Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Consideraţii despre o sintaxă a limbii române

Elena UNGUREANU

Alte articole de
Elena UNGUREANU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

În gramatică nu au făcut vâlvă niciodată cercetările înguste, parţializate, limitate la un aspect foarte particular. Dimpotrivă, un grad sporit de popularitate şi apreciere revine tocmai contribuţiilor care revalorifică şi deconstruiesc, deci teoriilor îndrăzneţe, riscante chiar. Istoria gramaticii româneşti nu cunoaşte chiar atât de multe cazuri de acest fel; în sintaxă, bunăoară, pot fi enumerate contribuţiile unor lingvişti precum: Sorin Stati. Teorie şi metodă în sintaxă, Bucureşti, 1967; Barbu Berceanu. Sistemul gramatical al limbii române (Reconsiderare), Bucureşti, 1971; Valeria Guţu Romalo. Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, 1973; Gabriela Pană Dindelegan. Sintaxa transformaţională a grupului verbal în limba română, Bucureşti, 1974; Petru Zugun. Cuvântul. Studiu gramatical, Bucureşti, 1983; Gligor Neamţu. Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului nominal, Bucureşti, 1986; Viorel Hodiş. Apoziţia şi propoziţia apozitivă, Bucureşti, 1990; Ştefan Hazy. Predicativitatea: determinare contextuală analitică, Cluj-Napoca, 1996; D. D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, 1997; Mihaela Secrieru. Nivelul sintactic al limbii române, Botoşani, 1998; Aurelia Merlan. Sintaxa limbii române. Relaţii şi conectori, Iaşi, 2001; Gabriela Pană Dindelegan. Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări, Bucureşti, 2003; idem. Tradiţie şi inovaţie în studiul limbii române (coord.); Dănilă Tamba. Vechi şi nou în sintaxa limbii române, 2004(adăugând aici, bineînţeles, studiile mai consacraţilor Mioara Avram, Corneliu Dimitriu, Dumitru Irimia ş.a.). La acestea am putea adăuga şi lucrările câtorva dintre lingviştii din Republica Moldova. Iar la una dintre ele (care, printre altele, este singura care figurează în bibliografia noii Gramatici a Academiei Române, Bucureşti, 2005) ne vom referi mai jos.
Monografia pe care o prezentăm aici – Sintaxa elementară a limbii române. Introducere în sintaxologie (Chişinău, 2000), semnată de dr. hab. în filologie Ion Eţcu – merită a fi studiată cel puţin pentru a înţelege că domeniul gramaticii nu este intangibil, nu este dogmă, iar sintaxa este compartimentul care supune cel mai mult limbajul la numeroase forme şi posibilităţi de (re)structurare, construcţii, de-construcţii, re-construcţii. Tocmai de aceea sintaxa e avantajată să fie „condamnată” la numeroase interpretări. Principiile stabilite cândva se dovedesc a nu fi imuabile: o recunosc înşişi gramaticienii în numeroase observaţii şi note, care, adunate la un loc, ar trebui să dea bătaie de cap spiritelor care se încumetă să parcurgă calea definirii şi descrierii logosului. „Rien n’est plus difficile à definir et à délimiter que les catégories grammaticales”, afrima savantul de talie mondială Alf Lombard, şi o spunea în cunoştinţă de cauză, referindu-se în egală măsură şi la gramatica limbii române, pe care a studiat-o la modul cel mai serios. Este un adevăr dureros, pe care lingviştii nu întotdeauna vor să şi-l asume. În căutarea acelei unice teorii capabile să descrie limbajul sub toate aspectele, cei mai mulţi nu fac decât acelaşi drum bătătorit. Piscurile sunt rezervate geniilor.
Aşadar, de ce o sintaxă elementară? Deoarece porneşte de la unităţile fundamentale ale structurii sintactice, pe de o parte, cele ontice şi, pe de altă parte, cele gnostice, delimitate foarte atent şi urmărite în plan funcţional, în vederea „evitării unei grave greşeli metodologice”, deci a distincţiei clare ce se impune între cele două planuri: empiric şi teoretic, vorbire şi limbă, semnificant şi semnificat, conţinut şi expresie. Dihotomia în cauză nu ţine de descoperirile recente: ea a fost fundamentată încă de F. de Saussure, reconsiderată de Eugeniu Coşeriu în trihotomia sistem – vorbire – normă, neaplicată însă consecvent şi în sintaxă. Studiul la care ne referim explică în detaliu această stare de lucruri şi încearcă să o repare. Analiza meticuloasă, adevărat, uneori până la obsesie, a avut un scop clar formulat încă din start: de a argumenta necesitatea stabilirii unui număr limitat de structuri (constructe, invariante) care să reprezinte nivelul sintactic al limbii române (în opinia cercetătorului, ele sunt 12, dar sistemul e deschis, deci poate fi completat!), care îşi găsesc realizare, fiecare în parte, într-o infinitate de enunţuri concrete, situaţionale, ale vorbirii. Dr. Ion Eţcu a reuşit să argumenteze şi să demonstreze consecvent necesitatea aplicării la studiul sintactic a dihotomiilor limbă / vorbire, abstract / concret, general / individual, esenţă / fenomen, gnostic / ontic. Cu ajutorul lor poate fi efectuată delimitarea netă a sintaxei (ca obiect de cercetare) de sintaxologie (ca ştiinţă despre acest obiect), stabilindu-se, totodată, unităţile sintactice minimale:
unităţile ontice:enunţul şi îmbinarea de cuvinte;
unităţile gnostice: propoziţia şi sintagma.
În lumina acestei teorii autorul deduce câteva principii care ar trebui să antreneze o reevaluare a sintaxei tradiţionale:
a)    conceptul parte principală de propoziţie are, de fapt, un conţinut mult mai larg, din categoria dată făcând parte şi complementul direct, complementul de agent, atributul, iar în anumite tipuri de propoziţii – şi complementul indirect, circumstanţialul de timp şi cel de loc;
b)   statutul de parte principală a propoziţiei se stabileşte avându-se în vedere nu structura judecăţii logice, care e totdeauna bimembră, ci capacitatea sistemigenă a părţii date de propoziţie;
c)    structura propoziţiei este determinată de numărul părţilor de propoziţie sistemigene;
d)   la definirea propoziţiilor trebuie să se ţină cont, întocmai ca la definirea părţilor de vorbire şi a părţilor de propoziţie, de particularităţile lor onomasiologice;
e) stabilirea particularităţilor paradigmatice ale propoziţiilor se efectuează ţinând cont de potenţialul combinatoriu (deci de specificul sintagmatic) al propoziţiei ca entitate sistemică, şi nu doar totalitatea formelor flexionare ale părţii de vorbire în care îşi găseşte realizare predicatul, adică o parte a sistemului propoziţional.
Ceea ce a luat mai puţin în seamă, de fapt a neglijat cu bună ştiinţă autorul, recunoscând că domeniul vorbirii e mult prea amplu pentru a se putea face referire la infinitatea de enunţuri verbale, este anume situaţia verbală (scrisă, vorbită), care adeseori nu e nici pe departe reflectare a standardului. Astfel, enunţurile eliptice sau cele ce abundă în anacoluturi (în limbajul oral) sau, mai recent, descinzând dintr-o poetică a postmodernităţii (care, se ştie, caracterizează chiar timpul şi vorbirea noastră!), pot fi explicate, deşi insuficient, prin teoria sintaxei elementare. Azi, limbajul poetic, cel practicat deliberat de scriitori, reprezintă, pe alocuri, o „antisintaxă”, care nu numai că renunţă la punctuaţie (element secundar şi nesemnificativ în comparaţie cu ce va urma), dar refuză însăşi „armătura sacră a sintaxei (subiect / predicat): textul nu mai are fraza ca model; este adesea un jet puternic de cuvinte, o panglică de infra-limbă” (Roland Barthes, Plăcerea textului, Cluj, 1994, p. 14). O frază din Borges poate fi răstălmăcită numai prin raportare la texte anterioare, este arhiculturală, este „suprasintactică”. Unei alte fraze, din Joyce, bunăoară, i se va putea găsi cu greu un model, o carcasă, o construcţie sintactică, în baza căreia ar fi fost produsă: începută la p. 600, sfârşită la p. 641, mega-fraza (antologică, probabil) înfruntă toate rigorile sintaxei tradiţionale, resuscitându-le doar înăuntrul frazei (a se vedea James Joyce, Ulise, Bucureşti, 1996). Meritul unui studiu de sintaxă elementară (rămâne de văzut cât e ea de neo-, anti- sau post-tradiţională) constă anume în prezentarea modelului tipic, standardizat al limbii, în comparaţie cu dimensiunile căruia poate fi definit şi capătă strălucire limbajul poetic (care este / devine şi limbaj cotidian actual!), a cărui gramatică nu mai înseamnă doar subiect, predicat, atribut şi complement; acest tip de limbaj are un subiect absolut, universal, rupt de celelalte subiecte, spunea Coşeriu. Sintaxologia trebuie studiată pentru a face mai tranşant aceste distincţii, pentru a avea la îndemână instrumentarul sigur şi indispensabil, fără de care înţelegerea poate fi sortită eşecului. În acest sens, studiul profesorului Ion Eţcu este remarcabil pentru că permite „a privi” cu alţi ochi, miraţi (mirarea e filozofică!), domeniul gramaticii, şi cu spirit oarecum exaltat faţă de dimensiunile copleşitoare ale vorbirii, care iată că poate fi cuprinsă, la nivelul teoriei, în nişte structuri nu atât de multe, şi totuşi foarte necesare. Să avem ambiţia, dacă nu să ne raliem la opiniile acestora, cel puţin să ne confruntăm cu un Benveniste, cu un Tesniére, cu Bally, cu Chomsky, cu Gadamer, cu Fillmore, cu Hjelmslev şi cu atâţia alţii...
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog