, sintagme) pornind de la posibilităţile / virtualităţile creatoare ale limbii (aspect evidenţiat şi de G. Călinescu) – numai în acest sens se poate afirma că un mare poet / scriitor este un „creator de limbă”.
Astfel, plecând de la ideile lui E. Coşeriu, se poate demonstra că scriitorii de valoare încalcă frecvent norma, dar o fac în spiritul limbii române, respectând sistemul acesteia, căci limba este o tehnică virtuală (un „a şti să faci”) formată, pe de o parte, din «normă» (tot ceea ce este tradiţional, comun şi constant, deşi nu în mod necesar funcţional, în vorbirea corespunzătoare unei limbi) şi, pe de altă parte, din «sistem» (ce conţine doar opoziţiile funcţionale sau trăsăturile distinctive, adică toate posibilităţile).
Mai mult decât atât, lingvistica textului, în accepţia lui Coşeriu, reprezintă, într-o foarte mare măsură, o hermeneutică a textului literar preocupată de revelarea sensului (adesea ascuns) al operei literare.
[c] O carte declarat didactică, semnată de Georgeta Corniţă, este Manual de stilistică, Editura Umbria, Baia Mare, 1995. Pe problema vizată, pot fi consultate cu folos (datorită caracterului sintetic) p. 141-145. Prezentarea pe care urmează să o facem este, de altfel, tributară respectivei secţiuni, tocmai datorită scopului pe care ni l-am propus.
3. Pornind dinspre cercetările lui Eugen Câmpeanu (dedicate stilisticii substantivului), Georgeta Corniţă afirmă că „valoarea stilistică trebuie considerată întotdeauna o funcţie a faptului de limbă dat” (Corniţă, op. cit., p. 142). Altfel spus, potenţialul stilistic al fiecărei clase gramaticale este pus în evidenţă la nivelul contextului.
Substantivul deţine rolul central în ceea ce priveşte expresivitatea, putând primi, în context, valoare stilistică prin actualizarea următoarelor mărci gramaticale: concret / abstract; comun / propriu; determinat / nedeterminat; nominativ în loc de vocativ; genitiv în loc de nominativ; acuzativ în loc de nominativ; acuzativ pentru genitiv, acuzativ pentru dativ, dativul destinenţial [sic!]; substantivare a adjectivelor prin vocativ; superlativul substantivului etc.
Despre pronume se afirmă că acesta are o mare capacitate de abstractizare, marcând stilistic orice fel de text: „prin folosirea lui, echivocul şi ambiguitatea îşi pot spori sau diminua intensitatea. El conexează şi actualizează termeni, filtrează şi ierarhizează atitudini şi subiectivităţi” (ibid., p. 143). Ca mărci stilistice constituite din actualizarea unor mărci gramaticale se pot aminti: valoarea neutră; anticiparea sau reluarea pronumelor; formele de dativ etic şi dativ posesiv; variantele populare sau regionale; opoziţia de persoană; reflexivitatea; posesia; ideea de spaţializare, de identificare, de imprecizie, ambiguizare, relaţionare, negare etc.
Adjectivul prezintă interes din punct de vedere stilistic mai ales referitor la categoria comparaţiei. Efect expresiv au: superlativul construit cu alte adverbe decât foarte; superlativul obţinut prin repetare sau prin reluare; superlativul construit prin schimbarea topicii. Se pot identifica şi alte situaţii cu valoare expresivă ce implică adjectivul, precum sinonimia adjectivală progresivă; antonimia adjectivală cu efect antitetic etc.
Numeralul poate primi şi el valoare stilistică când depăşeşte semnificaţia denotativă, exprimând aproximaţia, cumulul, constanţa, calitatea.
Verbul, alături de substantiv, reprezintă o parte de vorbire foarte bogată în valenţe expresive. Categoria diatezei generează efect stilistic prin întrebuinţarea reflexivului (pasiv, reciproc, eventiv sau obiectiv); de asemenea, categoria modului, în special prin imperativul exprimat prin conjunctiv sau indicativ, prin prezumtiv, prin predicativizarea modurilor nepersonale. Timpurile creează o largă posibilitate de interpretare şi de marcare stilistică a textului prin: prezentul gnomic (permanent), prezentul istoric, prezentul în loc de viitor; prin nuanţele imperfectului (de marcare a continuităţii, repetării, duratei, atenuării, cu valoare emoţională, în loc de condiţional-optativ perfect); prin valorile perfectului şi mai mult ca perfectului (anterioritate, simultaneitate aproximativă) sau prin valorile optative ale viitorului popular. Valori expresive rezidă şi în utilizarea contextuală a verbelor impersonale cu valoare personală şi invers.
Tot prin categoria comparaţiei obţine şi adverbul valorile sale stilistice, iar interjecţiile (şi onomatopeele) „plasticizează expresia în orice context” (ibid., p. 145).
4. Observaţii: Cele mai multe [şi mai însemnate] valori stilistice sunt concentrate în jurul substantivului, al adjectivului, al verbului şi al adverbului. Aspectul acesta este cu atât mai evident în cazul frazeologismelor expresive. Practic, expresiile (ca şi metaforele8) sunt, spre deosebire de locuţiuni9, doar de patru tipuri: substantivale, verbale, adjectivale şi adverbiale. Ele corespund, aşadar, celor patru semnificate categoriale de bază (în terminologie coşeriană), singurele existente în toate limbile pământului: substantivul, verbul, adjectivul şi adverbul, celelalte, până la zece, câte numără gramatica, fiind subcategorii ale celor de mai sus. Prin semnificat categorial se înţelege „semnificatul prin care lexicul sau ceea ce este intuit în realitate ca extralingvistic dobândeşte o formă anumită în afară de substanţa lexicală pe care o are”10.
5. Recomandări:
[a] Să se ţină seama de faptul că valoarea stilistică a părţilor de vorbire (şi a faptelor de limbă în general) rezultă numai din context, din discurs sau din actul concret de comunicare.
În acest sens, ni se pare neadecvată sintagma [şi noţiunea de] „nivel stilistic”, mai ales că este întrebuinţată pentru a desemna unul dintre nivelurile textului poetic (greşeală propagată în învăţământul nostru!). Astfel, Anda Grif, Diana Olah, Ioana Enescu, Gabriela Şerban, autoare ale cărţii [cu răspândire] Comunicare ficţională şi nonficţională. Pregătire intensivă: clasele a IX-a – a XII-a, bacalaureat, admitere la facultate, Editura Diversitas, 2003, p. 90-98, vorbind despre „analiza completă a textului liric”, iau în calcul următoarele niveluri: nivelul fonetic, morfo-sintactic, nivelul lexical, nivelul stilistic (format din figurile de stil şi de gândire), nivelul imaginilor artistice şi nivelul prozodic. Dar, la rigoare, aşa-zisul „nivel stilistic” reiese tocmai din însumarea valorilor expresive identificate pentru celelalte compartimente! Confuzia nu apare la Constantin Parfene, în Metodica studierii limbii şi literaturii române în şcoală. Ghid teoretico-aplicativ, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 51-53, întrucât acesta, referindu-se la „analiza stilistică”, numeşte „nivelul stilistic” (= cel al figurilor), amintit mai sus, „nivel figurativ”.
[b] Să se încerce, în funcţie de nivelul de înţelegere / asimilare al elevilor, ca predarea noţiunilor de gramatică (dar şi din alte compartimente) să fie însoţită şi de predarea respectivelor valori / posibilităţi stilistice.
[c] Să se ilustreze noţiunile stilistice cu texte atractive (din clasici), întrucât astfel se reţin mai uşor de către elevi. Acestea sunt preferabile contextelor construite ad hoc de către profesori (care, adesea, sunt, pur şi simplu, caraghioase).
Pe această linie, ni se pare nimerit să încheiem cu câteva reflecţii, pline de sugestii, ale marelui lingvist Eugeniu Coşeriu. Vorbind despre „posibilitatea pedagogică de a dovedi creativitatea limbajului”, savantul afirmă: „În loc să dăm exemple de felul «Calul fuge» şi «Găina vecinului meu...», avem exemple, într-adevăr, de creaţie de limbă română în ceea ce are un efect nu numai cu privire la învăţarea limbilor şi a regulilor de limbă, ci şi pentru cultivarea gustului pentru literatură, când i se dau elevului exemple. [...] Eu personal îmi amintesc şi nu uit niciodată anumite reguli ale limbilor, fiindcă le-am învăţat în poezie. [...] Aş spune că, dacă s-ar putea face o predare combinată a limbii şi literaturii aşa cum o înţeleg eu, atunci ar trebui să-i studiem la lecţiile de limbă mai ales pe marii creatori. În cadrul limbii române, ar fi, de exemplu, Cantemir, Eminescu, Sadoveanu, Coşbuc, Arghezi, Barbu... [...] De multe ori, profesorul de limbă şi literatură, fiindcă nu are prea mult timp, înţelege că trebuie să facă numai gramatică, numai sistemul limbii şi nu mai face şi vorbirea în general, adică vorbirea în circumstanţe”11.
 
Note
1 Cele consemnate aici reflectă situaţia actuală a programelor şi a manualelor din România.
2 Programa precizează: „standardele curriculare de performanţă sunt criterii de evaluare a calităţii procesului de învăţare. [...] Pe baza lor vor fi elaborate nivelurile de performanţă, precum şi itemii necesari probelor de evaluare”. Respectivele standarde asigură conexiunea între curriculum şi evaluare.
3 Cum descoperim, de exemplu, în Alexandru Crişan et alii, Limba şi literatura română. Manual pentru clasa a X-a, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2001, p. 118. În acest sens, se pot cita şi alte manuale. În schimb, în Adrian Costache et alii, Limba şi literatura română. Manual pentru clasa a X-a, Grup Editorial Art, Bucureşti, 2005, p. 165, chiar înregistrăm un „tablou sinoptic” cu „Unele valori stilistice ale părţilor de vorbire şi ale unor categorii morfosintactice”, ce cuprinde [foarte succint!] „situaţii de expresivitate”, „exemple” şi „observaţii” pentru toate părţile de vorbire, cu excepţia articolului.
4 De altfel, gramatica şi sintaxa reprezintă acelaşi lucru, de vreme ce prima poate fi definită drept „paradigmatica semnificatului gramatical” (după E. Coşeriu).
5 Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 149.
6 În prezent, una dintre cărţile sale capitale, Textlinguistik (Tübingen, 1981) – tradusă deja în italiană şi spaniolă –, se află în proces de traducere la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi.
7 Eugen[iu] Coşeriu, Teze despre tema „Limbaj şi poezie” (traducere din limba spaniolă de Dorel Fânaru, din volumul El hombre y su lenguaje, Editura Gredos, Madrid, 1991, p. 201-207), în „România literară”, XXVIII, nr. 41, 1995, p. 11.
8 Vezi Elena Slave, Metafora în limba română. Comentarii şi aplicaţii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.
9 Cu excepţia articolului, există locuţiuni pentru fiecare parte de vorbire: substantivale (aducere aminte), adjectivale (de treabă), pronominale (cine ştie cine), numerale (câte doi, de două ori), verbale (a se pune pe treabă), adverbiale (zi de zi, de-a valma), prepoziţionale (în faţa, în loc de), conjuncţionale (chiar dacă), interjecţionale (pe naiba!, la dracu!); cf. Marius Sala (coord.), Enciclopedia limbii române, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p. 328.
10 Eugen[iu] Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, p. 67.
11 Eugeniu Coşeriu, Universul din scoică (interviuri), Editura Ştiinţa, Chişinău, 2004, p. 66-67.
 
Bibliografie selectivă recomandată*
1. Georgeta Corniţă, Manual de stilistică, Editura Umbria, Baia Mare, 1995.
2. Ion Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj, 1973 [vol. I]; Limbajul poeziei culte, 1985 [vol. II], Editura Academiei, Bucureşti.
3. Eugen[iu] Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), supliment al publicaţiei „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, t. XXXIII, 1992-1993, Seria A. Lingvistică, Iaşi, 1994.
4. Iorgu Iordan, Stilistica limbii române (ediţia a II-a), EdituraŞtiinţifică, Bucureşti, 1975.
5. Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
6. Ştefan Munteanu, Stil şi expresivitate poetică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
 
* Au fost consultate programele în vigoare şi manualele în uz.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog