Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Originea românescului teafăr (II)

George RUSNAC

Alte articole de
George RUSNAC
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Certitudinea resurselor interne ale limbii e în măsură să ofere soluţii etimologice incomparabil mai sigure şi mai credibile decât conjecturile clădite pe influenţe incerte şi pe magii preistorice.
În lumina aceloraşi legi formulate de noi (legea oscilaţiei fonematice nelimitate în cadrul aceluiaşi tip – vocoid / nonvocoid – de variaţie din structurile aloetice radicale şi afixale şi legea schimbării sinestezice a sensurilor [13, p. 44] şi aplicate timp de două decenii în cercetările noastre de etimologie structurală, putem da explicaţii etimologice mai convingătoare decât cele propuse de A. Poruciuc pentru elementele străine la care se referă. Catena semantică pe care A. Poruciuc o atribuie evoluţiei termenilor germanici implicaţi în discuţie (germ. Zauber „farmec, vrajă), v. scand. taufr „scriere secretă sau magică”; „descântec”; „talisman”, engl. tiver „vopsea roşie” şi v. engl. teafor, teapor „id.”): „sânge” > „sânge ritual” >, „colorant roşu (pur şi simplu)” [9, p. 98] e arbitrară. La originea ideii de „descântec” stă nu atât făcătura, cât incantaţia (spusa). În română, de exemplu, etimologic, seriile sinonimice descântec – vrajă – solomonie – boscoană – bolmoajă – năprătitură – râvnă şi fapt – făcătură – făcut nu sunt echivalente: prima e legată de etemul <bolboroseală, vorbă>, iar cea de a doua ţine de ritualul faptic al vrăjii. Aceste filoane etemice ale noţiunii respective pot fi urmărite şi-n alte limbi (cf. lat. caněre „a cânta”; „a da un semnal”; „a lăuda, a slăvi”; „a prezice”; „a spune”; „a răsuna”; „a face farmece”; „a vrăji”), inclusiv în cele germanice. Prin urmare, e falsăşi afirmaţia: „Relaţia constatată de Arntz şi Kluge între sensul reprezentat în germana modernă de Zauber «vrajă, vrăjitorie» şi sensul arhaic al coloranţilor roşii poate clarifica înrudirea între, pe de o parte, termenii germanici evident corespondenţi (în forme şi sensuri) lui Zauber şi, pe de altă parte, aparent izolatul tiver, care pare să fi părăsit sfera magicului încă din engleza veche” [9, p. 93].
O urmărire metodică implică orientarea cercetării din interiorul sistemului lexical spre exterior, nu viceversa. Înainte de a trimite germ. Zauber, supra, la v. scand. taufr şi la engl. tiver (cu vechile variante teafor şi teapor), se impune raportarea cuvântului german menţionat la elementele aceleiaşi serii aloeto-etemice din germana modernă: hauen „a bate, a lovi”; „a ciopli” – raufen „a se bate, a se încăiera” – raunen „a murmura, a şuşoti” – täuschen „a amăgi” – deuten „a explica”; „a indica” – Gauch „cuc” – Taube „porumbel” – topfen „brânză de vacă” – Staub „praf” – taub „gol, lipsit de conţinut”;„surd” – häufen „a se aduna, a se grămădi” etc. (E. Savin, I. Lăzărescu, K. Ţânţu [17]) cu trena etemică: <a bate>, <a vorbi>, <a cucui, a gugui>, <a strivi>, <mic, fărâmă>, <închis, întunecat (negru, vânăt, murg), <aprins (roşu)>, <a grămădi> etc. Şirul etemic pune clar în lumină filiera prin care s-a ajuns de la <a bate> şi <a vorbi> la <roşu> şi la <praf>, fără contribuţia discutabilă a arheologiei şi a practicilor ritual-simbolice. Această filieră exclude extragerea rom. stafie „fantomă”, a arom. stifă „id.”, stihie „fantomă, strigoi”, a rom. stihie „forţă oarbă a naturii” şi a arom. teafe „sulfură” din neogreacă [DEX – 8: rom. stihie – „cf. ngr. stihion”], din vechea greacă [T. Papahagi – 14: arom. stihie <v. gr. stoiheion „strigoi”], din albaneză [T. Papahagi – 14: arom. skifură „sulfură” <alb. squifur „sulf”] sau din „tărâmul terminologiei celor mai arhaice forme de religie europeană” [A. Poruciuc – 9, p. 108]. Întru susţinerea originii indigene pledează şi aloetele radicale aromâne -tic-, -tih-, tif-, kif- din stic „clipă”, stih „id.”, stifă „invizibil”, skifură „sulfură” [T.Papahagi – 14], legate firesc de înlănţuirea etemică: <a strivi> – <mic, fărâmă> – <a apărea vag sau fugitiv> – <a se repezi> etc.
A. Poruciuc [9, p. 97] a intuit just că „trimiterea la turcă” a rom. benchi (benghi, zbenghi) „semn făcut (de mame) pe fruntea copiilor ca să nu fie deocheaţi” [DA – 11: <tc. benek „id.”] „nu se susţine”, numai că imaginaţia îl transportă şi de data aceasta prea departe în timp şi spaţiu: „Din punct de vedere indo-europenistic aş trimite corespondenţa ind. bindi – rom. benghi fie la radicalul *bend – „vârf ascuţit” (în care caz ar trebui să ne gândim la tatuaj), fie la *bhendh – „a lega” (în care caz trebuie făcută o trimitere mai ales la benghiul de femeie măritată, deci „legată”, sau la folosirea unor termeni precum a lega şi a dezlega în magie)”.
Corespondenţa ind. bindi – rom. benghi e un argument secundar al explicaţiei de ce „nu se susţine”. Argumentul de bază ni-l oferă sistemul aloeto-etemic românesc în care se integrează benghi: ten – (1. tenchi, tenche (bot.) „porumb”; „ştiulete de porumb”; „boabele desprinse de pe ştiulete”; „con de brad”; „alac”; „grâu moale” [DLR – 1: <magh. tengeri (buza)] – indigen, eteme: <cocoloş>, <păpuşă>; 2. tenchi „măsură de greutate egală cu a patra parte dintr-un dram”; „monetă măruntă, cu valoare mică”; „lucru de nimic, bagatelă”; „deloc, nimic” [DLR – 1: <tc. tenk] – (indigen, etem: <fărâmă>, intersectat cu elementul turcesc), tean – (teanchi1), ton – (tonchi „id.”), tun – (tunchi „id.”) – ţen- (ţenchi „tenchi”2, ţenchi3 „semn care marchează graniţa, hotarul unui teritoriu”; „hotar, margine”; „capăt, limită în timp”; „răstimp al vieţii”; „semn făcut pe un vas în locul până unde ajunge vinul”; „scop, ţintă [DLR – 1: et. nesigură] – (indigen, eteme: <crestătură>, <capăt, vârf>; ţenchi a da ~ „a închina cu paharul, ciocnind”), ţeh (ţec, ţec’-, ţeg, ţeg’-, ţed, ţag, ţag’, ţăg-, ţâf-, ţof(-), ţog(-), ţog’-, ţeag-, ţoi-, ţoc-, ţuc- etc.) „obiect folosit pentru a delimita un hotar, un ogor etc.”; „răzor servind drept hotar şi potecă între două ogoare”; „caţă”; „băţ cu care se măsoară ţuica în butoi”; „stâlpi care se pun, ca element de susţinere la colţurile caselor ţărăneşti”; „lance” etc. [DLR – 1: <săs. zecha (germ. Zeichen „semn de hotar” (la ogoare)] (indigen, eteme: <marcator>, <înhăţător>, <pop>, <ţeapă> etc.), ţan – (ţanc „cuvânt care redă un zgomot ascuţit” [DLR – 1: onom.], ţanc2 „ţenchi3” [DLR – 1: et. nec.] – indigen, v. ţenchi3, supra; ţandără „aşchie, surcea”; „ţeapă”; „ciob” etc. [DLR – 1: <săs. zander (germ. Zunder)] – (indigen, etem: <fărâmă>), ţanţ „ţurţure de aur masiv” [DLR: „cf. germ. Zain „lingou”] – (indigen, etem: <ascuţit>), ţanţavai „petrecere, chef cu lăutari” [DLR – 1: „cf. rus. tantsovati „a dansa”] – (indigen, etem: <tămbălău>), ţanţoş „îngâmfat, mândru” [DLR – 1: et. nec.] – (indigen, etem: <înfipt>), ţanţură „zdreanţă” [DLR – 1] – (indigen, etem: <ruptură>), ţon – (ţonţovai „ţanţavai”, supra), ran – (ranţ(ă), ranţură „zbârlitură”; „franj”; „firele destrămate care atârnă la o haină netivită”; „resturi de urzeală”; „mârţoagă”; „rumeguş”; „femeie imorală” etc. [DLR – 1: <magh. ranc] – (indigen, eteme: <zbârci>, <zdreanţă>, <jigărit(ă)>, <fărâmă>, <netrebnic(ă)>, etc.) roan – (roanţă „ranţă” – DLR – 1, s.v. ranţ, supra), pen – (penche „tenchi” [DLR – 1], penchi, penchiu, penciu, penţi [DLR – 1, s.v. pinchiu] (v. pinchiu, infra), pin- (a (se) pingăli „a picta”; „a se dichisi”; „a mâzgăli” [DLR – 1: <magh. pingál] – indigen, eteme: <a picura, a păta>, <a migăli>; pinchiu, pinciu, cinz „cinteză” [DLR – 1: <magh. pinty] – (indigen, etem: <piuitoare, fluierătoare>).
Această râurare etemo-aloetică are avantajul de a explica legătura dintre noţiuni aparent disparate, fără a fi obligaţi „să ne gândim la tatuaj” sau la „a lega şi a dezlega în magie” [9, p. 97].
Frapat de „incitanta asemănare” dintre teafăr şi numele fluviului Romei Tibru (lat. Tiberis, it. Tevere), A. Poriciuc [9, p. 110] opinează: „...se pare că ... el a fost renumit de etrusci Thepri (de unde umbr. Tifernus şi lat. Tiberis – a se observa alternanţa etruscoidă p/f/b). Nu am cunoştinţă de vreo interpretare a acelui hidronim. Ceea ce aş putea propune este doar o posibilă legătură între schimbarea de nume de care vorbeam şi marea operă de salubrizare, întreprinsă de Roma aflată sub stăpânirea regelui etrusc Tarqunius Priscus. Printr-un remarcabil efort public, mlaştinile din jurul urbei au fost drenate, printr-o cloaca maxima, către albia Tibrului... Se poate afirma deci că Tibrul a îndepărtat miasmele de Roma (lăsând-o «teafără»)”.
E o propunere hazardată, necorelată cu tipologia denominaţiilor din sistemele hidronimice ale limbilor de pretutindeni şi dintotdeauna. În română, de exemplu, numele apelor curgătoare evocă albia (râpa) săpată de apă (Moldova, Corlăteni, Horincea, Râmnic, Râşca etc.) sau particularităţile cinetice, sonice etc. ale elementului acvatic (Putna, Bistriţa, Cahul, Cogâlnic, Suceviţa, Duruitoarea etc.). Că aşa a fost şi-n alte timpuri, şi-n alte limbi ne-o demonstrează latina.
Cercetând aderenţa rad. tib- (din Tiberis, supra, şi Tibur „oraş de pe malurile afluentului Anien al Tibrului”) la sistemul lexical latin, constatăm că acest radical nu e nici pe departe izolat în sistem (precum urma să fie dacă ar fi fost un împrumut), ci se ramifică în formaţii legate sinestezic între ele: tibia „fluier”; „flaut”; „fluierul piciorului”; „picior” (eteme: <sunet strident>, <ridicătură, suport>), tibicen „cântăreţ din flaut”; „stâlp, suport” (eteme: v. cuv. precedent), teba „movilă, colină” (etem: <ridicătură>), sibilare „a fluiera, a şuiera”;”a huidui”; „a sfârâi”; „a fierbe”, sifo (sipho, sipo) „ţeavă de apă”; „pompă de incendiu”; „lichid care ţâşneşte” (etem: <şipot>) tuba „trompetă”; „semnal de luptă”; „bubuit prelung” (etem: <sunet strident>), tuberare „a se ridica, a se înălţa” (etem: <a sălta>), tuber „cocoaşă”; „umflătură”; „nod de copac”; „cusur mare”; „muşuroi” (eteme: <grămădire>, <pocire>), tumor „umflătură”; „umflare”; „nelinişte sufletească, necaz”; „mânie, indignare”; „îngâmfare”; „fermentaţie”; „fierbere” etc. (eteme: <înfoiere>, <agitaţie>, <tulburare>), tumultuare „a provoca tulburări”; „a face zarvă”; „a se agita” etc. (eteme: <a (se) agita>, <a lărmui>), tudiculare „a scutura”; „a pisa” (eteme: <a clătina>, <a sfărâma>), tuditare „a împinge”; „a lovi”; „a făuri, a face” (eteme: <a bate>, <a apăsa>, <a crea>), turbare „a (se) tulbura”; „a face zarvă”; „a fugări”; „a doborî” (L. Macarie, S. Stati, N. Ştefănescu [15], I. H. Dvoretski [16]).
Această modulare etemo-aloetică (care confirmă o dată mai mult caracterul universal al rotaţiei segmentelor de expresie şi al schimbării sinestezice a sensurilor) reţine aceleaşi trăsături originare de conţinut ca şi cele semnalate pentru hidronimele româneşti: <râpă> (cf. etemele: <a lovi>, <a sfărâma>, <a dărâma> etc.) şi <puhoi> (cf. etemele: <a (se) agita>, <şipot>, <a lărmui> etc.). Prin urmare, semnificaţia primară a hidronimului latin Tiberis (varianta etruscă: Thepri) e <râpă> sau <năboi>, iar a oiconimului Tibur e <râpeni>.
În privinţa motivării antroponimului etrusc Theprie / Thefarie / Thefri, legat etimologic de hidronimul Thepri, trebuie să admitem nu „ceva în genul «zdravăn, voinic» sau «teafăr»” [9, p. 110], ci etemul <râpeanu> (cum am explicat numele or. Tibur, supra).
În concluzie, încercările de înstrăinare a rom. teafăr eşuează în faţa probelor care demonstrează indigenatul acestui cuvânt.
 
 
Bibliografie
1. DLR – Academia Română. Dicţionarul limbii române, serie nouă (literele M, N, O, P, R, S, Ş, T, Ţ, U, V, W, X, Y, Z), Bucureşti, Editura Academiei, 1965-2005.
2. H. Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, 2., überarbeitete und ergänzte Auflage von Paul Miron, Wiesbaden, Otto Harrassowitz, 1985-1989.
3. Aug. Scriban, Dicţionaru limbii româneşti, Iaşi, Presa Bună, 1939.
4. L. Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, Craiova, Samitca, 1935.
5. G. Giuglea, Fapte de limbă: mărturii despre trecutul românesc. Ediţie îngrijită de Florenţa Sădeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.
6. Al. Ciorănescu, Diccionario etimológico rumano, Universidad de la Laguna, 1958-1966.
7. SDE – Academia de Ştiinţe a R.S.S. Moldoveneşti. Institutul de Limbă şi Literatură. Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti. Redactori: N. Raevschi, M. Gabinschi, Chişinău, Redacţia Principală a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, 1978.
8. DEX – Academia Română. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”. Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1996.
9. A. Poruciuc, Confluenţe şi etimologii, Iaşi, Polirom, 1998.
10. M. Gabinschi, Etimologii // RLŞL, 1993, nr. 5, p. 97-104.
11. DA – Academia Română. Dicţionarul limbii române, serie veche (literele A – B, C, F – I, D – De, J, L – Lojniţă), Bucureşti, Socec et comp. şi C. Sfetea, 1915-1949.
12. S. Puşcariu, Etimologii // Dacoromania, IV, partea a 2-a, Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, 1927, p. 671-738.
13. G. Rusnac, Etimologia structurală: principii, metodă şi obiective (1) // RLŞL, 1997, nr. 6, p. 43-51.
14. T. Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân general şi etimologic, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963.
15. L. Macarie, S. Stati, N. Ştefănescu, Dicţionar latin-român, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1962.
16. I. H. Dvoretski, Latinsko-russki slovar’, Moskva, Russki Jazyk, 1976.
17. E. Savin, I. Lăzărescu, K. Ţânţu, Dicţionar român-german, german-român, v. II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog