Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ACADEMIA ŞI ADEVĂRUL ŞTIINŢIFIC

Răspuns la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind istoria şi folosirea glotonimului „limba moldovenească”

Alte articole de
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIX, 2009

Pentru tipar

(opinia specialiştilor filologi ai Academiei, acceptată la Şedinţa lărgită a Prezidiului A.Ş.M.)
 
În problema limbii literare şi a celei vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv a istoriei şi folosirii glotonimului limba moldovenească, ştiinţa lingvistică s-a pronunţat demult. S-a vorbit la o serie întreagă de întruniri naţionale şi internaţionale ale lingviştilor. Au fost date publicităţii rezoluţii şi declaraţii speciale. Au fost adresate apeluri directe şi Parlamentului Republicii Moldova în chestiunea dată cu rugămintea de a ţine cont de adevărul ştiinţific, cunoscut şi recunoscut de toţi cercetătorii în domeniu. A făcut acest lucru şi Academia de Ştiinţe a Moldovei prin Institutul de Lingvistică.
La modul generalizat opinia e următoarea.
E bine cunoscut faptul că glotonimullimba română a fost moştenit din latină de la etnonimulromanus „care ţine de Roma”. După opinia lui V. Pârvan, sub influenţa slavă, a înainte de n trece cu timpul în â. Deciromanus în pronunţare populară a devenitromân. Glotonimullimba românească (română) a fost denumirea vorbirii populaţiei romanizate de pe tot teritoriul celor două mari grupuri dialectale romanice din nordul Dunării – muntenesc şi moldovenesc, păstrându-se aici şi după formarea celor trei principate: Transilvania, Muntenia şi Moldova.
Deşi în izvoarele istorice medievale se utiliza şi termenullimba moldovenească, cărturarii şi oamenii de cultură ai timpului subînţelegeau prin această denumire un subdialect (grai) al limbii române comune, dându-şi bine seama de unitatea glotică românească de pe întreg teritoriul dacoromân („Locuitorii Valahiei şi Transilvaniei au aceeaşi limbă ca şi moldovenii...”; „Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească, ci românească” – Dimitrie Cantemir; Moldovenii nu întreabă „ştii moldoveneşte?”, ci „ştii româneşte?” – Miron Costin).
La sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX, dar mai ales după unirea principatelor de la 1859, pe baza graiurilor vorbite în Moldova, Muntenia şi Transilvania, apare şi se consolidează o limbă literară şi o literatură clasică comună, numită deja oficial limba şi literatura română.
Scriitorii clasici (Eminescu, Alecsandri, Russo, Negruzzi, Creangă şi ceilalţi, care au fost recunoscuţi ca fiind ai noştri „luaţi” de dincolo de Prut cu tot cu limbă, fireşte), scriitorii de mai târziu (inclusiv Mateevici), scriitorii contemporani (începând cu Lupan, continuând cu Druţă şi terminând cu cei mai tineri), precum şi oamenii de cultură din celelalte domenii (actori, gazetari, muzicieni, oameni de ştiinţă) au vorbit şi au scris în această limbă literară unică.
Desigur că populaţia autohtonă dintre Prut şi Nistru, după anexarea în 1812 a acestui teritoriu de către Rusia ţaristă, a fost ruptă în mare măsură de procesul de unificare şi statornicire a limbii literare moderne. Aici, confundându-se denumirea graiului local cu denumirea limbii, a continuat să se folosească neterminologic şi denumirea limba moldovenească.
La aceasta au contribuit şi factorii politici. În 1818, prin „Regulamentul organizării administrative a Basarabiei”, ţarismul declară limba moldovenească limbă oficială, alături de limba rusă (de altfel, Rusia ţaristă, prin „Regulamentul organic”, decretase limba moldovenească drept limbă oficială şi în Principatul Moldovei din timpul ocupaţiei acestuia între anii 1828 şi 1834). Această situaţie însă a fost păstrată numai până în 1828, când limba oficială este recunoscută din nou doar limba rusă, limba localnicilor fiind ulterior scoasă cu totul din uz. Denumirea dată a fost repusă în circulaţie abia la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX (iarăşi în scopuri pur politice).
E bine cunoscută evoluţia politică a teritoriilor din stânga Prutului şi a Nistrului după 1917. În 1924 a fost organizată o formaţiune politică cu anumite funcţii formale statale – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, iar apoi, în 1940, a fost creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. În perioada sovietică populaţiei din aceste teritorii îi este impusă oficial denumirealimba moldovenească, care se contrapunea net limbii române (deşi în perioada 1932-1938 în R.A.S.S.M. au fost introduse limba şi literatura română şi alfabetul latin, acţiune calificată ulterior ca o greşeală politică).
Deci contrapunerea care se făcea până nu demult se baza pe considerente de ordin politic, care nu aveau nici un suport de natură lingvistică, situaţie la care nu se mai poate reveni astăzi. Prin urmare, denumirealimbii literare unice, de care ne folosim cu toţii în prezent, trebuie să fie cea adecvată, adicăromână.
Denumirea moldovenesc, moldovenească o poartăvorbirea populară orală folosită în Moldova (de pe ambele maluri ale Prutului şi ale Nistrului), vorbire care are reale trăsături specifice (ce n-au intrat însă în limba literară) în comparaţie cu vorbirea din alte regiuni ale spaţiului dunăreano-carpato-nistrean, locuit de populaţia romanizată de pe aceste teritorii. Dar ea este doar una din varietăţile întregului glotic ce poartă denumirea generică limba română. În virtutea acestui fapt, denumirea unei varietăţi nu poate fi dată întregului în totalitatea sa (căci fiecare varietate se include în întreg, ca o parte indispensabilă a lui). Cu atât mai mult cu cât pe baza diferitor varietăţi ale întregului s-a constituit o limbă de cultură (limba literară), una singurălimba română. În această calitate ea a fost consfinţită prin tradiţii îndelungate, fixate într-un corpus solid de monumente scrise, deservind cultura comună a tuturor purtătorilor acestor varietăţi (inclusiv ai varietăţii moldoveneşti, care nu are şi nu a avut niciodată o altă formă de manifestare literară bazată pe graiul moldovenesc).
Deci în Republica Moldova se poate vorbi despre graiul moldovenesc. Moldovenească poate fi numită vorbirea orală (dialectală) de aici. Se poate releva specificul moldovenesc al limbii române vorbite în Moldova istorică. Dar nu se poate vorbi despre o „limbă” moldovenească literară, scrisă, de cultură. Substituirea termenilor nu poate fi acceptată chiar dacă o parte din populaţie, în virtutea unor tradiţii specifice locale, a întrebuinţat şi mai întrebuinţează încă, neterminologic, glotonimul limba moldovenească.
A legifera astăzi faptul perimat că ar exista o limbă literară moldovenească deosebită de limba română literară comună înseamnă a legifera un neadevăr evident, şi noi, reprezentanţii ştiinţei academice, nu avem dreptul moral să susţinem acest neadevăr.
Aşadar, limba literară (şi în primul rând cea scrisă), utilizată în ultimele decenii în Republica Moldova, ca şi cea în care au scris toţi înaintaşii noştri, este limba română. Aceasta o demonstrează orice scriere de-a noastră. Cu specificul dialectal moldovenesc n-a scris şi nu scrie nimeni în Republica Moldova.
În acest spaţiu permanent au fost promovate normele limbii literare comune (alte norme literare noi nu avem, ele nu există pur şi simplu). Nerespectarea acestor norme şi acceptarea normelorgraiului moldovenesc prin ridicarea lui la rangul delimbă înseamnă renunţarea imediată la toată tradiţia scrisă (literară şi ştiinţifică), şi în primul rând la toţi scriitorii clasici (inclusiv la Eminescu– „cel mai mare poet al românilor”, „Luceafărul poeziei româneşti” – şi la Creangă – cel mai moldovean dintre scriitorii români, dar care a făcut manuale de limba română, nu de moldovenească), ca şi la Mateevici, care au scris cu toţii în limba literară comună, numită de ei înşişi română. Sub acest raport azi nu mai poate fi separat Eminescu de Coşbuc, Caragiale de Alecsandri, Sadoveanu de Rebreanu, Mateevici de Bolintineanu ş.a.m.d.
Istoria ne demonstrează printr-o mulţime de fapte reale că nu întotdeauna denumirea limbii coincide cu denumirea statului. În cazul Republicii Moldova au fost multe premise şi argumente care au condus la proclamarea statului moldovenesc independent (deşi era bine cunoscută comunitatea de limbă cu România). Existenţa acestui nou stat n-o pune la îndoială nicio ţară din lume, inclusiv România. Iată de ce nici din punct de vedere politic astăzi nu este motivată excluderea din circulaţie a termenuluilimba română. Doar e bine cunoscut faptul că terminologia elaborată pe parcursul timpului, fixată şi folosită azi la noi în toate actele oficiale, chiar şi în noua Constituţie, în documentele guvernamentale şi administrative, în economie, inclusiv în industrie şi, desigur, în ştiinţă, este parte componentă inalienabilă a limbii române literare. Fără utilizarea acestei terminologii nu poate exista şi prospera o societate modernă, civilizată şi nu poate fi scrisă nicio lucrare ştiinţifică.
Convingerea noastră este aceea că articolul 13 din Constituţie trebuie să fie revăzut în conformitate cu adevărul ştiinţific, urmând a fi formulat în felul următor: „LIMBA DE STAT(OFICIALĂ) A REPUBLICII MOLDOVA ESTE LIMBA ROMÂNĂ”.
 
„Limba Română”, nr. 4 (16), 1994, p. 11-13
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog