Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Incalificabilul „ca şi”

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Readucem în memoria cititorului două exemple vechi în care conjuncţia şi este folosită în mod inestetic şi greşit, cu toate că autorii enunţurilor cu pricina au intenţionat să-şi facă textele estetice, drept că fără să se gândească dacă ele sunt şi corecte. Primul este din revista bucureşteană „Contemporanul. Ideea europeană”. Era vorba despre – cităm – „un roman excelent strunit ca şi construcţie” (2004, 29 septembrie, p. 16). Al doilea este din ziarul chişinăuian „Accente libere”, autorul articolului vorbind despre desemnarea unui important om politic – cităm din numărul din 7 octombrie acelaşi an 2004, p. 6 – „ca şi candidat al Alianţei...”.
De ce „ca şi...”?
Doar autoarea articolului din revista bucureşteană ar fi putut lesne să evite cacofonia de care s-a ferit şi să-şi redacteze enunţul uşor, elegant, scriind „un roman excelent strunit sub aspectul construcţiei”!
În cel de-al doilea exemplu cacofonia provenită din întâlnirea a două silabe ca ar fi putut fi lesne evitată dacă autorul chişinăuian ar fi aşternut pe hârtie exact acelaşi adevăr, însă alegând bine cuvintele – că respectivul om politic fusese desemnat în calitate de candidat ori – de ce nu? – că el fusese desemnat candidat pentru alegerile ce urmau să aibă loc.
Am rămas cu impresia că autorii din care am citat alcătuiau enunţurile în cauză în mod special ca să-i „fericească” pe cititori cu câte o conjuncţie absolut superfluă în cazurile citate ori poate pentru ca să nu rămână în urma unor confraţi de breaslă care începuseră deja să folosească – în scopul de a evita cacofonia – împreunarea de cuvinte ca şi, de-a dreptul incalificabilă din punct de vedere propriu-zis lingvistic.
Şi poate n-am fi revenit la exemplele vechi, dacă practica vicioasă a folosirii acestei îmbinări – ca şi – n-ar fi fost preluată de autori chişinăuieni care se simt, probabil, neîmpliniţi până nu-i maimuţăresc într-atât pe colegii de breaslă „caşiişti”, încât apelează la incalificabilul şi chiar şi atunci când nu există absolut nici o necesitate de a-l întrebuinţa. Dacă în enunţurile citate mai devreme autorii au crezut că prin interpunerea conjuncţiei şi ocolesc exprimarea cacofonică, două enunţuri proaspete se cer considerate numai şi numai pentru nişte exemple de utilizare a acesteia de dragul unei „mode” necugetate, inestetice, însă, după cum vedem, molipsitoare. Dar să vorbească exemplele. La 14 ianuarie, la ora 10 şi 11 minute, un prezentator al ştirilor la un post de radio pentru care avem toată stima s-a exprimat despre ceva care ar fi putut fi – cităm – „considerat ca şi factor de stabilitate”. Acum să ne gândim bine: ce ar fi pierdut enunţul în cauză dacă prezentatorul cu pricina ar fi spus că întâmplarea sau persoana la care făcea referire ar fi putut fi considerată factor de stabilitate (deci fără ca şi, de prisos aici).
Un alt exemplu recent: autorul unui roman excelent, scrie corespondentul revistei „Contrafort”, nr. 11-12 din 2007, – transcriem cu exactitate deplină – „evocă fapte, situaţii şi personaje cumplite, dar interpune mereu o grilă a ironiei acide şi asta te bulversează ca şi cititor” (p. 15). De ce „ca şi” cititor? Prin ce e mai estetică, mai impresionantă, mai modernă expresia „ca şi cititor”, cu acest şi de prisos, în orice caz evident inutil în context, decât expresia simplă şi corectă „ca cititor”?
Răspunsul nostru este că toţi acei care se lasă contaminaţi de „moda” ori poate totuşi de boala întrebuinţării împreunării de cuvinte „ca şi” în contexte în care aceasta poate fi evitată printr-o construcţie normală a enunţurilor suferă de snobism, adică maimuţăresc o modalitate prea puţin fericită de a evita cacofoniile, una incorectă în principiu, însă răspândită în unele medii pe care ei le consideră numai bune pentru a fi imitate în chip necugetat, inestetic şi chiar agramat.
 
 
Încă o dată despre simptome
 
Recent am întâlnit într-un ziar de la noi, unul relativ bine redactat sub aspect stilistic, forma de plural „simptoame” şi ne-am întristat. Acei care utilizează până în prezent această formă de plural a substantivului neutru simptom se pot justifica prin citarea amănuntului din Dicţionarul explicativ al limbii române, în care, după ce e dată forma de plural simptome, apare – în paranteze – consemnarea „Pl. şi: simptoame” (p. 989).
Riscăm să ni se mai obiecteze o dată că noi personal am avea o atitudine stranie faţă de această foarte importantă lucrare lexicografică; chipurile, când ne convine, o apreciem, iar când nu ne convine, o declarăm învechită, incompletă etc. Am publicat odinioară în revista „Limba Română” (2004, nr. 12) un articol intitulat Variantele unor cuvinte în detrimentul... nostru, pe care l-am inclus apoi în cartea Efortul salvator (Chişinău, 2006, p. 184-188), în care am demonstrat cu lux de amănunte că aşa-zisele „variante” ale foarte multor cuvinte nu sunt deloc îndreptăţite nici în dicţionarul citat, nici în oricare altele. Dar să revenim la forma de plural a substantivului simptom.
Spunem încă o dată că pluralul acestuia este simptome, şi în niciun caz „simptoame”. Pe ce ne întemeiem afirmaţia?
Încă în 1991 Gabriel Angelescu, în Dicţionar de dificultăţi ale limbii române, scria: „Simptom s.n., pl. simptome, nu simptoame” (p. 78).
În 2000 Andrei Crijanovschi în foarte bogatul şi deosebit de utilul său Dicţionar de dificultăţi ale limbii române nota: „Simptom s.n., pl. simptome, nu simptoame, nici simptomuri” (p. 356).
Un an mai târziu distinsa doamnă a culturii române Mioara Avram în excelenta sa carte Cuvintele limbii române între corect şi incorect (Chişinău, Editura Cartier) ne instruia: „Simptom s.n. se pronunţă şi se scrie cu o între m şi t (nu simtom) şi cu m (nu cu n) la final; pl. este simptome (nu simptoame)” (p. 205).
Bine-bine, poate va zice vreunul dintre dumneavoastră, stimaţi cititori, toţi autorii citaţi, oricât ar fi ei de culţi şi talentaţi, au exprimat propriile lor opinii, dar ce spun sursele lexicografice oficiale? Răspundem că şi Dicţionarul explicativ al limbii române este o sursă lexicografică oficială şi de mare prestigiu şi alcătuitorii lui recomandă forma de plural simptome, cealaltă fiind numită în paranteze, ca ceva existent în vorbirea unor conaţionali ai noştri, dar nu şi ca ceva recomandabil. Dar în 2005 a apărut ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, lucrare nu doar oficială, dar şi normativă, la pagina 729 a căreia citim univoc: „simptom (simp-tom) s.n., pl. simptome”.
Iată de ce vă recomandăm, stimaţi cititori, anume această formă de plural a substantivului în discuţie.
 
 
Verbul a importa
 
– Domnule profesor, chiar atât de mult importă modul în care ne exprimăm? am fost întrebat pe nepusă masă într-un birou de la Casa presei.
– Desigur că importă foarte mult. Nu ştiai?
– Am pus în modul acesta întrebarea, ca să ne dumerim aici, eu şi colegii, dacă e folosit în chip corect verbul importă, deci a importa, care, după cum se ştie, înseamnă a aduce în ţară mărfuri sau, în orice caz, obiecte din alte părţi ale lumii, de exemplu zahăr din Cuba ori petrol din Rusia.
– Dumneata, i-am explicat interlocutorului, de altfel – un fost student de-al nostru, reprezinţi de minune acea categorie de vorbitori şi scriitori ai limbii române, care cunosc destul de bine şi temeinic în domeniul exprimării noastre, dar vă leneviţi să faceţi încă un pas, vă asigur: numai unul! – până să cunoaşteţi întregul adevăr despre verbul a importa. Vorba e că şi în Dicţionarul explicativ al limbii române acest verb – a importa – este descifrat aşa cum ai spus, dar imediat în continuare este lămurit şi altfel: „A prezenta importanţă, interes pentru cineva” (p. 478).
Ce-i drept, dacă cu sensul unanim cunoscut acest verb are toate formele personale – eu import ceva dintr-o ţară străină, tu imporţi altceva din aceeaşi ţară ori din alta, el (ea) importă etc., atunci cu sensul al doilea – de a prezenta importanţă ori interes pentru cineva – el se utilizează numai la persoana a III-a, ca în exemplele: „Faptul acesta importă foarte mult pentru mine” sau „Toate cunoştinţele teoretice importă atunci când trebuie să caracterizăm o personalitate sub aspectul dezvoltării ei intelectuale”. În aceste cazuri verbul importă este un sinonim deplin şi perfect al expresiei au / are importanţă sau prezintă interes.
Altfel zis, verbul a importa este polisemantic şi nu are numai semnificaţia de „a aduce ceva din alte ţări”. O dovadă e chiar adjectivul important, -ă, care înseamnă ceva ce „are însemnătate, valoare”, ceva „însemnat”, iar atunci când ne referim la persoane exprimă sensurile „de vază; remarcabil, ilustru” (ibidem). „Orice intelectual este un factor important al vieţii unui popor” va să însemne că orice profesor de şcoală, orice jurnalist, orice scriitor autentic, deci care gândeşte, cugetă, are opinie proprie şi bine întemeiată din punct de vedere ştiinţific şi istoric, pe care o exprimă deschis, clar, convingător, în scopul de a influenţa opinia publică şi de a obţine o victorie asupra forţelor retrograde sau / şi antinaţionale, este un factor de cea mai mare importanţă în istoria societăţii respective.
Ar fi foarte necesar să spunem că adjectivul important nu se referă şi la sensul „a aduce ceva din ţări străine”; de la verbul a importa cu acest sens avem numai adjectivele importat, -ă şi importabil, -ă.
Prin urmare, nu e cazul să neglijăm sensul mai puţin cunoscut al verbului a importa. E necesar să cunoaştem ambele sensuri ale acestuia şi să le folosim în chip adecvat în contextele respective.
 
 
Capete, capi, capuri...
 
Pornim, ca de fiecare dată, de la un exemplu concret în care s-a strecurat o greşeală, una perfidă, care necesită să fie evidenţiată, analizată, conştientizată pentru a putea fi... evitată. Cităm dintr-o carte care se doreşte poetică: „Dacă-a existat vreodată / cotropiri fără armată, / asta poate să se-ntâmple / doar în nişte capuri / tâmpe!”.
Întrebarea s-a născut la prima foiletare a cărţii cu pricina, deoarece substantivul capuri, la plural, exprimă ceva ce nu se potriveşte nicidecum în context. Aici ne vedem nevoiţi să revenim la foarte importanta, uneori şi complicata problemă a pluralelor multor cuvinte în limba română. Vorba e că substantivul cap este polisemantic şi are şi sensul de „căpetenie, şef, conducător”, de data aceasta fiind masculin şi având pluralul capi, ca în propoziţia „La adunare au participat şi capii raionului”, şi sensul de „extremitate superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simţ şi orificiul bucal”, ca în expresia „din cap până-n picioare”, în atare cazuri fiind neutru şi formând pluralul capete, şi – pe lângă alte câteva semnificaţii – o are şi pe aceea de „parte de uscat, care înaintează în mare; promontoriu”, cu această semnificaţie el fiind de asemenea neutru şi formând pluralul capuri (a se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, p. 133).
Evident, forma de plural capuri a substantivului cap există, dar numai în cazurile în care el denumeşte acea porţiune de uscat, care înaintează în mare, în ocean. Revenind la versurile lipsite totalmente de poezie, constatăm, în primul rând, că aici nu se potriveşte deloc această formă de plural a substantivului în discuţie. Normal ar fi fost, subliniem în rândul al doilea, ca autorul să fi întrebuinţat aici pluralul capete; numai capetele şi capii s-ar putea învrednici de calificative ca deştepte ori deştepţi sau, în alte cazuri concrete, tâmpe ori tâmpi. Oricum, capurile, altfel zis – promontoriile, nu pot fi nicidecum „tâmpe”, deoarece ele nu sunt însufleţite şi nu se pretează unor atare calificative.
Am dat exemplul acesta pentru a-l analiza minuţios sub aspect gramatical, a conştientiza greşeala comisă de autorul niţel agramat şi – cum altfel? – pentru a nu comite şi noi o atare greşeală. Am dorit, de asemenea, să amintim că unele substantive româneşti au câte două şi chiar mai multe forme de plural, în funcţie de semnificaţiile lor în contextele respective: un sân, doi sâni, dar şi două sânuri; un ghiveci, două ghivece, dar şi două ghiveciuri; un ghioc, doi ghioci, dar şi două ghiocuri etc. De aici acuta necesitate de a alege corect cuvântul pentru comunicarea noastră orală sau, mai ales, pentru cea scrisă şi a acorda în permanenţă o atenţie neslăbită formei corecte a pluralului acestora.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog