Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRO DIDACTICA

Costache Conachi şi neoclasicismul poetic românesc

Iulian BOLDEA

Alte articole de
Iulian BOLDEA
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Costache Conachi a trăit între anii 1778 şi 1849. Creaţiile sale au fost publicate la Iaşi în 1856 (Poezii, Alcătuiri şi tălmăciri). Poeziile de dragoste ale lui Conachi, elegii sau ode, sunt construite în general artificial, într-o tonalitate adesea convenţională, după modelele neoclasice. Limba literară folosită de Conachi prezintă numeroase inconsecvenţe, pentru că arhaismele şi regionalismele alternează cu fonetisme care vor deveni normă supradialectală. O trăsătură dominantă a poeziilor sale este patriotismul, ca şi oscilarea între naturaleţe şi convenţionalism. Poeziile sale (mai ales Scrisoarea către Zulnia şi Amorul din prieteşug) reprezintă, în viziunea lui Nicolae Manolescu „prima autobiografie lirică erotică de la noi, în spirit trubaduresc şi balcanic”. Costache Conachi a mai scris un scurt tratat de poetică (Meşteşugul stihurilor româneşti) şi trei încercări dramaturgice (Comedie banului Canta, Giudecata femeilor şi Amoriul şi toate harurile).
Prin întreaga sa creaţie, Conachi se dovedeşte un scriitor îndatorat epocii în care scrie, un autor care preia, cu alte cuvinte, ritmuri, teme, modalităţi de a scrie din imediata apropiere, şi, pe de altă parte, un creator de surprinzătoare resurse înnoitoare, cu o viziune destul de modernă asupra poeziei şi asupra rosturilor sale. „Alunecarea continuă şi savantă între mistic şi profan” este, în viziunea lui G. Călinescu, specifică liricii lui Conachi, poet al extremelor ce se atrag şi al trăirilor ce alternează, se întrepătrund şi se opun adesea. Relaţia dintre fiinţa umană cu universul său complex de trăiri interioare şi lumea potrivnică, raportul dintre aparenţa fiinţei şi esenţa sa, dintre sentiment şi datorie e conturată într-un mod extrem de nuanţat de poet. Nu de puţine ori autorul vădeşte sensibilitate şi delicateţe în descrierea chipului iubitei, în metafore graţioase, ce caută să surprindă imponderabilul frumuseţii feminine. Amestecul de tipar vechi şi de modulaţie sentimentală nouă, atât de caracteristic în unele dintre poeziile lui Conachi, e subliniat de Nicolae Manolescu: „Sufletul anxios al omului de la 1800, care se exprimă la Conachi prin reformularea temei biblice a instabilităţii, conţine şi unele accente noi, datorate complexităţii sufleteşti a unui bun cunoscător al literaturilor apusene (din care a tradus) şi care începe să aibă «biografie». Lirismul medieval fiind impersonal, din amplele compuneri în versuri ale lui Conachi i-au putut fi reconstituite autorului pasiunile şi eşecurile. Fondul primar rămâne şi la el, ca şi la Alecu Văcărescu, acela trubaduresc, dar alterat de o simţire mai puţin convenţională şi de un «realism» al detaliilor cu totul neobişnuit în epocă”. Se poate afirma, de asemenea, că tânguirea erotică a lui Conachi este, spre deosebire de cea a mai tuturor contemporanilor săi, bine individualizată, particularizată, având, aşadar, un contur personal foarte pregnant. În ciuda clişeelor şi a modelelor anacreontice pe care le preia din recuzita epocii, Conachi are un timbru liric original, configurând un autoportret liric, trasat în tonalitatea limbajului îndrăgostit. Delicateţea tonului şi frăgezimea imaginilor poetice, abandonul discursului în registrul afectiv al melancoliei, cultivarea ambivalenţelor şi a paradoxurilor stării erotice, puterea de a evoca sugestiv conturul chipului iubit sunt trăsăturile definitorii ale liricii lui Conachi.
Costache Conachi este, poate, poetul neoclasic ce a inaugurat în literatura română o scriitură erotică, o scriitură ce caută să înregistreze cele mai subtile modulaţii ale stării de dragoste şi, totodată, să fixeze în vers tulburătoarele ritmuri ale sentimentului. S-ar părea că dragostea inventează, prin ecourile sale afective, o scriitură nouă, infinit nuanţată, o scriitură îndrăgostită, modulată în ritmuri şi frazări variate, ce are acces la cele mai tainice înţelesuri ale fiinţei. În Meşteşugul stihurilor româneşti, Conachi îşi expune, într-un mod plastic, propria concepţie despre iubire şi despre poezie, modul în care una o exprimă pe cealaltă, formulând o adevărată retorică a dragostei: „Nu mă bucură stihurile ce am făcut, cât pentru că au dobândit plăcere şi iscălitura dumitale, cu care pot să fie plăcute la ochii tuturora. Dumita mă cinsteşti a zice că dau suflet unor rânduri ce potrivesc în versuri şi că zugrăvesc patimile cu învioşare ce gâdilă simţirea sufletească. Dar vei şti, strălucito, că darul acesta l-am primit de la dumita în ceasul acela când mi-ai arătat că poate muri cineva încă trăind şi să trăiască murind. Îmi scrii că ai dori să afli meşteşugul cu care să însufleţază stihurile; te sfătuiesc să-l iai de la ochii dumitale, pentru că de la dânşii l-am furat”.
Dar pentru Conachi iubirea nu este deloc o stare afectivă confortabilă, de reculegere ori de extatică aşteptare a fiorului comuniunii cu făptura iubită. Dragostea e, dimpotrivă, năvalnică şi mistuitoare, torturantă şi sfâşietoare, e un chin îndurat cu delicii de sensibilitatea acută a unui eu liric supus mereu presiunii sentimentului. Eugen Simion remarcă acest lucru, în Dimineaţa poeţilor: „Conachi face să se creadă că iubirea îi este de fiecare dată chinuitoare (adică profundă) şi neprefăcută. Şi are, până la un punct, dreptate: obiectul, indiferent de natura lui, provoacă o pasiune care se manifestă mereu în acelaşi fel. Ea îl somează să scrie, cu alte cuvinte: să se jeluiască. Stihurile, indiferent de adresa lor, constituie un singur, neîntrerupt monolog. Un discurs lung, o confesiune eliberatoare. O eliberare care-l duce însă mereu, se va vedea, pe marginea prăpastiei. A trăi la hotarul neantului a devenit pentru poetul erotic un mod obişnuit de existenţă”. Însăşi scriitura este iubitoare de extreme, îmbinând tensiunea expunerii cu tonul adesea molatic, cu timbrul elegiac, modulat în arpegii minore.
Pentru ce îţi ungi, femeie, faţa este o pledoarie lirică pentru asumarea frumuseţii feminine ca efect al naturaleţii şi spontaneităţii, dar este şi o critică a contrafacerii şi fardului întrebuinţat pentru sporirea expresivităţii şi graţiei: „Pentru ce îţi ungi, femeie, faţa cu atâta ghileală / Şi îţi muruieşti obrazul cu băcan şi cu văpsală? / Şi de ce ţ-încingi grumazul cu petre strălucitoare / Şi îţi umezeşti zulufii cu ape mirosâtoare? / Mai bine-ai purta de grijă să câştigi acele daruri / Cu care să faci podoabă la a sufletului haruri. / Dacă vrei să te iubească bărbatul tău cu credinţă / Şi de voieşti înţălepţâi să-ţi caute cu umilinţă, / Uită-te de vezi pe ere ce roală străluceşte / Şi trandafirii pe carii nici zugrav nu-nchipuieşte / Firea s-au silit a face acea vie zugrăvală / Ş-a lor dulce frumusaţă vesăleşte iar nu-nşală / Lasă, dar, făţărnicia şi-a obrazului schimbare / Căci frumuseţa firească robeşte pe om mai tare”. Evident, există în aceste versuri şi o schemă morală, un substrat etic, al unui autor pentru care iubirea este un sentiment copleşitor, revelator pentru disponibilităţile cele mai ascunse şi mai semnificative ale fiinţei umane. Se poate deduce din frazarea solemn-ironică a lui Conachi un înţeles moral, ce sporeşte alura obiectivată a viziunii lirice. E, într-un fel, o pornire rousseauistă, a unui spirit ce caută apropierea de natură, reintegrarea în ritmurile firii, restaurarea candorii într-o lume a artificialului şi a contrafacerii. Scriitura se caracterizează aici prin spontaneitate şi expresivitate, pentru că ideile poetice sunt tot mereu plasticizate, au o coloratură afectivă, se subiectivizează intens, capătă un contur de o sensibilitate şi prospeţime neîndoielnice.
Lumea este un poem cu implicaţii moral-filozofice, în care Costache Conachi îşi propune să fixeze condiţia omului pierdut „pe marea lumii”, a fiinţei ce-şi presimte precaritatea, fragilitatea propriei stări, din perspectiva resurselor sale limitate de cunoaştere şi de trăire, în faţa ilimitatului universului. Ideea pe care o plasticizează în vers Conachi e aceea a nestatorniciei fiinţei, a sentimentului de pierdere a identităţii pe care îl trăieşte omul într-o lume ce îşi surpă înţelesurile, lipsită de repere sigure, de sensuri definite şi definitive.
Comparaţia dintre lume şi mare este cea care conferă plasticitate şi obiectivare discursului liric, viziunii poetice a omului pierdut în furtuna vremurilor („Pre marea lumii aceasta lată, / În care omul cu ah înoată, / S-au cunoscut că nu poate să fie / Nici un lucru cu statornicie, / Căci atunci când s-arată mai lină / Şi veseleşte cu vro pricină, / Îndată furtună să scorneşte / Şi, după ce văzduhul negreşte, / Întregi munţi de valuri înspumate / Umflă din prăpastii adâncate, / Şi, vărsând vorbe din adâncime / Orice putere, orice mărire”). Tonalitatea expresiei se transformă în tânguire, în litanie la adresa fiinţei ce nu-şi află, în universul nesfârşit, nici rost, nici loc, nici sens. Tristeţea se îmbină aici cu scepticismul, cu neîncrederea în capacitatea omului de a se cunoaşte şi de a cunoaşte natura întreagă („O, lume, lume amăgitoare / ce te-nvârteşti din stare în stare / Şi undeşti pre om ca o vicleană, / Spune-mi de ce eşti aşa tirană? / Pruncii, născându-să, lacrămi varsă, / Tinerii per cu inima arsă, / Vârstnicii vieţuiesc cu suspinuri / Şi bătrânii să topesc în chinuri”). Singura sursă de stabilitate afectivă şi de echilibru moral este, în viziunea poetului, „prieteşugul”, armonia dintre fiinţe, comuniunea de idealuri şi de gânduri dintre oameni. Prieteşugul este aici o noţiune ambivalentă, pentru că el poate însemna, deopotrivă, afecţiunea de ordin spiritual şi pasiunea erotică. E o ambivalenţă ce ţine de firea poetului, ardentă şi calculată, pasională şi lucidă în acelaşi timp. Prietenia înseamnă, pentru poet, o schimbare de zodie, o deschidere a orizonturilor, o tentaţie a depăşirii stării de solitudine: „Că toate trec într-o clipală, / Numai prietenul cu unire / Este o zare de fericire / Ce are omul drept alinare / La orişice feli de întâmplare. / O, prieteşug, rai de plăcere, / Ce le începi numai din vedere / Şi eşti păstrat şi după orbire / Şi ispitit în nenorocire, / Spune-mi unde lăcuieşti anume, / Ca să te caut în toată lume, / Să dau prin foc, prin apă, prin pară, / Ca să mă lipăsc de-a ta aripioară. / Şi petrecând într-ale tale braţă, / Voi răbda şi scurtare de viaţă / Şi mă voi lipsi / De orice bine / Numai să te aib lângă mine”.
Prieteşugul pe care îl teoretizează liric Conachi are sensul unei iubiri generice în care se întrevede „soluţia la deşertăciunea lumii” (Eugen Simion). În mai toate poeziile lui Conachi, şi, desigur, şi în Lumea, există un aliaj de reflecţie morală şi de discurs erotizat. Discursul îndrăgostit şi discursul cu contur etic sunt egal îndreptăţite, îşi dispută cu egală îndreptăţire câmpul semantic al poeziilor lui Costache Conachi, cel care consolidează în literatura română lirismul erotic, fundamentat pe relaţia de extremă fineţe dintre spirit şi afecte, dintre cugetul clar, raţionalizant şi învolburarea sentimentului, a trăirii ardente.
 
Bibliografie
1. Dumitru Caracostea, Studii critice, Bucureşti, Editura Albatros, 1982.
2. Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Bucureşti, 1972.
3. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1990.
4. Dumitru Păcurariu, Scriitori şi direcţii literare, vol. I, 1980.
5. Al. Piru, Istoria literaturii române, II, Epoca premodernă, EDP, Bucureşti, 1970.
6. Al. Piru, Poeţii Văcăreşti, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967.
7. Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, II, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994.
8. Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog