Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ION UNGUREANU – DOCTOR HONORIS CAUSA

Fenomenul Ion Ungureanu

Mihai CIMPOI

Alte articole de
Mihai CIMPOI
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIX, 2009

Pentru tipar

De la etimonul grecesc, care ne indică un simplu „ a arăta”, o manifestare exterioară percepută de noi, până la Kant care-l separă de noumen (= lucru în sine) şi actualul sens de „fiinţă, obiect, întâmplare care surprinde prin neobişnuit” e o metamorfoză pe cât de logică, pe atât de curioasă.
După o penetrantă observaţie asupra Luceafărului a unei cercetătoare, Cătălina ar ţine de lumea fenomenală, în timp ce Hyperion reprezintă un noumen, ceea ce nu putem cunoaşte cu simţurile noastre.
Ion Ungureanu a venit la începutul anilor ’60 în lumea basarabeană – înstrăinată, mankurtizată, terorizată de istorie – ca un fenomen intelectual aparte, ca un copac imperial crescut în mod neaşteptat într-un desiş de arbuşti. Făptura lui fiziologică – înaltă, statutară, „gulliverică”, de brad carpatin cu rădăcini vânjoase prinse în stânci de neclintit – vine ca o mărturie a corespunderii depline înălţimii sale intelectuale. Vom găsi, în ea, şi sinonimia cu o verticalitate morală, menţinută ca un blazon de nobleţe „aristocratică”.
Că este un aristocrat al spiritului – indiscutabil, aşa cum sunt indiscutabile creşterea buimacă a ierbii sau curgerea nestăvilită a apei. Am putea bănui că e în figura lui şi în acţiunile lui ceva „providenţial”, ceva ce ţine de o rânduială a firii. Apariţia sa ar fi în cel mai înalt grad justiţiară, date fiind golurile care s-au produs în cultura română din Basarabia, în gândire şi în simţire.
Tot ce face este gândit întâi sau este şi gândire. E în acest sens un spirit germanic, căci nu întâmplător se spune că dacă neamţului i se propune să aleagă între rai şi o discuţie asupra raiului, acesta alege, bineînţeles, discuţia.
Ion Ungureanu e un causeur, un convorbitor de elită care îşi clădeşte argumentele în mod piramidal. Vârful cel mai luminescent îl constituie, desigur, argumentul suprem, ultima ratio.
Ca om de teatru, nu se dă în spectacol (deşi lucrul acesta se mai întâmplă), ci construieşte, înscenează spectacolul. Thalia lucrează în fiinţa lui cu forţe native, originare. Teatralitatea, în sensul cel mai bun al cuvântului, e stihia sa, este o expresie a voinţei nietzscheene de putere (prin artă).
„Luceafărul” de atunci trebuie identificat cu Ion Ungureanu, între fenomenul pre nume Luceafărul şi fenomenul pre nume Ungureanu existând un semn absolut de relaţionare sinonimă.
„Luceafărul”a fost un teatru şi Ungureanu un om de teatru. Teatru adevărat şi om de teatru adevărat. Un teatru în care se vorbea frumos româneşte şi care era pentru noi, studenţii de atunci, o şcoală de limbă română pronunţată cu siguranţa – eminesciană – că nu noi suntem stăpânii ei, ci ea este stăpâna noastră şi cu convingerea – eminesciano-heideggeriană – că ea ne asigură certitudinea de a fi popor ziditor de istorie.
Ion Ungureanu vorbea româneşte cu uşurinţa cu care juca tot atât de inspirat în tragedia antică, în vodevilul franţuzesc, în commedia del’arte italiană, într-o piesă shakespeareană sau una cehoviană cu tăceri semnificative.
Ion Ungureanu a convins lumea că un teatru, chiar dacă îl joacă bine pe Shakespeare, îşi impune personalitatea prin valorificarea generoasă a dramaturgiei naţionale. Şi-a dat în vileag, în aceste condiţii, o ipostază nouă: acea de dramaturg, acea de arhitect dramatic (căci Caragiale zice că dramaturgia nu e literatură, ci arhitectură), concreator cu autorul autohton, bun povestitor sau talentat poet, dar încă neofit în domeniul acestei „arhitecturi” teatrale. Astfel au apărut Aureliu Busuioc, Constantin Condrea şi Andrei Strâmbeanu cu memorabilele piese Radu Ştefan, întâiul şi ultimul, Copiii şi merele, Minodora. Dramaturgia a început să se facă nu la masa de scris în lumina lămpii de birou, ci în teatru, pe scenă, în actul verificării exigente cu statutul estetic al genului.
A survenit, apoi, în condiţiile de expulzare din republică, conlucrarea cu Ion Druţă, fapt care-i determina pe criticii dramatici să frecventeze Teatrul Armatei Ruse (pe atunci Sovietice) după ce nu mai fusese pe acolo timp de 15 ani. (Există o mărturie de acest fel a unui cunoscut critic moscovit.) În spectacolele ungureanene „narativul” Druţă era dinamizat, pus stăruitor pe axa dramaticului, pe un echilibru al etnicului şi al general umanului.
Prin urmare, Ion Ungureanu – creator de teatru, dar şi Ion Ungureanu – creator de dramaturgi.
Prin teatru, prin „Luceafărul” a modelat o nouă gândire – românească, o nouă estetică – autentică, o nouă mentalitate – vie, opusă inerţiei.
Pe seama miniştrilor culturii, care nu întotdeauna erau nelalocul lor, s-au făcut butade şi s-au spus cuvinte de spirit precum că „nu ne temem de ministrul culturii, ci de cultura ministrului”, că problema cea spinoasă nu stă în faptul că noi nu cunoaştem pe ministru, ci că el nu ne cunoaşte pe noi şi altele de felul acesta.
Aflarea lui Ion Ungureanu în scaunul de ministru a inversat formulările spirituale, spunându-se că ar fi bine să fie şi cultura la nivelul (înălţimea) ministrului, că avem şi un ministru cu tot cu pleşu (aluzie la Andrei Pleşu, ministrul culturii din România).
Verva publicistică inegalabilă rămâne tot atât de accentuată în ultimul timp, căci Ungureanu ca analist, ca gânditor, ca bun român, ca om de cultură rămâne un cavaler al adevărului.
Al adevărului despre fiinţa noastră, despre limba pe care o rostim, despre istoria noastră.
Despre faptul că trebuie să avem, la această oră a europenizării şi mondializării imperative, conştiinţa că suntem români şi europeni.
 
29 iunie 2009
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog