Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Corespondenţa – între confesiune şi ficţiune

Diana VRABIE

Alte articole de
Diana VRABIE
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Spre deosebire de memorii, (auto)biografie, cronică, memorialul de călătorie atestat încă din antichitate (Herodot, Xenofon, Plutarh, Dionysios din Halikarnas, Diodor, Diogene, Laertios, Strabon, Cezar, Tacit, Salustiu, Suetoniu, Plinius1 ş.a.), corespondenţa literară apare mai ales după anul 1900. În mod incontestabil, „scrisorile” propriu-zise apar mult mai înainte, datând chiar din antichitate (Seneca, 20 de cărţi de scrisori morale către Luciliu (Ad Lucilium epistelarum moralium libri XX; 62 d. Hr.), dar acestea nu constituie scrisori particulare. Ele sunt adresate doar formal unei singure persoane, în realitate reprezentând memorii sub aspectul epistolar. Spre exemplu, scrisorile din preclasicismul francez ale lui Voiture, Guez de Balzac comportă o vădită preocupare literară şi sunt destinate unei largi circulaţii. La fel de puţin aparţin speciei corespondenţei scrisorile lui Duiliu Zamfirescu sau ale lui Titu Maiorescu, care vor provoca o atitudine severă din partea lui G. Călinescu: „Scrisorile sunt compuse spre a fi admirate, cu o vervă factice”2. Gândul la viitorii cititori transpare şi în Scrisorilelui Ion Ghica către Vasile Alecsandri: „De ce nu ne-am scrie unul altuia, sub formă de epistole intime, cele ce ne-am povestit într-astă seară; poate că unele din istorioarele noastre ar interesa pe unii dintr-acei care n-au trăit pe-acele vremi?”3. Aceeaşi intenţie străbate şi din „scrisorile” pe care şi le adresează Caragiale şi Vlahuţă în „Universul” (1909), ca şi Epistoleleîn versuri ale lui Grigore Alexandrescu. Prin urmare, trebuie făcută delimitarea necesară între scrisoarea literară, ca specie bine definită, şi cea cu destinaţie specială, de corespondenţă directă, ferită iniţial de indiscreţia literaţilor, devenind, în timp, veritabile documente de viaţă.
Speciei corespondenţei autentice aparţine, astfel, schimbul de scrisori dintre Paul Claudel şi Roger Martin du Gard, dar şi scrisorile lui Flaubert, care îi conturează autorului în cel mai pregnant mod portretul interior. Printre epistolierii clasicismului francez se numără doamna de Simiane, nepoata altei reprezentante a genului, marchiza de Sévigné, dar şi personalităţile revoluţiei, Mirabeau, Camille Desmoulins. Portretele şi caracterele acestor individualităţi capătă viaţă în interiorul scrisorilor printr-un joc abil de puzzle. Alternare de cotidian, anecdotic şi istoric, corespondenţa capătă frecvent o coerenţă şi o unitate deosebită, ca în cazul scrisorilor lui Diderot către Sophie Volland.
Publicând fragmente din corespondenţa lui Alecsandri sau a lui Negruzzi, „Convorbirile literare” exprimă teza referitoare la conceptul personalităţii şi al scriiturii ca eveniment: interesante sunt nu orice fel de documente originale, ci doar cele care îi privesc pe marii scriitori şi care au în centrul lor figura unei personalităţi. În spiritul pozitivist al epocii, „editorii” se arată interesaţi de ceea ce se ascunde îndărătul creaţiei. Prin aceste documente, literaturii i se opune, ca o altă faţă a ei, imaginea celui care scrie. Printre numeroasele corespondenţe a căror valoare literară nu poate fi contestată şi dindărătul cărora transpare imaginea celui care scrie, se numără cea a lui Voltaire şi Mérimée, Francis Jammes şi Paul Valéry, dar şi a lui Nicolae şi Iancu Vacărescu, Ion Heliade Rădulescu şi C. Negruzzi, I. L. Caragiale şi Duiliu Zamfirescu, Mihai Eminescu şi Veronica Micle ş.a. Corespondenţa dintre Eminescu şi Veronica Micle, spre exemplu, a constituit pentru istoricii literari un material de o valoare inestimabilă, acoperind numeroase spaţii albe din biografia poetului, iar pentru critici, stabilirea unor punţi de legătură cu creaţia literară, erotica eminesciană atingând culmile cele mai înalte în poetica românească. Ba mai mult, s-au creat şi unele confuzii polemice legate de asimilarea creatoare a elementului biografic, ştiut fiind faptul că iubitele lui Eminescu au fost spiritualizate într-un chip blond, astral, adevărate întruchipări perfecte ale naturii. Chiar lui George Călinescu i-a trebuit ceva timp să decidă asupra rolului fast pe care l-a avut Veronica Micle în existenţa poetului, constituind „fiinţa de fum menită să învăluie în legendă viaţa simplă a lui Eminescu”.
Pe planul literar propriu-zis, corespondenţa se individualizează ca specie literară în clasicism şi romantism, racordându-se vârstei literare a vremii. Ea se diversifică în funcţie de anumite particularităţi ce ţin de natura comunicării şi, fireşte, de talentul autorului, devenind uneori un produs literar independent. De menţionat că proza noastră artistică apare şi se dezvoltă, în prima ei fază, sub semnul memorialisticii epistolare şi de călătorie şi aparţine momentului 1848, corespunzător literaturii premoderne şi moderne.
Deşi scrisorile sunt prevăzute pentru un destinatar concret, semnatarii nu exclud posibilitatea unor lectori nedoriţi, de aceea îşi iau măsurile de precauţie. Spre exemplu, corespondenţa particulară a lui Henri Beyle poartă semnături diferite, dintre cele mai excentrice: Don Flegme, Champel, V. Aubier, Luigi Asti etc. Apărând fără intenţia publicării, scrisorile devin simple artificii care nu mai au nimic cu „trăirea imediată”. Astfel, în 1915, din Nîmes, Apollinaire o anunţa pe Louise de Coligny-Châtillon, că din ziua următoare avea să-i trimită scrisori, menite să formeze o carte, şi îi cerea să i le restituie, spre a fi imprimate. Mai mult decât atât, apar scrisori particulare care doar mimează autenticitatea, cum ar fi cazul Scrisorilor portugheze, considerate multă vreme drept expresie a spontaneităţii amoroase. În realitate, istoricii literari au descoperit că proza atribuită călugăriţei portugheze aparţine unui scriitor de mâna a doua, care s-a folosit de convenţia corespondenţei, pentru a crea iluzia unei scriituri autentice.
Ca şi în cazul celorlalte specii ale literaturii de mărturisire, corespondenţa va sfârşi prin a deveni o convenţie. Dacă privim înapoi în istorie, vom vedea că romanul epistolar se năştea aproape odată cu romanul, procedeul scrisorilor găsite fiind una din primele tactici legitimatoare ce încercau să confere credibilitate şi respectabilitate literară romanului. Briefroman-ul deschidea câteva direcţii importante: acces aparent nemediat la interioritatea personajului (cu ulterioare deschideri spre proza „de analiză”), impresia de promptitudine şi de înregistrare au jour le jour. Romanul epistolar aducea totodată o alternativă mai verosimilă naraţiunii „omnisciente”, iar în cazul multiplelor linii epistolare descentra puternic naraţiunea, introducând o perspectivă dialogică (în termeni bahtinieni) şi o relativizare a punctelor de vedere.
Trucul scrisorilor găsite târziu şi constituite în documentar este adesea utilizat şi în literatura noastră. Numeroşi autori vor folosi scrisoarea ca pretext, mai ales în genul dramatic, unde scrisoarea face personajul să vorbească fără ca el să fie prezent, aşa cum se întâmplă în lucrările lui I. L. Caragiale. De altfel, dramaturgul român va îmbogăţi distribuţia cu personaje prezente epistolar: fiul lui Trahanache, un Teodosie pe dos, care îi scrie tatălui învăţături, şeful de partid, becherul ş.a. Cazuri de „epistolită” incurabilă, în formă „agravată” telegrafică au personajele din urbea lui Costăchel şi Iordăchel Gudurău. Ei sunt printre personajele care dau măsura talentului magistral al lui I. L. Caragiale. Aflaţi în provincie, departe de centrul vital al politicii, ei simt nevoia irepresibilă de a comunica universului întâmplările meschine ale acelui colţ de lume.
Există personaje care scriu rar scrisori, dar şi adevăraţi maniaci ai corespondenţei. Personajele lui Ionel Teodoreanu scriu scrisori, telegrame cu stil, vervă în manieră maniacală. Tânărul Dan Deleanu trimite, pe lângă scrisori şi în chip de scrisori, poeme femeilor. La Medeleni, dar şi alte romane şi povestiri din perioada interbelică, debordează de epistole reproduse in extenso. Ladima din Patul lui Procustde Camil Petrescu reprezintă şi el un caz elocvent în acest sens. Motivat psihologic de amorul pentru Emilia, el scrie cu insistenţă. Scrisorile sunt citite de Fred după moartea poetului, furate şi încorporate în jurnalul lui care, ulterior, va fi citit de doamna T., destinatara virtuală a jurnalului. Când nu este posibil contactul fizic minim, el este suplinit cu valuri de hârtie scrisă. Este şi cazul lui Ladima, dar şi al altor îndrăgostiţi, care scriu pentru a înlocui fiinţa iubită într-un mod care frizează autoerotismul. Pierdute sau nimerite în alte mâini decât ale destinatarului, scrisorile pot constitui mijlocul cel mai destructiv, pentru că dau detalii despre acţiuni concrete ale protagoniştilor. Scrisoarea Miţei se pierde; cea a Joiţicăi este găsită de cine nu trebuie, iar apoi furată de Nae Caţavencu. Scrisoarea lui Mircea către Wanda, din Gaiţele, e cumpărată de malefica Fraila de la servitoarea Wandei cu banii cumnaţilor expeditorului. Numai ultima este fatală, dar nu adresantei, nici autorului, ci soţiei lui. Unele personaje, prudente, îşi cer scrisorile de amor înapoi. În Întunecarede Cezar Petrescu, Zoe le primeşte de la Radu Comşa, Ladima însă, din Patul Lui Procust, nu le va mai obţine niciodată. Interbelicii noştri autenticişti au exploatat la maximum convenţia epistolară. La Camil Petrescu epistolele sunt piese în dosarele sale de existenţe; sunt existenţe pe care el se ambiţionează să le reconstituie oarecum „arheologic”, într-o perspectivă integratoare şi coerentă. În Jocul ielelor apar două scrisori ce motivează acţiunea: una a Mariei către Gelu, amantul său, în care e relatată o crimă a lui Sineşti, misivă cu care Gelu vrea să-l distrugă. Sineşti îl acuză pe Gelu de şantaj şi îi arată o scrisoare a tatălui său, Grigore Ruscanu, către sine, în care acesta îl imploră de a scoate bani din casa societăţii pentru a plăti o datorie la jocul de cărţi. Gelu crede că e un contra-şantaj, dar Sineşti recurge la o lovitură de efect: declară că e mândru că un om precum Grigore Ruscanu i-a dat dovadă de încredere absolută şi o restituie urmaşului, fără pretenţii.
Canonul modernist avea să se dezintereseze de procedeele romanului epistolar, resimţite ca artificioase (la noi, Camil Petrescu este o fericită excepţie). În schimb, tocmai pasiunea pentru artificiu îi va face pe postmoderni să revalorifice această vetustă convenţie literară. John Barth cu ale sale Lettres, sau Costache Olăreanu experimentează ingenios acest procedeu popular. Capitolele „epistolare” din Tratamentul fabulatoriu4 de Mircea Nedelciuintroduc cel puţin trei „epistolieri” în scenă (Luca, Nelu şi Nati), cu intenţia vizibilă de a multiplica instanţele narative şi de a relativiza perspectiva. Dacă în romanul realist exista un narator editorial care asigura o minimă regie a succesiunii epistolelor (explicând eventual circumstanţele găsirii lor), aici scrisorile sunt introduse abrupt, fără nici un fel de preparative, iar operaţia montajului nu e revendicată de nimeni. Misivele sunt segmentate în paragrafe, care sunt apoi mixate aparent aleatoriu, într-un colaj care glisează de la o scrisoare la alta, de la un autor la altul. Juxtapuse în voia hazardului, sfidând cronologia, fragmentele de scrisori solicită cititorul la o investigaţie aproape arheologică. Între aceste scrisori sunt intercalate alte texte cu prea puţine indicii. Ele pot aparţine codului scris, dar pot reprezenta şi monologuri interioare, dialoguri mentale cu interlocutori absenţi etc. Unele din aceste intervenţii sunt luări de cuvânt în cursul lungilor discuţii – nu se ştie cât de reale; altele sunt scrisori care fac referire la alte scrisori anterioare, care însă nu vor fi niciodată puse la dispoziţia cititorului. Textele sunt aşadar scoase din context şi inserate fără niciun fel de ceremonie, fiindcă ne aflăm într-o operă a cărei estetică e una anti-mimetică şi care nu are de ascultat de imperativele plauzibilităţii. În virtutea simplei lor proximităţi tipografice, ele angajează un dialog intertextual sau, cel puţin, astfel tinde imaginaţia proiectivă a cititorului să ordoneze acest haos textual. „Intră astfel într-un dialog – probabil doar imaginar – personaje extrem de diferite, incompatibile psihologic, situate pe diferite paliere sociale, sau – şi mai interesant – aparţinând unor planuri temporale sau unor registre de realitate total diferite. Pascu e real, dar grafoman. Nelu e şi mai real. Luca e real, dar credibilitatea mărturiei lui e îndoielnică, fiindcă el ar fi – potrivit mai multor păreri – bolnav psihic”, observă Adrian Oţoiu, în Trafic de frontieră5. Grafomani, mitomani şi cabotini – credibilitatea autorilor de scrisori este serios compromisă. În ceea ce priveşte destinatarii misivelor trebuie spus că scrisorile lui Luca pentru Ula Mierean, spre exemplu, nu sunt niciodată expediate şi deducem clar că, dacă ar fi fost trimise, nu şi-ar fi atins niciodată destinaţia, fata fiind dată dispărută în furtuna de zăpadă de pe Muntele Mic, unde o abandonase chiar loialul ei corespondent de acum. „Adresanţi improbabili, adresanţi ostili, retractili sau absenţi – mesajele circulă în gol, fără a-şi atinge destinaţia. Scrisori necitite, scrisori deturnate, scrisori expediate în gol – dialogul iniţiat de aceste scrisori rămâne, în cele mai multe cazuri, o virtualitate neconsumată, discursurile rămân aşadar paralele, adică se întâlnesc la infinit”, menţionează acelaşi critic6. Prin urmare, pasajele epistolare duc nu numai la efectul – canonic în modernism – de multiplicare a punctelor de vedere, ci induc totodată distorsiuni în însăşi percepţia noastră asupra realităţii, pulverizând în final credibilitatea oricărei ipoteze privind realul. În cazul autenticiştilor generaţiei ’80, însăşi ideea de restaurare arheologică devine suspectă. În mâna lor fragmentele textuale răzleţite, jurnalele incoerente şi scrisorile fără răspuns sunt doar nişte cioburi şi atât, excluzându-se categoric posibilitatea de reconstituire „arheologică”.
Convenţia epistolară convine autorilor optzecişti, în primul rând, pentru capacitatea ei de legitimare autenticistă. Funcţia aceasta nu s-a schimbat prea mult în raport cu protoromanul secolului al XVIII-lea, în care scrisorile şi jurnalele pretins olografe autentificau textul. Scrisorile, le manuscrit trouvé, memoriile, toate acestea pretind că provin nu din spaţiul ficţiunii, ci din cel al realităţii şi tind să fie creditate automat de cititor în virtutea unui fel de prezumţie de realitate. Ele pretind a fi dovezi înainte de a fi texte, mărturii genuine înainte de a fi creaţii. Această creditare pripită vine probabil şi din plăcerea vicioasă a voyeur-ului, fiindcă orice cititor de romane epistolare se ştie vinovat de violarea secretului corespondenţei.
 
Note
1 Cf. Caius Plinius, Scrisori. Cartea a X-a: Corespondenţa dintre Plinius şi Traian, traducere de E. Bălaşa, Bucureşti, Editura Albatros, 2003.
2 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, 1941, p. 471.
3 Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, Bucureşti, Editura Socec, 1887, p. XXIV.
4 Cf.Mircea Nedelciu, Tratament fabulatoriu, Bucureşti, Editura Compania, 2006.
5 Adrian Oţoiu, Trafic de frontieră. Proza generaţiei ’80, Piteşti, Editura Paralela 45, 2000, p. 156.
6 Idem, p. 157.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog