Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Meandrele unui traiect lingvistic

Alexandru BANTOŞ

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Cine stăpâneşte trecutul, acela controlează viitorul.
G. Orwel
Calea reformei stărilor rele trece prin restabilirea numelor
corecte pentru toate lucrurile, fiinţele şi acţiunile.
Confucius
 
Reflectând asupra evenimentelor produse în „istoricul an 1989”, cum era calificat două decenii în urmă acest segment al istoriei noastre, te întrebi: ce a însemnat respectiva perioadă pentru noi şi de ce pronosticurile mai mult decât optimiste lansate atunci par a fi astăzi simple şi ordinare exagerări? Ce s-a întâmplat totuşi acum două decenii la Chişinău, în ce măsură evenimentele de atunci au alcătuit premisa derulării la alte turaţii şi la alţi parametri a destinului nostru? Pentru a pătrunde esenţa lucrurilor, trebuie să vedem cum au interpretat atunci, dar şi mai târziu, acţiunile revendicative, ieşite din comun pentru fostul imperiu sovietic, participanţii şi organizatorii lor: Ion Hadârcă, Ion Druţă, Mircea Snegur, Grigore Vieru, Ion Ungureanu, Nicolae Mătcaş, Anatol Ciobanu, Valentin Mândâcanu, Leonida Lari... Punctul culminant al protestelor populaţiei autohtone l-a constituit adoptarea Legislaţiei lingvistice în cadrul sesiunii sovietului suprem al R.S.S.M. de legislatura a treisprezecea. Cele trei legi – „Cu privire la statutul limbii de stat a R.S.S.M.”, „Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S.M.” şi „Cu privire la revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină” – au format axa revirimentului general despre care peste doi ani, la 31 august 1992, profesorul Ion Dumeniuk (5 mai 1936 – 3 noiembrie 1992), autor şi promotor al noilor acte normative, director al Departamentului de stat al limbilor şi primul redactor-şef al revistei noastre, scria: „Adoptarea Legislaţiei lingvistice reprezintă una dintre puţinele bătălii câştigate de românii basarabeni în lupta lor pentru a supravieţui ca neam. Să ne gândim numai cât face revenirea la alfabetul latin. Prin el, în faţa rusificării s-a durat un adevărat zid chinezesc, pe care nu-l mai poate distruge nimeni. Evenimentul este de o importanţă istorică şi constituie o mare victorie a intelectualităţii noastre”. Era o afirmaţie categorică şi obiectivă. Timpul, cu regret, nu a adus modificări acestor aserţiuni.
Iniţial implicat direct în mişcarea de renaştere naţională, Ion Druţă, scriitorul cu cea mai mare popularitate şi credibilitate în 1989, la tribuna Marii Adunări Naţionale, desfăşurate în preajma sesiunii amintite, rostea un discurs îndrăzneţ pentru acele vremuri, în care făcea o analiză exhaustivă, fără menajamente, a momentului. Scriitorul formula metaforic motivele ce i-au determinat pe cetăţeni să se adune împreună, în număr impunător – cca 1.000.000 de persoane –, „la răscrucea destinului lor”: „Niciun popor nu poate accepta să fie dat afară din propria sa casă, dat afară din albia limbii sale materne, dat afară din matca srăvechilor datini şi obiceiuri.” Mai mult decât atât: referindu-se la „jocul împrejurărilor istorice”, „care vine de aproape jumătate de secol oarecum de-a curmezişul neamului nostru”, autorul concretizează că „ne-am ridicat cu toţii în apărarea celor (valorilor – n. Al. B.) ce nu aparţin unei singure generaţii, ci neamului în totalitatea sa”: istoria, limba, pământul. Este de reţinut tonul necruţător, incisiv al declaraţiilor. Apreciatul scriitor uită de cenzură, de realităţile regimului sovietic, existent şi rezistent încă, şi îi îndeamnă pe cei prezenţi să transforme „măreaţa Adunare” „într-o piatră de hotar a istoriei noastre moderne”. Vorbeşte cu un curaj nemaiîntâlnit despre destinul vitreg al acestei palme de pământ: „Din nefericire, bătrâna noastră Basarabie figurează şi ea ca un ultim punct al acestor anexe, ca un acord final funebru al înţelegerii dintre Stalin şi Hitler. Ca urmare a acestei înţelegeri, frumosul trup al vechii noastre aşezări a fost tăiat în trei bucăţi, tăiat rămâne până azi şi autorităţile superioare, care nu ostenesc a ne tot avertiza de primejdiile ce se nasc, în jumătate de secol nu au scos un singur cuvânt pentru a lămuri acestui blând popor pentru ce a fost el împărţit aşa şi nu altminteri. Măcinarea şi dezrădăcinarea valorilor general umane ale acestui neam au mers atât de departe, încât astăzi chiar numele străvechii noastre aşezări a fost smuls cu rădăcini cu tot din limba scrisă şi vorbită, de parcă Basarabia nu ar fi fost numele maicii noastre nedreptăţite în văzul lumii, ci o poreclă”. Asemenea afirmaţii, de o actualitate dezarmantă şi în prezent, nu mai fuseseră rostite la Chişinău timp de jumătate de secol. Scriitorul va reveni şi la tribuna sesiunii parlamentare asupra cauzelor ce ne-au smuls din letargia politică, opinând că adoptarea Legislaţiei lingvistice „va marca [...] primul pas, începutul unui proces îndelungat şi anevoios de refacere spirituală”.
În eseul Troiţa de la răscruce, publicat în revista „Basarabia”, nr. 6, 1993, Ion Druţă încearcă să descifreze enigma şi sursa calamităţilor abătute peste noi, indicând asupra căilor ieşirii din impas. Or, cunoscutul romancier afirma: „Fierbinţeala marilor adunări naţionale nu a fost suficientă pentru a coace în cuptoare pâinea unui mare adevăr”. Pierzania în care ne-am pomenit, credea autorul, vine de la vechea orânduire socială. „Comunismul, concluzionează Ion Druţă, a fost un blestem al omenirii, iar blestemurile, după cum se ştie, nu vin pentru o scurtă durată de timp. Ele când vin, apoi vin. Şi a scăpa de dânsele deseori nici o viaţă de om nu-i de ajuns”. Autorul Poverii bunătăţii noastre notează în acelaşi eseu: „Comunismul a descompus temeliile general umane ale societăţii, bazate pe ideile creştine, şi, prin spărturile create, a ţâşnit sălbăticia, barbarismul, vandalismul”. Ideea de mai sus este nuanţată şi într-un interviu difuzat la televiziunea naţională în seara de Crăciun a aceluiaşi an, 1993, în care Ion Druţă susţine că „rapănul comunist”, „care se poate îmtâmpla să fi pătruns şi în măduva oaselor”, „este o boală groaznică de care noi o să scăpăm greu, foarte greu. Poate cu timpul o să ne putem noi spăla de ciuma asta, care a trecut prin toate popoarele şi natural că a trecut şi prin poporul nostru”.
Legislaţia lingvistică, reper şi imbold pentru viitoarele şi atât de necesarele reforme economice, sociale, dar şi politice, a avut un impact puţin semnificativ totuşi pentru societatea moldovenească, întrucât, plătind tribut cadrului juridic sovietic, legile nu au reuşit să asigure ocrotirea, promovarea şi regenerarea limbii noastre ca expresie a identităţii neamului, nu i-au croit o altă soartă. Adoptată în condiţiile unor tensiuni politice fără precedent, amplificate de grevele rusofonilor (la sfârşitul lunii august 1989, la acţiunile de protest contra limbii române participau 113 întreprinderi industriale întrunind cca 80.000 de muncitori), Legislaţia lingvistică nu a fixat denumirea corectă a limbii vorbite şi scrise în Republica Moldova – limba română –, nu a creat premisele pentru conştientizarea şi consolidarea spiritului naţional al românilor basarabeni.
Războiul de la Nistru (1992), declanşat din motive „lingvistice”, apoi înjghebarea la comanda nostalgicilor vechiului regim a autonomiei transnistriene, tergiversarea şi neglijarea oportunităţii de a modifica legile în cauză în conformitate cu noul statut al Republicii Moldova, care, în 1991, scăpase de imperiul sovietic, dar nu şi de imperiul limbii ruse, fixarea în Constituţia Republicii Moldova (1994) a falsei denumiri a limbii, lichidarea Departamentului de stat al limbilor (primăvara anului 1994), ofensiva fără precedent a moldovenismului primitiv de sorginte stalinistă au amplificat procesul de degradare şi de rusificare a limbii oficiale. Creşterea dependenţei Republicii Moldova, în special după 2001, faţă de Rusia şi extinderea influenţei acesteia între Prut şi Nistru prin manipularea diferendului transnistrian şi a pârghiilor economice de tot felul, vehicularea imaginarei primejdii ce ameninţă statalitatea Republicii Moldova dinspre Prut, deteriorarea fără precedent, premeditată, a relaţiilor cu România au distorsionat mesajul nostru identitar, au propulsat în prim-plan interesele populaţiei rusolingve, moldovenii împotmolindu-se în mlaştina unui complex de inferioritate tot mai evident, cu rădăcini la 1812. Sunt, în acest context, de o actualitate tulburătoare concluziile trase acum un secol de către savantul rus N. N. Durnovo (1876-1937), membru corespondent al A.Ş.M. al U.R.S.S.: „Poporul din Basarabia, datorită rusificării silnice, e transformat într-o hoardă de robi muţi şi ignoranţi”. Asemenea mentalitate au, se pare, o parte dintre alegătorii Republicii Moldova care votează politicieni compromişi şi ideologii expirate. Oare nu astfel sunt receptaţi mulţi dintre concetăţenii noştri (cca 1.000.000) care muncesc de nevoie peste hotare?
O naţiune nu e decât o limbă, susţine un celebru cărturar francez. Suntem o naţiune? Legile scoase cu cleştele din gura lupului au fost treptat date uitării, guvernanţii de toate culorile politice, fără excepţie, pe parcursul a două decenii, neglijându-le şi marginalizându-le. Majoritatea celor aflaţi la cârma Republicii Moldova, fiind, în fond, nişte epigoni ai fostului regim de ocupaţie prorus, au continuat să pervertească nestingherit conştiinţa naţională şi cea lingvistică a românilor basarabeni. Cele două decenii alcătuiesc un lanţ neîntrerupt de anihilare programată a identităţii noastre şi, în primul rând, a limbii materne. Astfel, rămânând „pe linia de gravitaţie a Rusiei”, Republica Moldova nu are perspectiva supravieţuirii ca formaţiune statală suverană şi independentă, cu o economie edificată pe criterii şi principii naţionale, cu o populaţie ce trebuie să-şi păstreze, natural, identitatea etnolingvistică de sorginte romanică („venim din munţii latiniei”), ci nu una fabricată în laboratoarele puternicilor zilei. Coborând în timp, suntem datori să reţinem avertismentul lui Eminescu: „Sute de ani, spune marele nostru înaintaş, românii au fost, cel puţin indirect, stăpâniţi de turci; niciodată însă în curgerea veacurilor turcii nu au pus în discuţiune limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă sau indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice”.
Cele două veacuri de „frăţie” slavă, inclusiv cele două decenii de „independenţă”, îi dau dreptate poetului. E un trecut pe care ni-l asumăm, deşi nu l-am stăpânit. Ce ar trebui, în atare situaţii, să credem despre viitorul acestui pământ? Răspunsul, se pare, este simplu. Evenimentele vor fi altele, lucrurile se vor aşeza altfel cu o singură condiţie: frontiera Uniunii Europene să ajungă la Nistru.
Ce se va întâmpla în asemenea caz cu Transnistria, autonomie artificială, pseudoconsecinţă a oficializării limbii noastre? Soarta acestui cap de pod al ruşilor spre Vest e ca şi hotărâtă. Încă Petru cel Mare, în testamentul său, lăsa urmaşilor instrucţiunea pentru „a lor luare aminte”: una dintre condiţiile ce ar asigura dominaţia imperiului, nota ţarul, este de „a vârî”, sub orice motiv, în teritorii străine „oştile rosieneşti” şi „a le ţine (acolo) vremelniceşte până la prilejul de a rămâne acolo pentru totdeauna”.
E, aşadar, aproape imposibil să afirmi când şi cum îşi va retrage Rusia oştile din Transnistria. În schimb, este previzibilă şansa de a scăpa definitiv de ocupaţia armatei pe nume „limba moldovenească”. Prăbuşirea acestui mit politic depinde de noi şi de capacitatea noastră de a reedita la alte dimensiuni „istoricul an 1989”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog