Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Adevăr şi limbă

Theodor CODREANU

Alte articole de
Theodor CODREANU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Aşadar, se împlinesc 20 de ani de când forul legislativ de la Chişinău a declarat limba română ca limbă de stat în actuala Republică Moldova. Reinstituirea adevărului istoric era imposibil de realizat fără adevărul limbii. Şi trebuie spus, de la bun început, că limba unui neam are statut ontologic, consonant cu logosul divin: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul Dumnezeu era”1. Duhul Sfânt s-a pogorât de Rusalii în toate limbile pământului. Cu alte cuvinte, orice limbă este purtătoare de fiinţă, este ceea ce Heidegger numea Casa Fiinţei. Sălaş al adevărului, spunea Eminescu, limba este stăpâna noastră, nu noi stăpânii limbii. Este unul dintre cele mai adânci adevăruri ale poetului nostru, ocrotitorul cel mai de seamă al limbii române. Când Al. Mateevici definea limba română drept o comoară în adâncuri înfundată, el sesiza aura ontologică a limbii, solidară cu însăşi existenţa neamului românesc. Dar ca tot ce-şi trage seva din abisurile divinităţii, limba este purtătoare, deopotrivă, de libertate pozitivă şi de libertate negativă, de adevăr şi de minciună, oglindă a unei ambiguităţi originare.
Luigi Pareyson2, creatorul ontologiei libertăţii, observa că libertatea, centrală existenţei lui Dumnezeu, înseamnă biruinţă asupra nimicului, dar căderea omului a făcut ca din posibilitate abisală nimicul să fie, în lume, răul mărşăluitor în istorie. De aceea, libertatea se aseamănă cu Ianus bifrons, omul fiind o fiinţă sfâşiată: plămădit din libertatea pozitivă a divinităţii, el a ales libertatea negativă a căderii, crezând că se poate substitui Creatorului. De aici ispita ca, în loc să recunoască limba ca stăpână în Duh, să se creadă „stăpânul limbii”. Aceasta este o condiţie tragică de care omul nu pare să fie conştient. Sub asemenea condiţie tragică trăiesc limba română basarabenii, de aproape două secole. Am vorbit de o conştiinţă sfâşiată în una dintre cărţile mele3. Fenomenul a fost posibil din pricina perfidiei istoriei umane, ca lăcaş al răului, al libertăţii negative. Mircea Eliade vorbea de teroarea istoriei referitor la soarta poporului român, incluzând aici şi teroarea asupra limbii române4. Această teroare a atins cote înfiorătoare sub regimul sovietic, dar ea nu s-a stins nici după aproape două decenii de la cucerirea independenţei de stat. Răul, spune Luigi Pareyson, se manifestă cu o vigoare abisală teribilă. Dumnezeu l-a făcut pe om liber, nu inocent. Adică l-a înzestrat cu natură spirituală. În consecinţă, alegerea are întotdeauna vigoare eruptivă: „Libertatea negativă nu e inerţie sau privaţiune, carenţă sau lipsă, ci avânt de distrugere şi instinct de moarte, care cu îngrozitoare eficacitate şi sinistră vigoare străpunge şi traversează lumea întreagă”5.
Anul 1812 a însemnat momentul de început al căderii românităţii din libertatea pozitivă în cea negativă. Omul este o fiinţă liberă, iar libertatea înseamnă întotdeauna alegere. La 1812, o minoritate din sânul românilor basarabeni a ales libertatea negativă. În speţă, a deschis calea autonegării de sine a etniei şi a limbii române, disimulându-se, mai întâi, în moldovenism, când în secolul al XIX-lea a biruit definitiv ideea românească: acel eminescian suntem români şi punctum. Şi asta fiindcă limba română s-a afirmat pe sine în toată libertatea pozitivă peste varietăţile regionale, care dacă s-ar fi adâncit, s-ar fi adâncit şi libertatea negativă a provinciilor din vecinătăţile imperiale. Acest adevăr istoric a fost cu multă limpezime şi vigoare afirmat de moldoveanul Mihail Kogălniceanu în vestita Introducţie la „Dacia literară” din 1840.
Libertatea negativă în materie de limbă înseamnă răsturnarea raportului dintre logos şi vorbitori, în sensul eminescian al cuvântului: limba română este destituită din condiţia canonică de stăpână, de „comoară”, şi transformată în „cenuşăreasă”, în slugă agresată şi umilită a celor care i-au luat locul ca falşi „stăpâni”. Libertatea negativă mutilează adevărul şi proclamă instaurarea pe tron de regină a minciunii. Doctrina moldovenismului, susţinută cu atâta vigoare şi energie de către aleşii libertăţii negative, este opera acestei înfricoşătoare răsturnări istorice. În inconştienţa lor, „creatorii” de dicţionare şi de gramatici aberante, precum cele semnate de Vasile Stati, condamnă limba română la intrarea în neant, indiferent dacă ei continuă s-o numească altfel. Iar dacă limba se „încăpăţânează” să nu piară, arată că ea încă stă sub aura libertăţii pozitive a vorbitorilor ei. În pofida tuturor intemperiilor, limba română din Basarabia sau din Ucraina va supravieţui până la ultimul ei vorbitor. Asta dacă libertatea pozitivă a vorbitorilor ei va fi strivită de libertatea negativă a politicienilor. Iar păzitorii limbii, care sunt marii scriitori, vor fi eliminaţi rând pe rând din această lume a răului şi a ticăloşiei.
În Basarabia şi în Bucovina, păzitorii limbii au suferit un adevărat fenomen al martirajului, ca în primele veacuri ale creştinismului. Oare cum poate fi numit altfel un Grigore Vieru, care a trăit până la ultima picătură de viaţă în fiinţa limbii române? L-am numit doar pe el, fiindcă amintirea lui este atât de apropiată şi atât de dureroasă. Forţa adevărului în limbă este atât de puternică, încât chiar şi cei mai obedienţi alegători ai libertăţii negative nu i-au putut rămâne indiferenţi. Am să evoc aici un exemplu mai puţin cunoscut sau, în orice caz, uitat. Este legat de numele lui Mihail Sadoveanu şi de cel al lui Emilian Bucov. Cititorul îl poate găsi în recent editatul jurnal inedit al lui Mihail Sadoveanu6.
După o tentativă rămasă obscură de a pleca în exil în Elveţia, în anul tulbure 1944, Mihail Sadoveanu a abandonat alegerea pozitivă şi a urmat calea celei negative, devenind un fervent, cel puţin în aparenţă, admirator al Rusiei Sovietice. Din 1945 începe seria călătoriilor în U.R.S.S., unde este primit şi tratat, propagandistic, împărăteşte. Nu e de mirare că va scrie, curând, lucrări şi proze de felul: Lumina vine de la răsărit, Mitrea Cocor, Nicoară Potcoavă. În 1953, în plină „euforie”, după multe peregrinări în răsărit, i se întâmplă ceva. La Moscova îl cunoaşte pe Emilian Bucov, pe atunci în fruntea scriitorimii comuniste de la Chişinău. Tocmai i se propusese marelui prozator să i se „traducă” şi să i se publice în „limba moldovenească” romanele Mitrea Cocor şi Nicoară Potcoavă. Stupefiat de o asemenea „traducere”, prozatorul a stat de vorbă cu Emilian Bucov, care i s-a plâns că la Chişinău se fac dure presiuni ca limba română să fie numită „limbă moldovenească”, existând un puternic curent de opinie că româna şi „moldoveneasca” sunt limbi diferite. Ziarul „Moldova socialistă” era în avangarda noii libertăţi de alegere negativă. Sadoveanu notează în jurnal, la 16 decembrie 1963: „A venit la mine Emilian Bâcov cu care am stat îndelung de vorbă despre frământările de la Chişinău în ce priveşte limba moldovenească, despre care unii moldoveni (minoritatea care îşi exercită libertatea negativă, – n. Th.C.) ar vrea s-o diferenţieze de cea românească, pentru nu ştiu ce interese. Încercările de a da drept limbă deosebită moldoveneasca, expresii şi cuvinte rostite provincial, e lipsită de seriozitate”. Era cea mai severă lovitură pe care o primea obedientul mare creator de limbă românească. Şi, în ultimul ceas, el încearcă să repare ceva din ceea ce începuse prin libertatea de alegere negativă. A luat contact cu mari lingvişti de la Moscova spre a stopa abuzurile contra limbii române. Se arată mulţumit că specialiştii ruşi i-au dat dreptate asupra identităţii limbii „moldoveneşti”, promiţându-i că vor interveni în capitala R.S.S. Moldoveneşti. Tot atunci, ţine să laude pe un tânăr din Basarabia, Ion Vasilenco*, născut la Paşcani, din mamă moldoveancă şi tată ucrainean, specializat în creaţia lui Alecu Russo şi preocupat să lupte „contra celor ce vor să facă silnic şi absurd din limba moldovenilor o limbă deosebită de a românilor”7. Nu ştim, din păcate, ce s-a întâmplat cu tânărul şi curajosul om de ştiinţă de la Chişinău. O fi ajuns prin Siberia, precum Nicolai Costenco. Dar cert e că nu toţi intelectualii moldoveni au urmat libertatea negativă şi aşa a fost posibil să se ajungă la Grigore Vieru şi la ceilalţi scriitori care au produs miraculoasa renaştere a limbii române în Basarabia. Grigore Vieru a înţeles de timpuriu că adevăr şi limbă se îngemănează, că limba română este stăpâna noastră, iar nu noi stăpâni mutilatori ai geniului ei. În 1968 el publica memorabila poemă În limba ta, inclusă în volumul Numele tău, în care străbate intuiţia genială că iubeşti, te bucuri, cânţi, râzi, plângi şi taci în limba maternă. Acolo şi numai acolo e deplina libertate divină. Citiţi Primul Testament inclus şi-n cel din urmă volum al său pe care a apucat să-l ţină în palme8. Veţi găsi acolo o veritabilă istorie concentrată a libertăţii pozitive a limbii române din Basarabia, chiar în sensul hermeneuticii religioase a lui Luigi Pareyson. Poetul pleacă de la o parabolă a regelui Solomon. Nu-i uită nici pe martirii limbii, în frunte cu Nicolai Costenco. Energiile lui Grigore Vieru se îndreaptă împotriva libertăţii negative care a invadat Basarabia, împingând neamul românesc şi limba română la dispariţie, adică la nimicul existenţial. Spune Vieru, testamentar: „Dacă vom fi nevoiţi să părăsim pământul natal cu acelaşi ritm, peste vreo 50 de ani s-ar putea să nu se mai vorbească româneşte pe la noi. Or, tocmai limba şi religia au ţinut vie fiinţa noastră naţională de-a lungul veacurilor. Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie. Ştiu că Limba Română la noi nu este altceva decât o candelă plăpândă. Dar marele Shakespeare zicea: «Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele»”9.
Se adună aici întreaga dramă a libertăţii fiinţei în lume, ipostaziată ca fiinţă a limbii române.
 
Note
1 Sfânta Evanghelie după Ioan, 1, 1, în Biblia, versiunea diortosită după Septuaginta, de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 1556.
2 Luigi Pareyson, Ontologia libertăţii. Răul şi suferinţa, Editura Pontica, Constanţa, 2005, trad. din italiană de Ştefania Mincu.
3 Cf. Theodor Codreanu, Basarabia sau drama sfâşierii, ed. I, Editura Flux, Chişinău, 2003.
4 Mircea Eliade, Profetism românesc, I, Editura „Roza vânturilor”, Bucureşti, 1990, p. 143.
5 Luigi Pareyson, op. cit., p. 278.
6 Mihail Sadoveanu, Pagini de jurnal şi alte documente inedite, Editura Junimea, Iaşi, 2005, transpunere dactilografă şi ordonare cronologică de Constantin Miu, Maia Miu şi Olga Rusu, cu o introducere şi note de Constantin Ciopraga.
7 Ibidem, p. 372.
8 Grigore Vieru, Taina care mă apără. Opera poetică, Princeps Edit, Iaşi, 2008, ediţie de Grigore Vieru şi Daniel Corbu, Itinerar bibliografic şi bibliografie de Daniel Corbu, prefaţă de Mihai Cimpoi, postfaţă de Theodor Codreanu, p. 423-438.
9 Ibidem, p. 438.
 
 
* Criticul şi istoricul literar, lingvistul Ion Vasilenco (20.01.1926-13.03.1977) a avut un destin dramatic. După reîncorporarea forţată a Basarabiei la Uniunea Sovietică, familia Vasilenco se stabileşte cu traiul în Chilia, localitate de baştină a tatălui. Ion Vasilenco învaţă la Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1946-1951), pe care o absolveşte cu menţiune. Îşi continuă apoi studiile doctorale la Institutul „A. M. Gorki” al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Se consacră activităţii ştiinţifice şi literare, fiind înalt apreciat. Publică numeroase studii, articole, note de lectură despre clasicii literaturii române (V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă, B.-P. Hasdeu, M. Kogălniceanu, A. Donici, M. Sadoveanu ş.a.), participă la editarea acestora în spaţiul sovietic, fiind preocupat în mod deosebit de viaţa şi opera lui Alecu Russo.
În 1955 editează cu grafie rusească volumul Alecu Russo. Opere alese, iar în 1956 sub îngrijirea lui I. Vasilenco sunt publicate în limba rusă operele alese ale lui A. Hâjdeu şi Barbu Delavrancea. În iulie 1957 publică în revista „Nistru” studiul polemic Să restabilim în drepturi ortografia clasică naţională. În 1959 la Chişinău sunt tipărite, tot în limba rusă, operele alese ale lui Alecu Russo, cuvântul introductiv şi notele aparţinând lui I. Vasilenco.
În calitate de membru al colegiului de redacţie al revistei „Nistru” şi în cea de colaborator ştiinţific al Institutelor de profil de la Academiile de Ştiinţe ale R.S.S.M. şi U.R.S.S., Ion Vasilenco pledează energic pentru unitatea patrimoniului literar, cultural şi lingvistic comun pentru toţi românii, fapt care atrage atenţia veghetorilor ideologici de moment, iar după apariţia articolului Constantin Stere e discutat şi aspru condamnat în diverse şedinţe şi în presa oficială. C. Stere este calificat personalitate contradictorie cu vederi naţionaliste, profund reacţionare, care a participat la unirea Basarabiei cu România, iar I. Vasilenco e declarat bolnav psihic şi internat cu forţa la spitalul republican de psihoneurologie din Costiujeni, unde este tratat inadecvat şi fără propriul consimţământ. După încă un an doctorul în filologie I. Vasilenco este eliberat din serviciu pe motiv de boală. Nicolae Corlăteanu, directorul Institutului de Filologie, a încercat să ia apărarea distinsului său discipol, dar fără rezultat. Peste o vreme este şi N. Corlăteanu destituit din funcţie. I. Vasilenco apelează la susţinerea şi înţelegerea conducătorilor de partid şi de stat, drumurile sale sunt însă barate. Este izolat şi continuă să fie maltratat fizic şi spiritual. În disperare decide să-şi facă singur dreptate: în dimineaţa zilei de 13 martie 1977, la o săptămână de la devastatorul cutremur, se aruncă sub trenul ce sosea la gara Chişinău. Astfel iau sfârşit suferinţele unuia dintre milioanele de victime ale regimului totalitar sovietic.
Dintre lucrările mai importante apărute după moartea savantului menţionăm volumele: Alecu Russo, Opere, Chişinău, Editura Literatura Artistică, 1989 şi Alecu Russo, Cântarea României, Chişinău, 1998, îngrijirea textelor poartă semnătura lui Ion Vasilenco şi Efim Levit. În 2008, sub egida Institutului de Filologie al A.Ş.M., este editat volumul de studii, analize critice şi medalioane Ion Vasilenco. Reîntoarcerea valorilor, lucrare îngrijită de regretatul cercetător Lazăr Ciobanu. Astfel este adusă în actualitate imaginea unui talentat om de ştiinţă, persecutat şi marginalizat de către fostul regim (nota redacţiei).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog