Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIALOGUL ARTELOR

Arta este o proprietate unică a spiritului uman de a percepe şi de a exprima lumea

Anatol RURAC

Alte articole de
Anatol RURAC
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

– Stimate domnule Anatol Rurac, coborâţi din „dulcea Bucovină” – satul Dumneavoastră de baştină, Stănileşti, fiind situat în preajma Cernăuţilor –, tărâm care v-a marcat anii copilăriei. Locul natal lasă amprente în modul de a percepe arta? Cum se manifestă lumea mirifică, irepetabilă a baştinei în pictura lui Anatol Rurac?
– Dulcea Bucovină... De unde vin cu amintiri pline de trăiri fericite, dar şi cu multe zile amare... Cernăuţiul studenţiei mele era dominat de sentimentul înstrăinării care mă ţinea într-o stare de sufocare continuă, Prutul fiind un râu cu apă mult prea tulbure şi cu poduri inaccesibile. Doar înaintaşii, în special Eminescu, având biografii legate de Cernăuţi, ne ajutau să recuperăm imaginea centrului de civilizaţie de altădată, când românul se afla şi aici la el acasă. ...Nopţile mergeam adesea la uşa gimnaziului, pe care ştiam că o deschisese cândva micul Eminovici şi distinsul său dascăl Aron Pumnul. Păşeam cu emoţie pe caldarâm, fiind sigur că pe aici călcaseră cei doi, dar şi Ciprian Porumbescu, împreună cu toţi prietenii din „Arboroasa”. Cernăuţiul este pentru mine cel mai frumos, scump şi iubit oraş. Un miracol... De altfel, se ştie, locul natal este un punct irepetabil din univers. Este primul cadru de informare, care devine veşmânt, în care se înfăşoară entitatea. Este prima sursă ce alimentează codul nostru genetic. Aceste informaţii sunt depozitate în subconştient, marcându-ne şi influenţându-ne la nivelul preocupărilor individuale.
Despre creaţia mea aş spune că este rezultatul unui proces complex; porneşte dintr-o necesitate lăuntrică definită cu siguranţă de spaţiul natal, dar căpătând apoi numeroase alte valenţe estetice.
– Aţi experimentat mai multe modalităţi de exteriorizare a eului Dumneavoastră artistic – instalaţie, performance, fotografie, teatru, cinema, pictură... De ce aţi rămas, până la urmă, fidel picturii?
– Cred că alegerea parţial a depins de firea mea, dar mult a însemnat şi mediul, atmosfera, circumstanţele în care am activat. Şi soarta, desigur. Nu poţi evada din ea.
Teatrul mi-a fost de mare folos, mi s-au relevat şi dezvoltat unele calităţi, pe care nici nu le-aş fi putut bănui că le am. În teatru însă, dacă nu ai sprijinul unei echipe care să împărtăşească aceleaşi idei, totul poate degenera şi poate deveni rutină.
Simt o mare necesitate să-mi exprim gândurile şi prin intermediul artei fotografice. Sunt remarcate şi unele realizări ale mele din domeniul instalaţiei. Am mai multe proiecte ţinând de acest gen de artă, pe care, sper, le voi realiza.
Pentru mine pictura de-a lungul timpului a fost mijlocul cel mai accesibil, la fel şi obiectele pe care le „confecţionam”, deoarece materialul îmi era la îndemână, îl selectam în curtea atelierelor de pe str. N. Dimo, unde erau adunate diferite lucruri care nu mai serveau nimănui la nimic şi pe care le-am recuperat, cărându-le în atelierul meu şi prinzându-mă într-un fel de joc cu ele.
Expoziţia „Katharsis” de la sfârşitul anului 2007, apreciată de către specialişti, a lăsat impresia că am rămas fidel picturii, deoarece şi obiectele, şi grafica, şi chiar schiţele de teatru au ca dominantă picturalul, culoarea, fiind elaborate conform propriilor legi coloristice...
– Ospitalier cu bucovinenii, Chişinăul le oferă pelerinilor din Ţara de Sus ceea ce ei, în virtutea împrejurărilor istorice, nu pot afla, de exemplu, la Cernăuţi: condiţii propice de afirmare în plan intelectual şi de creaţie. Ce înseamnă pentru Dumneavoastră capitala Republicii Moldova?
– Cernăuţii sunt copilăria şi adolescenţa mea, iar Chişinăul este drumul meu spre maturitate. Tot ce am luat mai bun din Cernăuţi, am adus şi am valorificat la Chişinău. Îmi amintesc o discuţie, între noi, colegii, din ultimul an de şcoală: unde mergem mai departe la studii – la Cernăuţi sau la Chişinău? Pentru noi, parcă existau numai aceste două oraşe. Eu am ales Cernăuţii, dar, până la urmă, destinul mi-a fost anume Chişinăul, ultima şansă şi ultimul loc din lume, în concepţia mea, unde m-aş fi putut stabili. Dar şi Chişinăul era sub puterea străinilor, care, în scurt timp, au constatat că eu sunt mult mai străin ca ei şi ar fi bine să părăsesc aceste locuri. Le-am răspuns că nu voi pleca de aici, asumându-mi toate consecinţele deciziei. Perestroika şi schimbările survenite după m-au salvat de calvarul ce începuse a se rostogoli peste mine.
– La Chişinău aţi luat lecţii de la maestrul Mihai Grecu, despre a cărui operă afirmaţi că trebuie studiată îndelung, pentru a înţelege profund mesajul ei. Aţi descifrat acest mesaj? Ce aţi învăţat de la Mihai Grecu?
– De la Mihai Grecu nu am luat doar lecţii în sens tradiţional. Aş spune că mai degrabă am susţinut o serie de examene în faţa unei personalităţi puternice, pe care o veneram, şi odată cu trecerea timpului, atitudinea mea faţă de maestru a rămas aceeaşi – de pietate şi profundă preţuire. Mihai Grecu avea un caracter iscoditor, te „bombarda” cu zeci şi sute de întrebări pentru a-şi satisface curiozitatea. A fost şi un mare cărturar. Studia şi analiza fenomenul cultural în întregime, nu se limita numai la artele plastice. Revelatoare în acest sens este şi corespondenţa artistului cu Noica. El face parte dintre puţinii artişti care au influenţat arta plastică, încurajând eliberarea din încorsetările dogmatice ale timpului.
– Sunteţi unul dintre animatorii şi susţinătorii fervenţi ai proiectului „Grupul zece”. Ce şi-a propus şi ce a reuşit să realizeze această „comunitate artistică”?
– La o distanţă de 16 ani lucrurile se văd altfel. Toate au pornit de la Andrei Mudrea, care considera că cei legaţi de Mihai Grecu, de valorile pe care el le-a promovat, trebuie să se reunească inclusiv pentru organizarea de expoziţii comune. Mihai Grecu era urmat de Dumitru Peicev, Andrei Sârbu, Andrei Mudrea, Tudor Zbârnea, Anatol Rurac. Atât. Rezultatul însă nu a fost cel scontat. Maestrul, se pare, a fost „convins” să renunţe la acest îndrăzneţ proiect. Dumitru Peicev a refuzat să expună lucrări chiar în ajunul vernisajului. În schimb, la grup au aderat alţi artişti: Dumitru Bolboceanu, Vasile Moşanu, Ilie Cojocaru, Victor Hristov şi Iurie Platon. Noua componenţă a grupului nu mai putea exprima un manifest având la bază crezul unităţii principiale a formulei artistice.
După câteva expoziţii (în Italia, România, am participat cinci dintre noi; iar la Chişinău, în 2002, toţi), grupul s-a risipit, iar doi dintre cei care au stat la temelia grupului, Mihai Grecu şi Andrei Sârbu, cei mai valoroşi artişti, nu mai sunt printre noi.
– Parteneriatul dintre artiştii plastici din Republica Moldova şi România este acut necesar din mai multe puncte de vedere: schimb de experienţă, imbold pentru creaţie, relevarea identităţii şi unităţii naţionale în artă etc. Cum se manifestă acesta şi care sunt resorturile lui practice?
– Pe parcursul ultimilor 20 de ani artiştii plastici din Republica Moldova şi mai ales cei care au devenit membri ai Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova au avut colaborări numeroase şi fructuoase cu Uniunea Artiştilor Plastici din România, cu Oficiul Naţional pentru Documentare şi Expoziţii de Artă condus de M. Oroveanu, cu Fundaţia Culturală Română, cu Filialele U.A.P. Iaşi, Bistriţa şi Bacău, Consiliul Judeţean Bacău – Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, cu Centrul Internaţional de Cultură şi Arte „George Apostu”, cu Centrul de Cultură „Rosetti-Tescanu – George Enescu”, cu Institutul Critică de Artă „G. Oprescu”, cu Academia de Arte din Bucureşti. Astăzi suntem în relaţii de colaborare mai strânse doar cu Bacăul şi Iaşul. Însă, ori de câte ori apare posibilitatea organizărilor de expoziţii în parteneriat, ne străduiam să invităm la Chişinău artiştii din România ca, de pe urma unor asemenea contacte, să aibă de câştigat publicul larg din Republica Moldova, mediu artistic ce are acută nevoie de sincronizare cu idealurile artistice naţionale, dar şi universale. Acum, de exemplu, suntem la cea de-a XIX-a ediţie a „Saloanelor Moldovei”, organizată la Chişinău. Este cel mai durabil proiect, demarat în 1991, dar şi cel mai valoros schimb cultural probabil nu numai pentru arta plastică de la noi. La realizarea proiectului au pus umărul mai mulţi români de pe ambele maluri ale Prutului, transformându-l realmente într-o instituţie care comportă sincronizarea procesului artistic, a discursului plastic. Organizarea „Saloanelor” constituie o remarcabilă oportunitate pentru a întruni diversitatea de şcoli şi influenţe culturale a artiştilor basarabeni cu studii în diferite colţuri ale fostului imperiu rusesc şi pentru a crea un dialog al convergerii valorilor româneşti şi europene.
– Se poate vorbi / discuta despre spiritul competitiv cu aplicare la artă? Cum se manifestă acest fenomen la noi şi în ce măsură influenţează procesul de creaţie al artiştilor plastici?
– Concurenţa, competiţia este o forţă motrice a societăţii în general. Însă rostul ei depinde şi de forma pe care aceasta o ia. În comunism era reprezentată prin servitutea ideologicului, de aceea lucrurile s-au încurcat şi mediocritatea putea fi promovată ca substituent al valorii supreme. În intenţia de a încetăţeni o cât mai obiectivă scară a valorilor, în calitate de preşedinte al U.A.P., din 1996, am obţinut instituirea Premiilor U.A.P. pe genuri. Astăzi se decernează mai multe premii: Premiile de Stat pentru Arta Plastică, Premiile la „Saloanele Moldovei”, Premiile anuale ale U.A.P., Premiile Ministerului Culturii şi Turismului la Autumnală şi la Salonul de Primăvară, Premiul pentru Tineret, Medalia „Constantin Brâncuşi” – toate acestea constituind un minim impuls pentru evoluţia artistică a creatorului din Republica Moldova.
– În ce mod U.A.P. susţine şi sensibilizează creaţia tinerilor plasticieni?
– Li se oferă mai întâi de toate posibilităţi de organizare a vernisajelor. În cadrul manifestărilor U.A.P. anume pentru tineri este prevăzută anual o expoziţie-concurs. Premiile sunt jurizate chiar de ei, de sine stătător, fără influenţele generaţiilor înaintate. Stagiarii din cadrul U.A.P. au aceleaşi drepturi ca şi titularii, cu excepţia dreptului de a participa la alegeri şi a fi aleşi în organele de conducere. Au început a se soluţiona şi problemele atelierelor. Dacă până acum pensionarii îşi ţineau sub lacăt laboratoarele de creaţie, azi unii dintre ei acceptă câte un tânăr sub acelaşi acoperiş.
– Aţi ajuns cumva la o definiţie a artei?
– Pentru mine arta nu este un set de principii pe care le-ai însuşit şi la care nu poţi renunţa. Arta este o proprietate unică a spiritului uman de a percepe şi de a exprima lumea.
 
 
* * *
Pictura lui Anatol Rurac întreprinde o „epurare” a imaginii, o formalizare a compoziţiei şi ajunge la un fel de impunere a unui „post al privirii”, în care ochiul nu se mai delectează, nu lunecă voios pe suprafaţă, ci staţionează sau refuză orice contact cu aceasta. Rămâne însă armonia cromatică rafinată, îndelung chibzuită, cântărită, supravegheată, decantată. Acesta e mobilul pentru discuţie. Rurac experimentează, chiar dacă astfel de experimente sunt deja un loc comun în arta ultimelor decenii, dar trebuie înţeles că orice experienţă artistică rămâne unică, asumată, consumată până la ultimele ei consecinţe. Arta lui Rurac este o artă de stare, de comportament mintal, i-am spune. Există două direcţii în investigaţiile sale. Una este bazată pe ritmul curbă-contracurbă şi este îmbrăcată într-o cromatică foarte generoasă, multiplă, zglobie. Cealaltă e mult mai sobră şi e ghidată de sensurile liniei, ale contrapunctului. În această direcţie se încadrează şi preocuparea sa pentru ready-made. Artistul foloseşte pe larg metalul, lemnul, sfoara, cuiele, piesele prefabricate, deşeurile. Din ştiinţa „bricolării” acestora se iveşte / apare imaginea, ritmul, dinamica tăcută a sensului. Imaginea este întâi mentală, ascunsă, imperceptibilă; ea se „deconspiră” prin intermediul instrumentarului obiectual şi cromatic avut la dispoziţie. Arsenalul este proteic, practic, nelimitat.

Vladimir BULAT
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog