Teatrul şi credinţa


Moto:
Între zadarnicele şi trecătoarele lucruri ale oamenilor,
singură arta sparge negura viitorimilor. Ambiţii nemăsurate,
războaie glorioase, împărăţii bogate – toate au căzut
în pulbere ca într-un mormânt opac. Ci sufletul popoarelor,
întrupat în opere de artă, şi glasul inimii lor,
după ce se alină deşertăciunile, mult timp încă stăruiesc,
ca şi „lumina stelei ce-a murit”...
M. Sadoveanu
 
Să ne întrebăm: ce înseamnă acest cuvânt – „teatru”, cu care ne-am obişnuit atât de mult, încât îl folosim la tot pasul, fără a mai pătrunde în sensul lui profund? După dicţionar, „teatrul” este arta spectacolului scenic, reprezentare dramatică, literatură dramatică. În esenţă, avem de-a face cu poate cea mai miraculoasă artă, creată de geniul omenesc.
Teatrul este ochiul magic cu care putem vedea, prin ceaţa vremurilor, împărăţii dispărute, destinele oamenilor care au trăit cu milenii în urmă. Graţie scenei ştim cum arătau, ce gândeau – prin magia teatrului chipurile de altădată se re-întruchipează, se reîncarnează, trăiesc alături de noi, aduşi de această ingenioasă maşină a timpului care este teatrul. Omul viu – iată ce deosebeşte teatrul de toate celelalte arte! Prin teatru se măsoară prestigiul şi nivelul cultural al unei ţări. Vechii greci – acest popor mic, dar genial continuă să trăiască alături de noi şi va trăi alături de sutele de generaţii care vor urma. În timpul Greciei vechi şi după ea au existat împărăţii întinse, care au dispărut în negura vremurilor, de parcă nici n-ar fi fost. Nimic nu s-a ales: de-şert! Doar nişte oseminte...
Grecia antică ar fi rămas mută şi încremenită, dacă nu existau marii săi dramaturgi, marile realizări în teatru. Teatrul este examenul unui neam, al unei naţiuni, un indiciu al maturităţii sale artistice şi spirituale.
Acum să vedem ce-i cu noţiunea de „credinţă”. După dicţionar – 1) faptul de a crede în adevărul unui lucru; 2) convingerea despre existenţa lui Dumnezeu, mărturisirea acestei credinţe prin respectarea prescripţiilor bisericeşti; 3) ideal, speranţă. Un spectru destul de larg. Dar mai întâi să încercăm, pe scurt, a ne lămuri de ce a apărut credinţa? Natura, pentru a proteja un organism viu, fie al omului sau al oricărei alte fiinţe, a creat epiderma. Prin ea organismul se apără de microbi, de bacterii – altfel n-ar supravieţui. Dar omul mai are încă ceva, care-l deosebeşte de animale – sufletul, conştiinţa, cuvântul. Sufletul nu poate fi protejat prin epidermă. Dar e atacat şi el din toate părţile de un altfel de microb, de nenumărate ispite care, pur şi simplu, l-ar descompune (şi-l descompun!), dacă n-ar avea această pavăză care e credinţa, religia. De aici s-au născut cele Zece Porunci ale lui Moise, valabile şi actuale azi şi totdeauna – atâta timp cât va exista omul. Şi, desigur, odată cu venirea lui Mesia, cea mai importantă poruncă pentru protejarea sufletului este iubirea, dragostea. „Dacă dragoste nu e – nimic nu e”, sau, şi mai exact, aşa cum ne-a luminat Apostolul Pavel, descifrând învăţătura lui Hristos: „Dacă dragoste nu am – nimic nu sunt”.
Drumul spre dragoste e unul infinit şi de neînlocuit. Dacă nu există credinţă – începe haosul. Iată de ce a apărut Homo religiosus – singura speranţă a speciei umane de a supravieţui. Orice deviere duce spre prăpastie. Ca să ne convingem de asta, să urmărim cea mai genială piesă, plăsmuită chiar de Divinitate – piesa despre Adam şi Eva. Ea începe simplu de tot: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul...” (Facerea). Să vedem ce se întâmplă cu acest „cuplu teatral” în cea mai importantă dramă care se joacă de la începutul lumii. Prin evoluţia raporturilor dintre Adam şi Eva, dintre Bărbat şi Femeie, oglindite în arta teatrală, vom urmări influenţa credinţei asupra societăţii umane – urcuşurile, căderile, consecinţele...
Vestita frază a lui Lenin – „Teatrul trebuie să înlocuiască religia” – a devenit un fel de „imperativ” al epocii sovietice. Desigur, fiecare o interpreta cum vroia. De exemplu, noi la „Luceafărul” ne foloseam de această frază ca să mai scoatem de la minister ceva bani pentru a face spectacole bune. Dar dacă ne gândim serios – de ce teatrul „trebuie să înlocuiască” religia? Pentru a o îmbrânci? Pentru a o scoate din circuit? Pentru a izbăvi lumea de acest „opium al norodului”, cum spunea Marx? Este adevărat, dar nu e numai atât. Există aici şi o ascunsă, tacită recunoaştere a complexităţii firii omului, a ceva ce poartă în sine o taină – fiinţa umană nu e doar o maşină biologică ce produce şi consumă bunuri materiale. În mod paradoxal, tocmai asta vine să ne demonstreze dacă nu necesitatea credinţei, cel puţin importanţa ei în istoria omenirii. Atunci când am început să lucrez la spectacolul Nora după piesa lui Henric Ibsen, la un moment dat mi s-a părut că deja cunosc subiectul – parcă îl mai auzisem undeva. Dar mai înainte am dat de o mărturisire a marelui regizor Federico Fellini, care scria că cei din jur îl sfătuiau insistent să turneze un film după romanul lui Petronius Satiricon, spunându-i: „E tema ta!”. „N-am înţeles ce vor ei de la mine, scria Fellini, dar am încercat să văd ce a fost în epoca ceea a romanilor, cum a fost înainte de Hristos. Am început să studiez pictura, portretele din timpul Romei antice şi mi-am dat seama că erau alţi oameni: privirea lor se deosebeşte de privirea oamenilor de astăzi. Şi când am pus alături de portretele antice pictura din epocile ulterioare, am văzut că este o deosebire esenţială dintre felul cum priveau oamenii 2000 de ani în urmă şi după. Timp de două milenii locul acesta unde se află sufletul omenesc a fost masat de creştinism, şi privirea fiarei – ochii care nu iartă nimic – s-au îmblânzit.” Creştinismul a îmblânzit privirea omului, spune Fellini, deci şi comportamentul lui.
De aici lucrurile încep să se limpezească. Deci care este subiectul Norei? Soţia îşi salvează soţul de la moarte, iar el, într-un moment crucial pentru ea, o trădează. Drept pedeapsă ea îl părăseşte, dar cel mai important e că îşi părăseşte copiii. Mi-am dat seama de unde cunosc acest subiect – cu mii de ani în urmă Medeea se îndrăgosteşte de Iason, îl salvează, ajutându-l să găsească lâna de aur, devine soţia lui, îi naşte copii, dar el o trădează. Şi atunci ea se răzbună pe el, omorându-şi copiii. Asta e lumea de până la Hristos. Trei mii de ani mai târziu, Nora, trădată, nu-şi omoară copiii– îi părăseşte. Teatrul ne prezintă două etape esenţiale ale problemei, evidenţiind urmele credinţei creştine în evoluţia sufletului omului.
Vor mai trece încă aproape o sută de ani după Ibsen şi apare în Statele Unite ale Americii Edward Albee cu piesa Cui i-e frică de Virginia Woolf? Aici nu bărbatul e cel care înşală, soţia e cea care trădează. Progresăm, nu?! Şi atunci ce face bărbatul? Ucide şi el unicul copil pe care-l aveau, ca să se răzbune, dar... e un copil imaginar. După asta rămân să trăiască împreună, condamnaţi să „vegeteze” fără nicio perspectivă...
Mai trec vreo cincizeci de ani şi la începutul mileniului trei, într-un teatru din Germania (care pentru Ibsen era, în fond, ca o a două patrie – piesele lui mai întâi se jucau aici), apare un spectacol Nora, unde regizorul german, contemporanul nostru, re-scrie finalul, dându-i o conotaţie absolut neaşteptată: Nora nu numai că-şi părăseşte copiii – ea îşi mai împuşcă şi soţul! Interesantă evoluţie în raporturile dintre „Adam” şi „Eva”... „Creşteţi şi înmulţiţi-vă...”? Adam împuşcat de Eva în Occidentul iluminat, prosper şi, s-ar părea, şi religios?! Unde ne aflăm? Ne aflăm în plină societate de consum!!! Cercul s-a închis.
Să vedem ce se întâmplă la noi, pentru că, târâş-grăpiş, am apărut şi noi pe harta culturală a lumii. E vorba de piesa lui Ion Druţă Casa mare, care s-a jucat cu succes în U.R.S.S. Am privit de câteva ori spectacolul montat, în 1961, la Teatrul Armatei din Moscova, şi de fiecare dată m-a uimit un lucru – majoritatea spectatorilor erau femei de o anumită vârstă, erau văduve, rămase după război fără soţi. În această piesă Războiul, ca un rău ancestral, îi răpeşte Femeii soţul, şi ea îşi caută un alt soţ. Spaţiul rural, unde are loc acţiunea, atmosfera şi fondul pe care ni-l propune autorul e tot un fel de teatru antic: există Corul din trei vecine (ele nici nu au nume, evidenţiate fiind doar caracteristicile lor – una e Obiectivă, alta e Tendenţioasă şi a treia e Binevoitoare); e şi un Corifeu – moş Ion, care citeşte texte din Psaltire. Eroina piesei, Vasiluţa, până la urmă, după ce a încercat să-şi aranjeze cât de cât viaţa, la un moment dat face un gest ieşit din comun: ea se dezice de iubitul ei – Păvălache, se dezice benevol, nesilită de nimeni: „Eu nu pot fi şi mamă şi bunică în acelaşi timp...”. A conştientizat că încalcă o lege morală. În această situaţie Păvălache, căsătorindu-se cu tânăra Sofiică, poate avea parte de copilul la care visează. Deci nu va fi ucis un prunc, ci se va naşte un prunc! Vasiluţa merge până la autojertfire pentru ca viaţa să poată continua. Iată cu ce nuanţă etică apărem şi noi pe marea scenă a lumii. Trebuie să recunoaştem: e o notă inedită!
Trece însă un deceniu şi acelaşi Druţă vine cu o altă piesă – Doina, unde lucrurile iau o cu totul altă întorsătură. În Doina Tudor Mocanu nu numai că pune pe primul plan interesul material, dar îşi ucide moral soţia, profanând icoanele din casă. Căutând un remediu, ca s-o liniştească cât de cât, s-o neutralizeze în durerea ei mută, o pune să aleagă dintr-un butoi fasolele negre de cele albe şi când ea o scoate la capăt cu alesul, în mod brutal le amestecă din nou: infernul începe pe pământ, munca lui Sisif devenind o realitate.
În acelaşi timp – sfârşitul anilor 1960 – Andrei Strâmbeanu se prezintă la „Luceafărul” cu prima sa piesă Minodora. De data asta acţiunea are loc la oraş. Şi aici soţul, un profitor, o maşină biologică, bine pusă la punct, îşi condamnă la chin moral propria soţie, în prim-planul vieţii lui Plopeanu fiind cariera şi destinul propriu. Frumoasa soţie e doar o piesă de decor, ca şi mobila finlandeză, ca şi vesela japoneză sau alte obiecte de lux. Ea stă într-o cuşcă trainică, deşi fără gratii vizibile. Spectacolul se termina cu o scenă simbolică: Minodora leagănă în scrânciob un copil imaginar pe care nu-l va naşte niciodată. Cercul şi aici s-a închis.
În fond, noi avem de a face cu o societate ajunsă la limită, fără idealuri şi fără perspectivă – pentru că nu mai există criterii morale, nu există Dumnezeu.
Cu referire la aceleaşi timpuri, Petru Cărare exclama ironic:
„Da, norocul ne înghite!” –
Strigă unul la extrem.
S-aud glasuri răguşite: „Vreţi mai bine?” –
„Nu mai vrem!”.
În piesa Minodora mai este un personaj – David Prescure, un ilegalist, un om cu vederi de stânga, care a avut în tinereţe nişte idealuri, dar astăzi este scos din circuit, venind vremea profitorilor, parveniţilor, „consumatorilor de onoruri”. Acest David Prescure (ce nume nobil – biblic!) mai mult ca sigur făcea parte din vechii ilegalişti români din Basarabia care, ca mulţi alţii, credeau sincer în idealurile comunismului care se edifica în U.R.S.S. E semnificativ faptul că, în realitate, primul comunist al Moldovei sovietice, I. I. Bodiul, nici n-a vrut să-i primească în audienţă pe aceşti ilegalişti: idealurile înalte nu mai aveau ce căuta în societatea de atunci. Or, tocmai aceasta ne-a apropiat de ideologia sărăcuţă a societăţii de consum, pe care o criticam cu sarcasm, dar care (societate), spre deosebire de a noastră, avea totuşi ce consuma – era într-adevăr materialistă. Noi ne-am pomenit şi fără idealuri, şi fără bunuri materiale.
Înainte de Minodora, eu montasem la „Luceafărul” spectacolul Mai tare ca dragostea după nuvela Al 41-lea de B. Lavreniov, unde iarăşi avem de a face cu un cuplu: „Eva” – pescăriţa Mariutca şi „Adam” – ofiţerul albgardist Govoruho-Otroc, în condiţiile unui război civil. Să vedem ce se întâmplă, la ce duce o ideologie bazată pe ura de clasă. Din păcate, ea nu putea duce decât la un lucru nemaiîntâlnit în istoria omenirii – Cenuşăreasa îşi împuşcă Prinţul!!! Aici iarăşi vom aminti de Nora modernă care-şi ucide soţul în spectacolul german. Această coincidenţă bizară dintre ideologia urii de clasă de la noi şi ideologia societăţii de consum a Occidentului nu pare a fi deloc întâmplătoare: şi într-un caz, şi-n altul nu există nicio lege morală, nu există Dumnezeu! Iată ce ne poate demonstra teatrul, care a fost şi rămâne oglinda societăţii umane. Părem a fi părtinitori în tratarea problemei, dar le vom riposta oponenţilor prin cuvintele lui Gogol: „Nu daţi vina pe oglindă, dacă vă e mutra strâmbă”. Acest lucru ar trebui scris pe uşile teatrelor, cinematografelor, pentru că, vorba lui Shakespeare: „Toată lumea e un teatru, iar actorii sunt oglinda şi cronica scurtă a veacului”. Ei vă reprezintă, domnilor, sau, mă rog, la alegere – tovarăşilor! „Purtaţi-vă frumos cu actorii”, îi sfătuia pe diriguitori prinţul Hamlet, cea mai luminată minte a tuturor timpurilor.
Urmând exemplul marilor noştri înaintaşi – Goethe, Stanislavski, Vahtangov, Brecht –, aş propune oamenilor de teatru să alcătuiască un program care să conţină spectacolele Medeea, Nora, Mai tare ca dragostea, Cui i-e frică de Virginia Woolf? şi – de ce nu? – Casa mare, Doina, Minodora, ca spectatorul, văzându-le pe toate la rând, să-şi facă o imagine clară, să mediteze la ceea ce se întâmplă cu noi, dacă ne dezicem de credinţă, de idealuri. Pentru că teatrul, chiar dacă nu te îndeamnă să crezi, el îţi arată ce se întâmplă cu tine, dacă nu crezi.
Îmi permit o exemplificare mai amplă, apelând din nou la Ion Druţă care în majoritatea pieselor sale atinge problema credinţei, a aplicării legii morale, dar în Biserica albă ea este plasată chiar în centrul acţiunii. Iată această (prescurtată) inserţiune: feldmareşalul Potiomkin îi povesteşte lui Zahar, sluga împărătesei, despre o dispută, pe care a avut-o la Iaşi cu un călugăr iezuit.
Potiomkin: L-am chemat eu pe călugăr şi-i zic: hai să discutăm postulatul Sfintei Treimi.
Zahar: Aşa-aşa... Şi el ce zice?
Potiomkin: Mă întreabă: pentru ce vă trebuie o asemenea discuţie? Zic – în vederea unificării creştinismului într-o singură biserică.
Zahar: La care el?
Potiomkin: Zice – unite bisericile noastre nu pot fi.
Zahar: De ce nu pot?
Potiomkin: Zice – nu conceptul religios, ci moravurile stau în calea unificării.
Zahar: Auzi unde bate parşivul!
Potiomkin: Eu îl întreb: de ce crezi tu că sunt diferite moravurile noastre? Zice – noi în mica noastră ţară ceea ce spunem aia şi facem, pe când voi, în Rusia, una spuneţi şi alta faceţi. La voi credinţa-i aparte, iar politica statului aparte. Voi v-aţi înfundat în fărădelegi şi căutaţi să vă ispăşiţi păcatele prin acapararea de noi teritorii...
Zahar: I-auzi, cum o-ntoarce parşivul! La zid cu el! Împuşcat pe loc!
Potiomkin: Stai tu, Zahare... s-a pilit rău de tot moşneagul... Nu-i mare lucru să împuşti un om... Eu, iată, râuri de sânge am vărsat, şi la ce-am ajuns?! Creştini fiind, noi, Zahare, înainte de-a scoate sabia din teacă, înainte de a apăsa pe trăgaci, trebuie să ne gândim – de unde am pornit şi încotro ne ducem? Pentru că ce este viaţa omului? Pac! Şi s-a zis cu el! Dar dacă oponentul cela al tău avea prin ceva dreptate? În loc să ne-aşezăm, să vorbim cu el creştineşte, să căutăm împreună căile spre Adevăr, căile spre Domnul, noi îl băgăm în mormânt, i-astupăm gura cu ţărână. Păi unde, la care adevăr vom ajunge, dacă-i vom tot extermina pe cei care nu-s de-acord cu noi?..
Adevărul, Zahar, nu poate fi nici îmbrâncit, cum am procedat eu cu călugărul, şi nici împuşcat. Iar fără Adevăr şi fără Dumnezeu, crede-mă, viaţa n-are nici un rost.
Zahar: Apoi, fără frica de Dumnezeu nimic nu are rost!”.
(Vreau să vă amintesc că denumirea iniţială a piesei era Aflarea lui Dumnezeu (Обретение Бога), un titlu – din start – inacceptabil pentru cenzura sovietică.)
Aşa se încheie controversatul secol XVIII. Şi acum, odată ce ne aflăm în scena istorică, să luăm în vizor un alt segment – secolul XIX în arta şi literatura rusă, la care, mulţumită unor circumstanţe, am avut acces liber cu toţii. Secolul XIX începe impetuos pentru Rusia – cu victoria asupra lui Napoleon, după care răsar enigmaticii decembrişti. Apare oda lui A. Puşkin Libertatea, versurile lui închinate decembriştilor: „Не пропадёт ваш скорбный труд и дум высокое стремленье…”. S-ar părea că e un start mai mult decât promiţător, cu nişte idealuri înălţătoare. Dar... vine în curând Gogol cu Sufletele moarte. Ce portrete-măşti ale aristocraţilor, ale moşierilor apar acolo! Iar în Căsătoria, dvoreanul Podcoliosin, care-i încântat de vitejia poporului rus („Zidarii stau sus şi nu se tem de nimic!!”), în final sare pe fereastră pentru a scăpa de căsătorie. Un aristocrat „Adam” care dă bir cu fugiţii din faţa „Evei”, o biată fată de negustor? „Ce viteaz e poporul rus!”, câtă ironie ascunde autorul în această exclamaţie a lui Podcoliosin...
Iată însă că-şi face apariţia în scena istorică o altă categorie socială – negustorii. Maxim Gorki semnalează marşul lor viguros, dar tot el îl scoate în faţă pe Foma Gordeev – şi ne dăm seama că şi această clasă victorioasă e sortită înfrângerii. La Cehov negustorul Lopahin, deşi câştigă licitaţia şi devine proprietarul livezii cu vişini, nu simte nicio satisfacţie, şi – ca şi Podcoliosin – chiar dacă nu sare pe fereastră, se eschivează de a forma un cuplu cu Varea. Şi aici lipseşte perspectiva.
Tot la Cehov aristocraţii îşi pierd livada cu vişini, care e „întreaga Rusie”, după spusele unui personaj, devenind ori boschetarii Europei, ori boschetari la ei acasă, ajunşi la fundul societăţii, ca Baronul din Azilul de noapte (La fund – în original) de acelaşi M. Gorki. În Trei surori baronul Tuzenbach în genere e omorât într-un duel stupid şi de-atunci răsună pe toate scenele lumii cuvintele-sentinţă, spuse de doctorul Cebutâkin: „Cu un baron mai mult sau cu un baron mai puţin – cui îi pasă” („Одним бароном больше, одним бароном меньше – не всё ли равно”).
Cine vine în locul lor? Proletariatul? Aşa credea Gorki, dar Cehov e sceptic în privinţa asta: la el proletarul e un trecător semibeat care cere de pomană. Pe scena istoriei urcă triumfător lacheul Iaşa! Puţin mai târziu Merejkovski îi dă şi o definiţie acestui nou personaj – „Грядущий хам”. Tot el, prin altă carte a sa – Больная Россия – prezice prăbuşirea iminentă a Rusiei ţariste împreună cu Biserica Ortodoxă Rusă, care-şi pierde pas cu pas autoritatea, deoarece e aservită puterii, statului şi nu slujeşte credincioşilor. Din altă parte vine Tolstoi cu cea mai profetică afirmaţie: „Если отменить религию, в России на сотни летнаступит царство денег, водки и разврата”. Ca o tristă anecdotă, peste vreo 80 de ani, la Leningrad are loc următoarea scenă: în timpul spectacolului despre viaţa lui Tolstoi (după o piesă de Ion Druţă) actorul Ilinski pronunţă aceste dureroase cuvinte ale scriitorului şi, în tăcerea înmărmurită a sălii, din loja guvernamentală (fostă ţaristă!) răsună obraznic glasul unui individ semibeat: „Это не-eпра-aвда!..”, la care Igor Ilinski (interpretul lui Tolstoi) îi răspunde calm şi trist din scenă: „Нет, это правда”. Replica obraznică la adresa afirmaţiei lui Tolstoi îi aparţinea primului secretar de partid din Leningrad – Romanov. (Avea ce avea Tolstoi cu Romanovii, pentru că se ştie că nici cu familia ţaristă a Romanovilor contele-scriitor nu se prea înţelegea.)
Se termină deci secolul XIX, la finele căruia filozoful german Friedrich Nietzsche anunţa „Moartea lui Dumnezeu”. Secolul XX debutează cu un război dintre Japonia şi Rusia, care se încheie cu o umilitoare înfrângere pentru ruşi, continuă cu un război mondial, cu un sângeros război civil din Rusia, cu gulaguri, lagăre de concentrare, cu al Doilea Război Mondial, cu milioane de oameni ucişi fără judecată, fără nicio vină – din motive de rasă sau ură de clasă. Este un secol infernal, secolul plumbului din gloanţe şi din reactoarele atomice. (Prima culegere de versuri ale mult prea tristului nostru poet George Bacovia, apărută la început de secol, aşa se şi numea – Plumb.) Poetul-martir Osip Mandelstam afirma într-un eseu: „Veacul de aur n-a fost şi nu va fi niciodată în istoria omenirii! Adică nu – se corectează el. – A fost. Secolul XIX.” Secolul, la finele căruia Nietzsche, cum am mai spus, anunţa „moartea lui Dumnezeu”. După asta nu putea să urmeze decât un secol plin de cruzime, un secol sinistru. În 1938 acelaşi Mandelstam, care a avut o premoniţie tragică, a fost împuşcat în gulag la ordinul personal a lui Stalin.
Din punct de vedere al creaţiei, în secolul XX, în Rusia sovietică au apărut puţine opere esenţiale. Am pomenit mai sus emblematica nuvelă Al 41-lea de B. Lavreniov, care nu întâmplător a fost premiată la Cannes „ca cel mai bun şi original scenariu” al filmului lui G. Ciuhrai.
În secolul XX are loc nu numai prigonirea credinţei în U.R.S.S., ci şi înlocuirea ei cu nişte ritualuri năstruşnice, cum ar fi „critica şi autocritica”, în fond nişte simulacre jalnice, preluate din practica milenară a tradiţiei bisericeşti, unde într-adevăr există predica, spovedania, mărturisirea păcatelor şi deci dezlegarea de ele şi, cel mai important, pocăinţa – fără de care credinţa creştină e lipsită de sensul ei suprem. Dar una e să te pocăieşti în faţa unei fiinţe divine prin intermediul preotului, şi alta – unui secretăraş de partid sau de profcom. În loc de cele Zece Porunci a apărut „Codul constructorilor comunismului”. De aici şi dramaturgia respectivă. Alexandr Ghelman, care a activat în acest domeniu, a făcut o declaraţie dezarmant de sinceră: „Voi fi un om fericit, când piesele mele nu se vor mai juca!” S-a săturat să se ocupe cu cârpirea şi demascarea unui sistem economic şi social creat artificial, nefiresc, cu înjosirea spiritului uman care de dragul măririi producţiei apelează la ajutorul... teatrului, cinematografiei. În scenă şi pe ecran producţia într-adevăr creştea, în viaţa de toate zilele însă creşteau cozile! Astăzi cunoaştem spusa lui Iuri Andropov, adresată colegilor săi din biroul politic atunci când a devenit Secretar General: „Tovarăşi! Cel mai mare duşman al U.R.S.S. nu este SUA, ci sărăcia oamenilor sovietici...”. Şi vidul spiritual la care s-a ajuns, am mai adăuga noi.
Omul are nevoie de nişte idealuri care să-l înalţe, nu să-l înjosească. În perioada iniţială a Rusiei Sovietice aceste idealuri existau, avându-i ca exponenţi pe V. Maiakovski, N. Ostrovski cu acel incredibil Pavel Korceaghin. Tragedia optimistă a lui V. Vişnevski e şi ea o poveste frumoasă despre un partid ideal al Revoluţiei, partid care, din păcate, exista doar în imaginaţia autorului. Realitatea era alta: aici a biruit Vojacul (sau mai exact – „Вождь”), nu Comisarul. În curând locul acestor visători e ocupat de profitori, de „lacheul Iaşa”, iar diriguitorii, „zeii supremi” devin Stalin, Mao tse Tung, Pol Pot... Tristă şi odioasă substituire a Credinţei. Ţin minte când la Marea Adunare Naţională de la Chişinău am văzut cum îngenunchează lumea în faţa nu ştiu cui (pentru că cei de la tribună n-au îngenuncheat), mi-a venit să întreb şi eu ca moş Ion Roată: „Da d-stră, cinstiţi boieri, de ce staţi ţepeni?”. Tot atunci, mi-am adus aminte de-o scenă din piesa Intrigă şi iubire de F. Schiller, în care eu îl jucam pe Preşedinte şi-l ameninţam pe muzicantul Miller cu o grea pedeapsă. La un moment dat, soţia lui, în disperare, mi se arunca la picioare, rugându-mă cu lacrimi să le cruţ familia. Miller, un om liber, cu demnitate, exclama: „În genunchi doar în faţa Domnului, nu în faţa unor ticăloşi!”. Îngenunchind în faţa lui Dumnezeu, m-am adresat eu cu ocazia altei întruniri, omul se înalţă. Îngenunchind în faţa unor vremelnici ai lumii, ne înjosim. De atunci n-am mai văzut pe nimeni să îngenuncheze în piaţa Marii Adunări Naţionale de la Chişinău. Uite aşa, prin teatru, se poate face educaţia unui popor.
În încheiere aş vrea să schiţez scurt situaţia în care ne aflăm azi, când, pare-se, începem să revenim la credinţă. André Malraux spunea profetic: „Secolul XXI ori va fi religios, ori nu va fi deloc!”. Acest adevăr ne priveşte pe toţi – şi pe cei care au trecut prin experienţa pustiitoare a ateismului şi a profanării unor idealuri, ce ni se păreau măreţe sau, cum spune ilegalistul David Prescure din Minodora: „Idealurile mele erau de vină. Am crezut în poveşti!”. Şi pe Occidentul luminat, cu societatea lui de consum, care lunecă tot mai mult într-un materialism, cu aspect atractiv de glamour, dar, în fond, frate bun şi el cu ateismul.
Am văzut ce rol imens poate avea teatrul în viaţa societăţii – iată de ce A. P. Cehov ne-a prevenit: „Nu se poate fără teatru!”. Şi tot prin teatru ne-am convins de imposibilitatea existenţei omului fără credinţă, fără idealuri adevărate. Dostoievski confirmă acest lucru accentuând: „Nu se poate fără Dumnezeu! Dacă nu există Dumnezeu, atunci totul e permis...”.
Suflul marii culturi teatrale a ajuns şi pe meleagurile noastre, ca şi revenirea la credinţă. Asta trebuia neapărat să se întâmple, pentru că, aşa cum spunea Mihai Eminescu: „Poporul român s-a născut pe prispa Bisericii Ortodoxe”. Aceste două valori – Teatrul şi Credinţa – ne vor ajuta să dăinuim, să rezistăm, să facem faţă marilor provocări ale timpului.