Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Un dor numit al Bucovinei nord (II)

Vlad POHILĂ

Alte articole de
Vlad POHILĂ
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Anatomia unui oraş: splendori şi anomalii la Cernăuţi
 
În pofida aşteptărilor, Cernăuţii, unul dintre cele mai frumoase oraşe din centrul Europei, nu-şi mai întîmpină de mult oaspeţii cu aerul european, austriac, care l-a definit vreo 150 de ani, inclusiv în epoca de trăiri romantice, pe care le adoptase şi Mihai Eminescu, pe cînd păşea zi de zi pe caldarîmul acestei urbe. Harababura de tip sovietic se face simţită la fiece pas, mai ales la intrarea în Cernăuţi: lipsesc indicatoarele, gropile se cască la orice intersecţie de stradă, fiece rafală sau boare de vînt ridică, de pe asfalt, praf înecăcios, gunoaie, altă murdărie. Maşinile, unele luxoase, dar în majoritate totuşi de fabricaţie rusească, nu au învăţat încă, nici atît cît la Chişinău, să dea prioritate pietonilor... Dar şi trecătorii, cei mai mulţi, par a fi ori nedormiţi, ori în căutarea unui loc sau a unui prilej de a se drege după beţia de-aseară. Nimeni nu ştie cum se ajunge pînă la strada cutare... deşi – spre deosebire de Chişinău, de exemplu – la Cernăuţi denumirile de străzi nu au fost schimbate. (Poate doar cu excepţia străzii Lenin, care a devenit – ca şi în alte oraşe din Ucraina – Şevcenko; tot aşa cum monumentele lui Lenin au fost înlocuite, peste tot, acolo, prin sculpturi cu chipul mustăcios al acestui poet.) Se spune că nu e tragedie că locuitorii unui oraş nu-şi cunosc localitatea în care trăiesc, ba poate e mai curînd o regulă valabilă pentru cam toate oraşele mai mari. La Cernăuţi însă, această situaţie îşi are o explicaţie suplimentară: autorităţile stimulează stabilirea în municipiu a tinerilor din satele şi orăşelele regiunilor cu populaţie preponderent ucraineană, pentru a consolida elementul etnic „oficial”, rutean. Astfel că acele fete durdulii şi rumeioare, sau acei tineri nici blonzi, nici bruneţi, ce înjură savuros într-un oribil jargon ruso-ucrainean, nu-şi cunosc prea bine nici măcar localităţile lor de baştină, de unde au plecat, nemaivorbind de geografia unui oraş în care se simt infinit mai comod, dar care oricum le este şi le va fi străin.
Cei care vorbesc ucraineşte, la Cernăuţi sau în regiune (ca şi în alte părţi ale Ucrainei, poate cu excepţia regiunilor din partea de Vest a acestui stat), fac dovada unui penibil amestec de vocabular ruteano-rusesc. Este, desigur, efectul direct al acelui „bilingvism armonios”, promovat cu obstinaţie de Kremlin, de apologeţii regimului sovietic, şi pe care l-am cunoscut şi îl mai resimţim şi noi. Drama lingvistică derivată din acest bilingvism impus, prin supremaţia absolută a limbii cotropitorilor, are în Ucraina însă şi nişte faţete specifice, dat fiind că ucraineana şi rusa sunt limbi foarte înrudite, acest aspect avînd un impact cu totul fatal, dacă nu chiar letal în cazul limbii bieloruse. Pe noi ne-a ferit Domnul măcar de această „frăţie” şi totuşi, totuşi, totuşi... Printre altele, după umila mea părere, conaţionalii noştri din actuala regiune Cernăuţi (ca şi românii din zisa regiune Transcarpatică, nu însă şi moldovenii din sudul Basarabiei, azi regiunea Odesa) vorbesc o limbă românească destul de curată, mai ferită de rusisme, decît la noi. E cu totul curios că acţiunea limbii ucrainene a fost una minoră, nesemnificativă, asupra vorbirii nord-bucovinenilor; dimpotrivă, ucrainenii din partea locului au în limbajul lor destule cuvinte româneşti, infinit mai multe decît în regiunile curat ucrainene. Este un argument în plus că exercită influenţă, cu adevărat, cel puternic nu prin număr, nici prin spirit războinic sau prin drastice, neomeneşti măsuri administrative, ci mai ales acel care-i puternic prin suport cultural, spiritual. Şi încă o observaţie de ordin lingvistic s-ar impune, în context: felul cum se vorbeşte în unele comune din preajma Cernăuţilor, aşa cum cîntă şi Maria Iliuţ, de la Crasna-Adîncata (Hliboca): „padure”, „batrîn”, „am facut”, „am muntuit” etc. – aşadar, cu evitarea vocalelor specifice româneşti [ă], [î] –, constituie o dovadă clară de menţinere a unei exprimări arhaice, poate chiar o demonstraţie de păstrare nealterată, sau mai puţin alterată, a unor forme primare, cît mai apropiate de cele din latină, fie ea şi vulgară.
 
* * *
...În sfîrşit, ajungem la faimoasa universitate cernăuţeană, a cărei istorie începe în 1875, dislocată fiind, după 1945, în fosta reşedinţă a Mitropoliei Ortodoxe a Bucovinei. Prin 1989-1991, românii din Nordul Bucovinei sperau – în contextul schimbărilor generate de prăbuşire a imperiului sovietic – să obţină măcar cîteva facultăţi cu predare în limba lor maternă, cum sperau să aibă şi un Teatru Naţional, un Centru cultural românesc, un ansamblu folcloric în cadrul Filarmonicii... Nimic din astea nu s-a putut realiza, ba dimpotrivă, de cîţiva ani sunt ucrainizate, din chiar clasele primare, şi cele vreo sută de şcoli medii şi licee româneşti... Un recensămînt al populaţiei din Ucraina, efectuat cu cîţiva ani în urmă, i-a divizat pe băştinaşii de aici în români şi „moldoveni”, astfel încît cele 20 de procente de români au fost fragmentate într-un stil de greu imaginabilă ticăloşie, lipsindu-i de drepturile ce le reveneau ca minoritate etnică cu un număr mare de reprezentanţi, a doua după etnicii ruşi, în statul ucrainean. Aceste şi alte „isprăvi” ale „fraţilor” ucraineni îi fac pe românii de la Cernăuţi, din comunele carpatine sau din cele de la sud, de pe ţărmul Mării Negre, să constate cu amărăciune: „Hai că era „bine” şi cu sovieticii, dar acum e şi mai rău... – în Ucraina independentă, în statul acesta care parcă vrea să fie unul de tip european...”.
La Universitatea din Cernăuţi mai funcţionează o Catedră de filologie română, numită ceva mai complicat, probabil pentru a nu supăra autorităţile. Anual aici intră cîte vreo 20 de tineri – viitori profesori de română, redactori de carte, ziarişti, scriitori, traducători... Ne aşteaptă o sală plină cu studenţi, din toţi cei patru sau cinci ani de studii, şi mai mulţi profesori de ai lor. Iniţiatorul şi moderatorul întîlnirii, dl conf. univ. dr. Gheorghe Jernovei, ne oferă cu frăţească amabilitate cuvîntul. Şi, deşi nu ne permitem să spunem decît nişte sincerităţi pur omeneşti şi intelectuale (ca şi în alte circumstanţe, excelează prin discursul său Andrei Vartic; emoţionează mult intervenţia lui Nicolae Rusu...), suntem ascultaţi cu o impresionantă atenţie: tinerii nu comentează spusele oaspeţilor, cît a durat manifestarea nu s-a auzit nici un apel la telefoanele mobile, pe care cei de la Cernăuţi le au, desigur, cum le au şi tinerii universitari de la Chişinău... Primesc, emoţionaţi, donaţiile de carte pe care le-am făcut, pentru uzul studenţilor şi profesorilor nord-bucovineni: volume tipărite recent la editurile Prometeu, Litera, Prut Internaţional, Museum, Epigraf, Bons Offices etc. Profesorii şi studenţii cernăuţeni comentează frumos, din suflet, mai ales cărţile donate de Vasile Şoimaru – fie volume de autor (monografiile Cornova, Neamul Şoimăreştilor, albumul Poeme în imagini), fie volume din „proiectul editorial Şoimăresc” (Poezii şi traduceri de Mircea Vulcănescu, Cugetări de Nicolae Iorga, culegerea omagială de articole despre teologul şi istoricul Paul Mihail etc.). Unele dintre cărţile prezentate sunt cunoscute deja şi aici, cum V. Şoimaru, acest pelerin prin românimea risipită prin lume a fost şi mai înainte, nu o singură dată, şi pe la Universitatea din Cernăuţi. Grigore Gherman, unul dintre cei mai buni studenţi de la filologia română şi al treilea, ca medie, între tinerii studioşi de la celebra cîndva universitate cernăuţeană, beneficiază de un set de cărţi româneşti editate la noi – este un premiu de încurajare (sau de consolare totuşi?!), donaţie personală din partea generosului profesor de la A.S.E.M. din Chişinău.
 
* * *
La Catedra de română ni se ofereau şi nouă nişte suvenire, între ele fiind şi o carte de excepţie: Pagini de literatură română. Bucovina, regiunea Cernăuţi. 1775-2000: compendiu şi antologie. – Cernăuţi: Editura Alexandru cel Bun, 2000. – 638 pagini, apărută sub egida Institutului Român „Eudoxiu Hurmuzachi” – Cernăuţi, cu sprijinul Guvernului României. Această lucrare fundamentală, deosebit de valoroasă – o frescă vastă, o panoramă atotcuprinzătoare a culturii şi literelor din partea bucovineană a spaţiului spiritual românesc –, este opera unui cuplu de savanţi: regretatul prof. univ. dr. hab. Grigore C. Bostan, membru de onoare al Academiei Române, şi dna prof. univ. dr. Lora Bostan; redactor fiind dna prof. dr. Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române.
Volumul se deschide cu un solid studiu introductiv de Gr. C. Bostan şi Lora Bostan: Un component indisolubil al patrimoniului cultural-literar românesc (Din istoria scrisului românesc în Bucovina şi în actuala regiune Cernăuţi), urmat de o bogată bibliografie (70 de titluri) şi de versiunile alăturate, în limbile germană şi în ucraineană, ale acestei istorii sintetice a spiritualităţii româneşti din respectiva provincie. Ni se pare nu numai semnificativă, dar şi extrem de inspirată ideea de a fi tradus studiul introductiv şi în alte două limbi, dintre care germana a fost limba oficială şi de cultură a Bucovinei de-a lungul a circa 150 de ani, iar ucraineana fiind impusă tuturor nord-bucovinenilor, după 1945, cu deosebire în ultimele două decenii. Graţie acestor versiuni, occidentalii au la îndemînă un argument în plus al românităţii Nordului Bucovinei; apoi, poate şi ucrainenii, măcar unii dintre ei, s-ar putea convinge care este aportul românilor la cultura din actuala regiune Cernăuţi, inclusiv dacă e să comparăm această contribuţie cu cea a rutenilor – delicat vorbind – prea de tot modestă.
Cartea este structurată în trei compartimente (părţi), după cum urmează: a) Pe făgaşul unei puternice culturalităţi (sec. XIX – începutul sec. XX); b) O epocă de mare efervescenţă literară (1918-1940; 1941-1944); c) Călătorie spre sine (a doua jumătate a sec. XX).
Din partea întîi, care ar putea fi numită convenţional şi Începuturile, vom reţine prezenţa unor remarcabili cărturari şi folclorişti ca Ion Gh. Sbiera, Simion Florea Marian, Elena Niculiţă-Voronca, Leca Morariu. Lor li se alătură: unul dintre primii prozatori bucovineni – Iraclie Porumbescu (1823-1896), autorul povestirii Zece zile de haiducie, tatăl celui care ne-a lăsat tulburătoarea Baladă, prima capodoperă a muzicii culte româneşti – Ciprian Porumbescu. Apoi îl găsim în antologie pe tatăl lui B.-P. Hasdeu – cărturarul şi scriitorul Al. Hâjdeu (1811-1872), prezent cu poeziile Satul Cristineşti, Codrii Moldovei, Lăpuşna; urmează memorialistul T. V. Ştefanelli (1849-1920) – cu fragmentele de aduceri-aminte despre Eminescu în şcoală şi la liceu; Eminescu în afară de şcoală şi alţii.
Cel de-al doilea compartiment include opere de mulţi autori mai mult sau mai puţin cunoscuţi şi la noi: Mircea Streinul, Iulian Vesper, Traian Chelaru, B. Fundoianu – acesta din urmă a cîntat chiar şi în versuri franţuzeşti frumuseţile Herţei, unde fusese arendaş taică-său.
Şi mai multe nume notorii întîlnim în partea a III-a a volumului: poeţi, prozatori, eseişti, critici şi istorici literari, traducători, toţi originari din „Nordul Bucovinei”, dar care s-au afirmat în trei puncte geografice: Cernăuţi (Mircea Lutic – ca traducător s-a impus totuşi în capitala basarabeană, Ilie Motrescu, Gr. C. Bostan, Vasile Tărîţeanu, Ilie T. Zegrea, Arcadie Opaiţ, Ştefan Broască, Dumitru Covalciu, Ştefan Hostiuc...); Chişinău (foarte mulţi totuşi – Vasile Leviţchi, Ion Vatamanu, Ion Gheorghiţă, Serafim Saka, Arcadie Suceveanu, Mihai Morăraş, Ion Bejenaru, Nicolae Spătaru...); Bucureşti sau alte centre culturale din Ţară (Simion Gociu, Mihai Prepeliţă, care a debutat la Chişinău, a activat şi la Moscova...). Se încheie volumul cu un subcompartiment intitulat Nouăzeciştii de Cernăuţi, unde este prezentată creaţia a opt tineri scriitori, dintre care Vitalie Zâgrea şi Dumitru Mintencu sunt cunoscuţi întru cîtva şi la Chişinău, posibil şi la Bucureşti. Aşadar, mai nasc talente literare şi azi în Nordul Bucovinei...
Autorii şi editorii Paginilor... merită toată laudă, toată preţuirea eventualilor cititori / utilizatori care, neîndoios, sunt cu mult mai numeroşi decît studenţii de la filologia română ai Universităţii din Cernăuţi, această carte, ca mesaj, ca valoare estetică şi documentară, depăşind categoric cadrul unui uz pur didactic sau chiar culturalizator. Personal, ţin mult să-mi exprim admiraţia faţă de autorii impresionantului volum, prezentat sumar aici, şi pentru faptul de a fi inclus, printre scriitorii nord-bucovineni de seamă ai secolului trecut, şi pe Aniţa Nandriş-Cudla (1904-1986), cea atît de scumpă sufletului meu. Am recitit, cu aceeaşi tulburare, cele patru pagini selectate din jurnalul ei, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean. Nu am putut să nu aleg, măcar cîteva alineate, şi pentru cei care vor citi acest eseu, în semn de adînc omagiu pentru suferinţele trăite, nespus de grele, şi pentru tăria demnităţii acestei ţărance române, deportată din Nordul Bucovinei dincolo de Cercul Polar. Precizez că în fragmentul de mai jos autoarea se referă la o „etapă” – şi nu cea mai groaznică! – una din multele „etape”, adevărate cercuri ale Infernului lui Dante Alighieri, prin care i-a fost dat să treacă Aniţei şi altor milioane de deportaţi în Siberia... Mai adaug că editorii au respectat ortografia manuscrisului, felul propriu de a scrie al Aniţei.
„[...] Dar ce să vezi, vine într-o zi miliţia, ne chiamă şi ne spune să ne pregătim, că ne duce de acolo, dar unde nu ne spune nimic. Noi de acuma am îngheţat iarăşi, dar ce poţi face, ne păria rău, că de acum ni-am deprins cu lucrul şi cu lumia, dar nu te roagă nime, nu-i aşa cum vrei. Mai era cîte unul mai îndrăzneţ, îşi făcia singur curaj: dar unde încă mai departe să ne ducă, decît în Siberia? Un bătrîn, de acolo de loc, ni-a spus: are să vă ducă pe drum de ţarnă, pe drum rău, peste cîmpuri prin mlăşniţi, prin apă, pînă o să ajungeţi la o şosea bună. Acolo o să vedeţi, dacă în şosea îţi porni la driapta, o să vă ducă la loc bun, dar dacă vă duce spre stînga, o să fie prost, vă duceţi la lucruri grele. [...] Peste cîteva zile vine miliţia, ne încarcă pe căruţă şi pornim. Adevărat, aşa cum ni-a spus bătrînul, ni-a pornit pe unde era drum de ţarnă, pe unde nu era deloc drum, peste cîmpuri, peste mlaştini, prin apă. Aşa ni-a dus aproape două săptămîni. Caii au slăbit, noi mergiam mai mult pe jos.
[...] Am ajuns pe malul unei ape care se chema Iartîş. Am rămas acolo pînă a venit vaporul să ne încarce. Am stat vreo cinci zile sub cerul liber. A şiasa zi a venit un vapor mare, care era plin de lume aşa ca noi, şi ne-am întîlnit cu multă lume de prin părţile noastre, dar mai era şi străină. Erau filandeji din Filanda, erau poloni din Polonia şi era şi din ţara asta, un feli de naţie, calmîci şi tătari. Vaporul era destul de mare, dar era bucşit. Ni-a urcat şi pe noi în vapor, ni-a înghesuit de şediam aşa ca peştele în poloboc.
[...] S-a oprit şi a descărcat lumea pe mal. Pe mal ce era? Tundra cu mlaştini şi pădure. Era o zi liniştită, fără vînt şi cu soare. Ţînţarii au început să ne mănînce. La început ni-a părut şiagă, dar pe urmă ni-au scos din răbdări. Nu mai putiam suferi. Aşa erau de mulţi ţînţari, cum ai sta în faţa unui stup de albini cînd scot roiul în zbor. Copiii au început să plîngă, căci nu dovediau să se apere. [...] Ne gîndiam atunci ce o să fie mai departe cu noi. De bună siamă că ni-a lăsat aici, în pustiul ista, fără mîncare, fără nici un adăpost, ca să murim. Dar mai bine făciau să fi tras cu o mitralieră. Te culcă deodată şi nu mai vediai atîta chin. Copiii au început să plîngă în jurul meu: mamă ni-i foame, mamă nu mai putem răbda foamia şi mîncărimia ţînţarilor. Mi se rupia inima, dar nu le putiam da nici un ajutor [...]”.
 
* * *
Edificiul Universităţii din Cernăuţi, cum am mai amintit – fosta reşedinţă a Mitropoliei Ortodoxe a Bucovinei – este, neîndoios, una dintre cele mai impresionate realizări ale epocii, finele sec. XIX. Este una dintre capodoperele arhitectului ceh Josef Hlavka, celelalte putînd fi văzute la Praga, Budapesta, Viena, alte oraşe din fostul Imperiu Habsburgic (austro-ungar), dar şi în alte părţi, cum ar fi Opera de la Odesa. Un bust al arhitectului se află în curtea Universităţii, pe soclu s-ar putea citi o inscripţie de recunoştinţă, incrustată în timpul României Mari. S-ar putea citi... dacă „n-ar fi ştearsă, nu se ştie de cine mai mult: de ploi, de vînt, sau de neglijenţa autorităţilor locale”, după cum observă cu fineţe ghidul nostru, un tînăr şi foarte documentat profesor. În Aula Magna a Universităţii, unde la 28 noiembrie 1918 s-a proclamat unirea Bucovinei cu Vechiul Regat, la fel şi în fosta biserică a Universităţii, s-au mai păstrat nişte inscripţii şi alte dovezi, documentar-artistice, ale acelui eveniment. Şi aceste însemne, mai mult decît simbolice, dacă nu au fost atinse „de ploaie şi de vînt”, oricum sunt cumva ascunse de ochii lumii... „Şi poate că aşa e mai bine”, ne spune acelaşi simpatic ghid. În context, nu pot să nu amintesc încă un amănunt: biblioteca universitară are, avea cel puţin, un fond de carte românească de excepţie, unic în U.R.S.S., pe care-l invidiau şi-l jinduiau lucrătorii şi beneficiarii Bibliotecii Republicane (Naţionale) sau ai celei de la Academia de Ştiinţe din Chişinău. Aici, în această bibliotecă de la Cernăuţi, în anii mei de studenţie, am putut vedea pe viu colecţii perfecte ale unor valoroase (şi glorioase!) periodice ca „Albina românească”, „Dacia literară”, „Steaua Dunării”, „Convorbiri literare”, „Timpul eminescian”, „Viaţa Românească”, „Neamul Românesc”, „Criterion”, „Curentul”, „Universul”, „Dimineaţa” etc.; ediţii academice din opera marilor clasici ai literaturii, istoriei şi filozofiei româneşti; numeroase traduceri din literatura universală, ca să nu mai spun de colecţia de documente istorice, bisericeşti, manuscrise ale unor poeţi, prozatori, dramaturgi, eseişti din secolul al XIX-lea şi din perioada interbelică... Astăzi, colecţia la care ne-am referit se află într-o „stare de comă”, avînd un regim de acces voalat semi-deschis, şi nu mai ştiu dacă e bine să fie aşa...
Prin contrast, în perimetrul Universităţii sunt puse în evidenţă mulţime de însemne ale celui al cărui nume îl poartă acum această faimoasă instituţie de cultură europeană, devenită ucraineană prin ironia sorţii, dacă nu chiar printr-o grimasă a istoriei. Se numeşte „patronul spiritual” al Universităţii de la Cernăuţi Osip Fedkovici, de care însă nu ştiam nimic. Am căutat prin enciclopedii... însă nici Larousse sau Robert, nici Britannica sau Meiers Lexikon, nici dicţionarele enciclopedice româneşti, nici alte surse similare nu înregistrează acest nume. A trebuit să ajung la Bolşaia sovietskaia enţiklopedia, apoi la Ukrainska radianska enţiklopedia, în fine – la Kratkaia literaturnaia enţiklopedia (vol. 7, Moscova, 1972) pentru a afla cîte ceva şi vă spun şi Dvs. A fost acest Osip-Iuri Fedkovici (1834-1888) un prozator şi traducător ucrainean, născut la Storeneţ-Putilov, cam departe de Cernăuţi, şi semna unele scrieri cu nişte ciudate pseudonime: Guţul (Huţul), Cosovan ş.a.
 
* * *
În anii ’70-’80 ai secolului trecut, mergînd la Cernăuţi – cel mai des, după cărţi româneşti – la piaţa agricolă auzeam numai vorbă românească; lucru firesc, doar îşi vindeau roadele muncii cei care munceau acolo... În stradă, pe atunci, vorbeam româneşte „din principiu”: nu-mi răspundea oricine, însă al doilea, al treilea trecător oricum vorbea româneşte – care mai bucuros, care mai mohorît. Acum, poate doar la Roşa, sau în altă comună suburbană a Cernăuţilor, se poate întîmpla aşa ceva.
Ucrainizarea Cernăuţilor, dar şi a întregii regiuni, se face în forţă, mai de mult, însă ritmurile adoptate în prezent depăşesc orice imaginaţie, orice logică – formală sau pur şi simplu normală. Dacă cineva pune la îndoială că aici e un pămînt românesc – nu are decît să o facă, dar ultimele două secole, pînă la intensificarea, în forme demente, a ocupaţiei sovieto-ucrainene, Cernăuţii a fost o urbe eminamente cosmopolită. Acest adevăr iese în evidenţă şi la o familiarizare superficială cu configuraţia actuală a oraşului: numeroase străzi poartă numele tuturor scriitorilor ucraineni, dar chiar în centru mergi pe străzi ce se numesc Schiller, Goethe, Puşkin, Lermontov, Mickiewicz, Petofi, dar şi Eminescu. O serie de monumente, de regulă impresionante mai ales prin dimensiuni, sunt consacrate ostaşilor sovietici, dar şi lui Taras Şevcenko, prozatoarei Olga Kobîleanska, poetei Lesia Ukrainka; vezi în oraş, de asemenea, busturi şi plăci comemorative pentru O. Fedkovici, M. Koţiubinski, I. Neciui-Leviţki, Panas Mirnîi, Ivan Franko, Marko Vovciok... (se pare că am epuizat lista scriitorilor ucraineni). Însă poţi vedea şi un monument în stil romantic, al dragului nostru Eminescu, apoi un monument stilizat în spirit modernist, pe potriva creaţiei sale – al lui Paul Celan (1920-1971), evreu bucovinean, născut chiar la Cernăuţi, ajuns unul dintre cei mai mari poeţi ai Europei secolului XX, creator de factură simbolistă tranzitînd spre expresionism, aparţinînd parcă literaturii austriece, dar revendicat de întreaga literatură de expresie germană.
Personal, am avut o dovadă extrem de curioasă, dar şi memorabilă, a spiritului de multiculturalitate a Cernăuţilor de altă dată. Era în noiembrie 1989, şi împreună cu doi colegi de la Academie, dr. Vasile Bahnaru şi dr. Galaction Verebceanu, ţineam în acest oraş binecuvîntat nişte cursuri de ortografie românească, pentru profesorii şi învăţătorii din regiunea Cernăuţi. Luam masa, organizat, într-un modest restaurant din Piaţa Primăriei, dacă nu mă înşel – se numea Teatral. Cum am putut afla ulterior, personalul restaurantului fusese prevenit de un funcţionar de la partid sau din altă parte că au a face cu nişte „naţionalişti români”, „frontişti” de la Chişinău, şi că trebuie să manifeste faţă de noi maximă vigilenţă şi demnitate sovietică, eventual – ucraineană. Eram ca la o stînă, cu cîini total credincioşi baciului: şefii de sală şi ospătarii ne înţelegeau perfect, unii fiind chiar români din partea locului, dar se îndărătniceau să ne răspundă numai în ucraineană, sau, mai frecvent, într-o mixtură lexicală ruso-ruteană. Într-o seară, cînd ieşeam totuşi bine dispuşi din local, la vestiar, o doamnă trecută de mult de tinereţe, ne-a întrebat în cea mai frumoasă limbă românească: De unde sunteţi, domnilor, că înjuraţi atît de pitoresc româneşte?!”. La rîndu-ne, am întrebat-o de unde ştie dînsa atît de bine limba noastră. Ah, cum să nu ştiu, cum să nu vorbesc limba noastră – cînd «mult e dulce şi frumoasă!» a exclamat doamna.Doar am făcut liceul românesc! Chiar dacă mulţi considerau că e mai prestigios să mergi la un liceu german!...”. „Înseamnă că erau în România Mare, la Cernăuţi – funcţionau şi licee germane, ca pe timpul lui Eminescu?”, am întrebat-o. Era chiar şi liceul în care a învăţat Mihai Eminescu, am fost cu toată clasa în excursie, acolo... Dar erau şcoli de tot felul: şi germane, şi polone, şi rutene, şi evreieşti, şi ruseşti, ba chiar şi un liceu armenesc funcţiona. Numai liceu tătărăsc nu am auzit să fi fost! Tata însă, chiar dacă era coborîtor din Galiţia, a decis să ne dea la Hurmuzachi, la liceu românesc – şi pe sora mai mare, şi pe mine. Şi ce liceu era, Doamne, ce profesori ne învăţau carte! Chiar şi părintele Nicolae Grigorescu – da, era tizul complet al marelui nostru pictor! – dacă eu ştiam bine şi religia, îmi dădea numai nota 10, nu-l deranja că eu sunt de cult mozaic! Am mai întrebat-o dacă pe atunci, pînă la 1940, la Cernăuţi, se vorbea numai româneşte. Ei, sigur că se vorbea numai româneşte – în orice instituţie de stat! Da, şi în stradă, dar în stradă se vorbea în tot felul, fiecare cum dorea: toţi ştiau, pe lîngă română, şi ceva nemţeşte, şi ceva în polonă, şi în ruteană ceva, ba chiar şi evreieşte o rupeau unii, fie români, fie ruteni, fie poloni... Ne-evrei, dar nu se scîrbeau de limba idiş, evreiască! Pentru că şi noi le respectam limbile, obiceiurile... Acum... acum, iată... nu se ştie cine şi ce mai respectă...”. „Deci, era bine «la români», se respectau drepturile minorităţilor conlocuitoare?...”, am provocat-o noi. Cum să nu fi fost bine... Tata avea patru prăvălii, una lîngă alta, chiar pe strada Regina Elisabeta... Şi eu eram pe atunci Ester, exact ca acea Ester din Biblie, salvatoarea noastră de nimicirea pusă la cale de regele perşilor... Iar cînd au venit ruşii, «m-au făcut» peste noapte Fira... Rîdea de mine rabi Leibowitz, la sărbătoarea noastră de Purim: «Cum ai devenit, tu, copilă, din Ester – Fir-a-i... să fii?!...» Pe urmă l-au deportat şi pe bunul nostru rabin, ca şi pe tata, iar sinagogile le-au închis, toate – 30! Au lăsat deschisă numai una, ia aşa, de ochii lumii au lăsat-o...”. Cînd a rostit „de ochii lumii”, ochii mari ai acestei femei cu nume biblic, stricat de ocupanţi, s-au împînzit de lacrimi...
În condiţiile unei atît de bizare multiculturalităţi, „în stil ucrainean”, astăzi, la Cernăuţi, în afara bibliotecilor ucrainene, se mai află cîteva ruseşti, semioficiale, căci nu au statutul respectiv, şi una evreiască, gestionată de Societatea culturală a evreilor locali, de fapt – de Joint sau altă organizaţie sionistă de calibru mondial. Nici vorbă de vreo bibliotecă austriacă, germană sau polonă, cu atît mai puţin – românească. Mai mult încă. În anii de ocupaţie sovietică, în centrul acestui oraş, în chiar Piaţa Primăriei, dacă nu mă înşel, funcţiona o librărie numită Mîsteţtvo (Arte frumoase), dar pe care noi, basarabenii, o numeam librăria românească. Aici ne completam fericit, cu carte românească, bibliotecile personale, vizitînd-o adeseori – orice s-ar spune, Cernăuţii ne este şi geografic mai aproape decît Kievul, Moscova, Petersburgul sau Novosibirskul, pe unde existau de asemenea librării cu raioane de carte românească. Astăzi, acea librărie, aducătoare nouă, cîndva, de mari bucurii pentru suflet, se numeşte, parcă sfidător, Ukrainska knîha... În aceeaşi piaţă centrală a Cernăuţilor mai funcţiona, pînă prin 1991, o librărie numită chiar româneşte – Luceafărul – în care se comercializau cărţi editate la Chişinău. Acum, în localul acelei librării e un centru comercial, specializat în vinderea cosmeticalelor, a bijuteriilor şi a altor obiecte de lux... Cele cîteva ziare şi reviste de limbă română: „Zorile Bucovinei”, „Plai românesc”, „Arcaşul”, „Septentrion literar” şi chiar „Concordia”, gazetă oficială–, o duc de azi pe mîine, apar mai mult graţie elanului unor intelectuali patrioţi, dar ce e şi mai grav – nu pot fi găsite nici cu lumînarea prin chioşcurile de tipul Presa, de la noi. Şi doar atîţia români din Nordul Bucovinei duc dorul cărţii, presei în limba română... Nu ştiu ce ar putea face Uniunea Scriitorilor din Moldova, cu mulţi membri de obîrşie nord-bucovineană – în sensul difuzării, la Cernăuţi şi în regiune, a cărţii şi presei de limbă română. Poate că problema aceasta, acută, gravă, tragică, ar putea fi soluţionată mai norocos de către Departamentul Cultură al Primăriei Chişinăului, în noua ei alcătuire, prin semnarea unui acord de intenţii, de conlucrare pe tărîm spiritual, cu autorităţile de la Cernăuţi?
Părăseam oraşul ce a auzit paşii lui Eminescu copleşiţi de sentimente dintre cele mai contradictorii. Şi abia cînd ajungeam la vama „ucraineano-moldavă”, la Mămăliga-Criva, am realizat că aşa cum am plecat spre Cernăuţi mînaţi de dor pentru fraţii noştri, pentru nişte locuri sacre ale istoriei şi culturii noastre, tot aşa, aceleaşi sentimente, ne vor mai conduce iarăşi şi iarăşi spre Nordul Bucovinei. Tristeţea e trecătoare, pe cînd valorile naţionale, cele ale sufletului, sfidează şi timpul, şi regimurile, şi frontierele.
 
Noiembrie – decembrie 2007
 
* Continuare. Începutul în „Limba Română”, nr. 1-2 (151-152), 2008.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog